Hitler a fost șeful meu de Christa Schroeder


Hitler a fost șeful meu de Christa Schroeder

My rating:  2 of 5 stars 

Pasiunea mea față de cel de-al doilea război mondial nu se oprește doar la studiul celor două curente politice a căror ciocnire era inevitabilă, sau la analiza situațiilor politice, economice, sociale și a tehnicilor de război inventate datorită setei de victorie a celor implicați în conflagrație. În egală măsură mă interesează și personalitățile care au marcat istoria și evoluția războiului.

Adolf Hitler încă este de departe personalitatea cea mai controversată și cu cel mai mult sex-appeal pentru orice tip de cititor, deși s-a aflat în tabăra care a pierdut războiul.

Fascinația romantică și idealistă pe care cei din jurul lui au acuzat-o, pare să dăinuie și peste zeci de ani, zeci de mii de oameni încă fiind atrași de mitul liderului absolut care a fost Hitler.

Christa Schroeder a fost alături de liderul nazis din 1933 până la momentul sinuciderii acestuia. Portretul pe care Schroeder îl schițează din amintiri este unul pe care doar o persoană din anturajul intim al dictatorului îl putea face. Fascinația lui Schroeder față de Fuhrer se observă foarte ușor. Mitul conducătorului absolut, al liderului mesianic și-a lăsat amprenta asupra ei. Schroeder încearcă să ascundă această fascinație însă nu reușește să o facă suficient de bine. Faptul că evită să vorbească despre reacțiile lui Hitler în momentele de cumpănă pentru a nu știrbi imaginea de individ stăpân pe sine pe care Hitler o prezenta apropiaților săi, indică o oarecare viziune idealistă și romantică pe care Schroeder a dus-o cu ea în mormânt.

Fascinația față de doctorul Brandt, unul din medicii naziști criminali, este un alt semn care indică fascinația pe care anumite personalități naziste au exercitat-o asupra Christei Schroeder.

Memoriile Christei Schroeder sunt, până la urmă, o ceartă cu un oarecare Zoller care i-a furat o serie de manuscrise și cu Henrietta von Schirach care cu volumul Anecdote despre Hitler a supărat-o foarte tare pe Schroeder deoarece Henrietta și-a asumat niște povești la care nu a participat și pe care le-a auzit de la Christa.

Dincolo de aceste mici aspecte vulgare, volumul Christei Schroeder nu aduce nimic nou din punctul meu de vedere despre Hitler sau liderii naziști din jurul său. Opiniile secretarei legate personalitatea acestuia nu sunt deosebite. Ce mi-a plăcut foarte mult au fost informațiile legate de modul acestuia de a-și dicta și gândi discursurile. Pentru acest crâmpei de informație, cartea lui Schroeder mi s-a părut totuși acceptabilă.

De ce 2 stele: pentru că Schroeder nu a scris despre Hitler ci despre cât de false sunt alte cărți în care apare numele ei și cât de neadevărate sunt unele relatări din partea a diferite persoane.

Noaptea – Când abisul te priveşte-n ochi


 

Noaptea de Elie Wiesel
My rating: 0 of 5 stars

Lui Chlomo Wiesel

ATENȚIE: mai jos sunt opinii de cititor care se discută doar în cadru literar.

Cum aș putea să recomand această carte? Și de ce aș face-o? Aș recomanda-o cuiva care caută astfel de mărturii. Doar cuiva care vrea să citească cărți scrise de supraviețuitori și literatură de lagăr. Atât. În niciun caz unui cititor care vrea literatură. Pentru că Noaptea lui Elie Wiesel nu este literatură.

Dacă iei cartea separat și încerci să o citești făcând abstracție de abominațiunile care s-au întâmplat în lagărele naziste, nu rămâi cu nimic… Prea multă ură și oroare… Prea destins scrisă… Prea crudă pentru a fi o memorie… Prea crudă și prea multă ură pentru a fi închinată memoriei evreilor care au pierit în ghearele animalelor naziste…

Cartea este un puzzle făcut din cuvinte al tuturor imaginilor pe care le-ai văzut pe internet sau în documentarele de la televizor despre Holocaust. La fiecare propoziție pozele pe care le-am văzut de-a lungul vieții s-au repezit la mine din străfundul memoriei. Pură agonie, asta am simțit în aceste două sute și ceva de pagini. Agonie și recapitulare a tuturor cadavrelor și corpurilor emaciate pe care le-am văzut vreodată.

De ce aș recomanda această carte? Ca să nu uităm? Ca să nu uităm ce? Imaginile teribile care ne sunt deja plantate, scrijelite, zgâriate în sufletul și mintea noastră, a tuturora?

E o carte teribilă pe care nu pot să o înțeleg. Sunt sigur că îmi voi atrage multe critici și cine știe ce aberante acuzații, dar îndrăznesc să spun că acest volum este considerat extraordinar doar datorită evenimentelor extraordinare care s-au produs într-un moment extraordinar dintr-un secol extraordinar în care un război și câteva minți extraordinare au distrus un continent și numeraose nații extraordinare.

Citesc literatură de lagăr și testimoniale scrise de supraviețuitori și am citit destule, însă Noaptea lui Elie Wiesel mi-a lăsat impresia de o acțiune Fight Fire with Fire gândită la rece.

I-am simțit pe majoritatea scriitorilor de acest gen, am trăit și m-am înfiorat alături de ei, m-am cutremurat și tremurat alături de ei.

De această dată am avut senzația că am fost cobaiul unui chirurg care, fără anestezie, m-a tranșat pentru a mă reumple cu toate ororile pe care le-am văzut vreodată…

Scopul final? De a nu uita ceva ce oricum nimeni nu va putea uita vreodată sau de a mă face să nu uit vreodată că a fost pe lume un Elie Wiesel? Cartea a fost scrisă cu mult sânge rece și nu cu rol de exorcizare, aducere aminte sau mărturie despre demența nazistă. Sau poate că așa reacționează sistemul meu de autoapărare la o supra stimulare precum cea prezentă în Noaptea lui Elie Wiesel…

Concluzie: m-am simțit manipulat…

Review: Hotul de carti


Hotul de carti
Hotul de carti by Markus Zusak
My rating: 1 of 5 stars

Un șantaj sentimental constant la care doar cititorii slabi de înger ar putea ceda

Orice recenzie făcută acestei cărți nu poate conține spoilere din simplul motiv că povestitorul a.k.a. Moartea îți spune tot timpul ce o să se întâmple la un moment dat. Adică, pe bune!?!?! nu ai nicio supriză, totul este desfășurat în fața ochilor frustrați ai cititorului care mai îngaimă câte un ce p…a mă-sii îi cu cartea asta, neînțelegând de ce naiba CHIAR se întâmplă ce zice Moartea!?

– Motivele pentru care nu merită să-ți pierzi timpul cu această carte:

I – Autorul și al său ”talent”:

1 – Metaforele exagerate și nefericite și fetișurile legate de cer. De ex.: ”Cerul era ca o supă, fierbând și agitându-se. Pe alocuri era ars. Firimituri negre și piper erau împrăștiate prin roșeață.” Ți s-a blocat creierul? Încerci să-ți imaginezi ce a vrut, de fapt, să spună autorul și-ți vine să-ți iei câmpii pentru că imaginea nu se concretizează în mintea ta? Să te ții bine, dragă cititorule, ai intrat în lumea posedată de LSD a marelui autor premiat Markus Zusak care aruncă culori și cuvinte, cam în genul lui Jackson Pollock însă din păcate pentru autor, fără nicio valoare literară. E ca și cum Zusak ar fi ingerat toate comparațiile, metaforele, culorile și cuvântul cer și-l vomită în proză spre distrugerea psihică a cititorului.

2 – Patetismul, care este adeseori exacerbat, devine redundant. Prea multe detalii, prea multă poliloghie, prea multe sublinieri ale evenimentelor. Markus Zusak are o părere foarte proastă despre cititori în general, dacă se hotărâște să-ți scoată ochii de fiecare dată cu orice întâmplare dramatică. Ok, dude! Am înțeles! Situația-i nasoală! Lasă dramatismul să se cuibărească în sufletul cititorului, nu mai SUBLINIA EVIDENTUL CA SĂ MĂ PLICTISEȘTI! NU-S NICI IDIOT NICI AUTIST CA SĂ NU ÎNȚELEG CE S-A ÎNTÂMPLAT! WTF?????

3 – Umorul. Elena spune că autorul pare să aibe umor dar se pierde în metaforele exagerate cu care bombardează fiecare pagină. Din punctul meu de vedere, atâta timp cât încerci din răsputeri să faci o lume melodramaticoultrapatetică și, ca să destinzi atmosfera, mai arunci câte o glumiță (acțiune care nu-ți iese nicicum) atunci ai un simț al umorului handicapat. Ceva în genul cocalarilor care-și fac poze cu bunicii morți în spate cu botul de rață la înaintare: o să-mi fie dor de tine Buni! XOXOXOXOXOXO
Update: ba mint, am găsit o fază care m-a făcut să râd cu lacrimi: la un moment dat evreul Max povestește înduioșător frica pe care regimul nazist i-a plantat-o în oase și cât de sechelat este. Pe măsură ce curg poveștile îngrozitoarele și terifiantele experiențe de evreu în Germania nazistă, chestiuni reale fără îndoială, Hans Hubermann zice constant: Iisuse pe cruce! Asta vrea să spună cumva: Hai c…e, l-ați răstignit pe Christos, la ce vă așteptați totuși? Credeați ca am uitat? Nefericită alegerea reacției de către autor care, sensibil dorind să fie din cale afară, a făcut o gafă de proporții epice, zic eu. 🙂

4 – Cuvintele în germană. Bă, care-i faza cu germana? Încerci să-i dai textului ceva autenticitate? Ai văzut tu că marii scriitori dau citate sau folosesc cuvinte în alte limbi și te-ai gândit să te scoți din mediocritate folosind cuvinte în germană? Dacă tot le folosești, NU LE MAI TRADU ÎN P…A MĂ-SII! Pe cine mama naibii ai auzit vreodată să vorbească/gândească în limba natală după care să traducă, imediat, în orice altă limbă ce a spus????? Ai auzit de note de subsol!?!?! Cuvintele din germană sunt pur și simplu o găselniță mediocră de a face un text mediocru să pară inteligent și literat pentru alți cititori mediocri.

5 – Titlul cărții. De ce Hoțul de cărți? N-are nicio noimă. Fură 2 cărți din 1939 până în 1943, restul de 3 îi sunt oferite. Sună kinky? Intelectual? Cu șchepsis? Păi nu, dacă unul precum Thomas Mann și-a permis să scrie un roman despre un sanatoriu de tuberculoși și să-i dea un nume pompos precum Muntele vrăjit, de ce să nu facă și Zusak un calambur metaforic, nu? Stupidă încercare, penibil rezultat.

II – 3 personaje dincolo de limita idioțeniei.

1 – Liesel a.k.a. Hoțul de cărți. Nu am reușit să înțeleg absolut nimic din personajul ăsta. Este dezvoltat pe sărite, sincopele din evoluția sa de la copil la om matur, așa cum se chinuie Zusak să o redea, m-au pierdut nu o dată. Nu am înțeles deloc de unde și cum s-a dezvoltat relația ei cu Max. De unde, cum, când, de ce a devenit atât de profundă relația ei cu Max? Autorul a uitat să explice. Liesel este un personaj șters, pierdut într-o pădure densă și asfixiantă de metafore. Liesel trebuie să fie un personaj care să rămână în istorie. Dacă autorul nu ar fi suferit de o catastrofală limbariță împopoțănată cu gălușcuțe urât mirositoare, ar fi avut o șansă. Așa, la fel ca și restul personajelor, este doar un obiect de recuzită.

2 – Hans Hubermann – sau cum să faci un personaj prost dar care te poate ajuta mai târziu în evoluția povestirii. Hans e bun, bun, bun, bun, bun, bun, bun și muncitor, muncitor, muncitor, muncitor, muncitor, muncitor și cântă, cântă, cântă, cântă, cântă, cântă, cântă, cântă la acordeon. Ah, da, și e prost de dă în gropi de bun ce e. Eroismul de a ascunde un evreu, fapt cu adevărat eroic având în vedere vremurile, se duce dracului când Hans se hotărăște să dea o bucată de pâine unui prizonier. Și scapă! O ciomăgeală pe spinare și atât! Ba e primit și în partid după asta! Hai, măi Zusake, ce naiba? De ce ai face un personaj doar ca să-ți servească narațiunii? Ce ai avut cu săracul om? În orice alt context, Hans Hubermann ar fi fost un personaj de excepție. Mai puțin în lumea exagerată a lui Zusak care-l sacrifică de amorul poveștii și-l transformă în prostul satului… Chiar îmi pare rău de acest personaj… Un alt obiect de recuzită…

3 – Moartea a.k.a. Povestitorul. Moartea însăși spune o poveste. Ce să mai, interesant. Însă Moartea asta pare a fi complet idioată. Și îndrăgostită de cuvinte goale. Și patetică. Și are o problemă cu ochii și cu cerul. Cred că ia LSD. Și nu-și înțelege munca. Și e o adevărată poetesă în devenire. Adică, să fii Moartea timp de milenii, înseamnă că știi ce înseamnă jobul ăsta, mai ales că ai luat miliarde de suflete de-a lungul timpului. Crime în masă au mai existat până la naziști și niciodată acele morți nu au fost justificabile. Progromuri au fost de-a lungul istoriei la fel de crude și la fel de nimicitoare având în vedere numărul total de evrei care se gaseau la momentul respectiv pe planetă. Oare nu o fi aceeași Moarte? Moartea Povestitoare a lui Zusak are o sensibilitate specială pentru morți toată cartea. Mai puțin pentru fratele lui Liesel… Îi plânge pe toți cei uciși în 42 și 43 dar pentru micuțul frățior al lui Liesel pe care-l ia fără să clipească, nu spune mai nimic. Death gotta do what a Death gotta do, right? Cel puțin atunci când nu e poetesă. Pe cuvântul meu că nu mi-am imaginat Moartea atât de sensibilă la suferințele oamenilor, nici măcar de dragul ficțiunii. Un schelet cu o pelerină, rânjind adesea macabru, cu o coasă înspăimântătoare în mână, la a cărei rostire începi să tremuri instantaneu este, de fapt, o sensibilă Zână Măseluță. Nu m-ar mira dacă de acum înainte Moartea ar lăsa pe perne scrisori de scuze și poezioare înduioșătoare celor care-și pierd cunoscuții. Rescrieți mitologia! Moartea-i de gașcă și prietenoasă! Primiți-o cu brațele deschise în viața voastră pentru că este o sensibilă! Abia aștept să mor și să mă ia Moartea lui Zusak și să mă consoleze pe când mă ridică la cerul care arata oricum vrea ea, că se pricepe la din astea. Dă-o naibii de viață! Cu așa Moarte, abia aștepți momentul stingerii!

Concluzii:

– Elena i-a dat 2, eu îi dau 1. La rugămințile ei, argumentând că sunt prea dur cu acest volum, am lăsat nota 2.

– Singurul lucru care mi-a plăcut din acest roman au fost desenele. Deși s-a strecurat și acolo o greșeală: în romanul grafic pe care Max îl scrie pe paginile din Mein Kampf, o pagină apare de două ori. Vezi pagina 2 și ultima din povestea ilustrată. Sunt chițibușar? Păi cum dracu să nu fiu dacă se dă cu mucii-n fasole până și-n singura chestie care mi-a plăcut din această carte!?!?

– Pot să înțeleg premiile pe care le-a luat și care conțin cuvinte precum ”Jewis” sau ”Jew” pentru că în ultimul timp Holocaustul și evreii din cel de-al Treilea Reich au cam fost dați uitării și-n cinematografie și-n literatură, probabil datorită năzbâtiilor pe care le fac prin Israel. Dar nu înțeleg premiile Young Adult… De ce ai vrea să creezi tineri imbecili care să rezoneze la cuvinte fără fond, la imagini de neimaginat, la metafore exagerate care cad în derizoriu? De ce vrei să le lași impresia că literatura este un joc care presupune doar o simplă alăturare de cuvinte, alăturare aleatorie în limita canonului gramatical și de sintaxă?

– Da, e adevărat că am citit cartea într-un weekend, dar nu pentru că m-a ținut cu sufletul la gură, ci pentru că se citeste foarte usor, fiind, din punctul meu de vedere, o literatura de duzina. Mă mir că nu mi-a luat foc în mână de la câte suduituri a luat…

Pur și simplu cartea asta este scrisă degeaba după o rețetă specifică pentru a face un roman bestseller. Metafore peste metafore, patetism care frizează ridicolul, acțiune simplă dar plină de melodramatism, un șantaj sentimental constant la care doar cititorii slabi de înger ar putea ceda.

 

 

View all my reviews

CU HITLER PANA LA SFARSIT. Memoriile ordonantei lui Hitler


CU HITLER PANA LA SFARSIT. Memoriile ordonantei lui Hitler
CU HITLER PANA LA SFARSIT. Memoriile ordonantei lui Hitler by Heinz Linge
My rating: 4 of 5 stars

Am ezitat puțin înainte să notez acest volum de memorii și încă nu sunt sigur dacă să-i dau 3 sau 4 stele, ca să fiu sincer.
Motivele pentru care i-aș da 4 stele țin de valoarea istorică a volumului. Detaliile pe care Heinz Linge le oferă cititorului și istoricului în acest volum, indiferent că vorbim despre ultimele ore din viața lui Hitler, despre atentatul din 20 iulie 1944 sau despre relația dictatorului cu Eva Braun, aruncă o altă lumină asupra felului de a fi și acționa al Fuhrer-ului.
Unii istorici l-au demonizat pe Hitler pentru a justifica, mai mult sau mai puțin, acțiunile violente ale Aliaților împotriva germanilor de la sfârșitul războiului și pentru a-l transforma în încarnarea diavolului pe pământ,hotărând astfel înmormântarea ideologiei național-socialiste. Puțini sunt cei care au curajul să încerce să redea obiectiv acea perioadă fără a fi părtinitori pentru că există riscul să fii luat la ochi și admonestat public de tot felul de indivizi care te acuză că negi Holocaustul, printre altele. Linge, redând concepțiile rușilor despre Hitler, trece în revistă ideile comuniștilor victorioși despre personalitatea sa, idei care vor bântui precum niște fantome, tot restul secolului XX. Prizonier al rușilor Heinz Linge a tot încercat să le explice că nu a fost decât un om normal cu foarte multă putere la dispoziție, însă mitul Adolf Hitler a fost atât de bine construit, atât din interior cât și la nivel internațional, încât nu prea i s-a dat crezare.
Unii memorialiști au făcut și au contribuit, cu succes, la imaginea mitică și demonică a lui Hitler pentru a-și spăla din păcate și pentru a arunca pe umerii celui pe care l-au servit greutatea acțiunilor întreprinse ca și naziști. Heinz Linge își asumă senin rolul pe care l-a purtat, își recunoaște admirația pentru Hitler și respectul profund pe care i l-a purtat până când acesta a murit. Odată cu corpul lui Hitler transformat în cenușă, crezul nazist s-a disipat în Berlinul fumegând, precum fuminginea clădirilor incendiate și Linge s-a trezit la realitate: persoana care avea puterea să facă totul să se întâmple, nu mai e, suntem pe cont propriu. Acest sentiment, am eu impresia, a fost încercat de toți naziștii în momentul în care sfârșitul războiului se apropia din ce în ce mai mult iar victoria nu era de partea lor. Forța care până atunci a muncit să construiască o imagine a unui Fuhrer genial și indestructibil s-a întors împotriva acestuia creând imaginea unui individid dement, pierdut în fantezii schizofrenice, un ciudat sexual și un frustrat social.
Linge îi admonestează, pe rând, pe toți memorialiștii care încearcă să se scuze sau să-l prezinte pe Hitler altfel decât, spune Linge, acesta era. Cunoascand impresia generală din tabăra Aliaților despre Hitler, memoriile celor care-l demonizau și mitizau pe Hitler au sens pentru că asta era struna care trebuia cântată, riscul fiind, probabil nerealizat și neasumat atunci, de a creea un conducător de basm, mitologic chiar, cu puteri și trăsături aproape demiurgice. Linge îl așează pe Hitler înapoi pe pământ printre muritorii de rând.
Motivele pentru care i-aș 3 stele țin mai mult de modul în care este construită cartea. Este adevărat că modul repezit și fără pauză în care sunt redactate memoriile dau o puternică senzație de veridicitate, mai ales că mulți editori i-au spus lui Linge că volumul său de memorii va fi, indiscutabil editat și modificat. E foarte greu de urmărit evoluția istorică a evenimentelor pe care Linge le redă. De multe ori trebuie să te gândești, asta doar dacă ai cunoștințele necesare, când s-a întâmplat un anumit eveniment, care a fost cadrul și ce a urmat mai apoi, pentru a înțelege cu adevărat rolul și rostul amintirilor autorului.
Pe măsură ce scriu această recenzie mă îndrept către nota 4 pentru că Heinz Linge este nu om simplu și sincer care nu are nimic de câștigat sau de pierdut de pe urma acestui volum. Nu-și dorește salvarea și crearea unei imagini precum Speer și nici refacerea imaginii liderului pe care l-a servit timp de 10 ani. Heinz Linge își scrie memoriile din dorința de a arăta adevărata fața a Fuhrer-ului pe care el l-a cunoscut, asta pe lângă faptul că niciodată nu strică niște bănuți de pe urma vieții de nazist dusă alături de Adolf Hitler.
Explicațiile pe are Linge le dă cu privire la diferite mituri legate de Hitler sunt coerente și decente si mult mai credibile decât fantasticile descrieri hiperbolizate pe care rușii le-au comandat și lansat în lume după înfrângerea celui de-al Treilea Reich.
O recomand împătimiților și cunoscătorilor istoriei celui de-al doilea război mondial pentru că, altminteri, această carte s-ar putea să pară plictisitoare și lipsită de înțeles.

View all my reviews