Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt


Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt

My rating:  4 of 5 stars 

Nu am foarte multe lucruri de spus despre lucrarea de față, deoarece cei interesați de subiect deja au pus ochii pe ea, iar cei care nu sunt pasionați de istoria celui de-al doilea război mondial sau de personalitățile naziste, sigur vor ignora volumul.

Ceea ce vreau neapărat să spun este că Wildt și cu Himmler fac o treabă extraordinară în această carte. Aproape fiecare epistolă schimbată între cei doi soți este însoțită de explicații cu privire la evenimentele care se petreceau în respectiva perioadă pentru o înțelegere mai bună a comunicării dintre aceștia. 

Majoritatea scrisorilor sunt banale și  vorbesc mai mult despre chestiuni de organizare a gospodăriei, despre familie sau întâlniri cu prietenii. Faptul că monstrul Himmler a avut o familie și că pare să fie un om normal, banal chiar, așa cum apare din scrisorile sale, nu este deloc surprinzător. Majoritatea, dacă nu chiar toți naziștii au fost niște indivizi banali, dar fanatici care în momentul în care au văzut că dețin puterea absolută și-au dat frâu liber viselor demente care le guvernau fanteziile menite a rămâne fantezii dacă istoria nu juca o astfel de festă umanității și nu îi punea în fruntea Germaniei.

Himmler din scrisori e Himmler din cărțile de istorie. Organizat, muncitor, dedicat partidului, parșiv (și-a înșelat soția, pe Magda, cea cu care schimbă scrisorile din carte) și obsedat de putere. Partea interesantă vine atunci când Himmler care tocmai ce a participat sau ordonat un măcel, îi scrie soției sale cât se poate de calm și liniștit despre cât de banală îi este munca și cât de obosit este și o întreabă de fata lor și dacă a primit cadourile pe care le-a trimis. Acest sânge rece m-a făcut, din nou, să mă înfior când mă gândesc la Himmler…

De ce 4 stele: deoarece cred că este un document extrem de important pentru cei pasionați de personalitățile naziste, Himmler făcând parte din elita de lideri ai NSDAP. O lucrare interesantă care oferă, datorită notelor inserate la sfârșitul scrisorilor, o privire de ansamblu oricărui cititor, indiferent de cât de familiar este cu viața și activitatea lui Heinrich Himmler.

Prezentarea editurii:

Mult timp s-a crezut că scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale, Marga, precum şi alte documente care au aparţinut Reichsfuhrerului SS, erau definitiv pierdute. Însă, după sinuciderea acestuia şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisorile au fost găsite la Tel Aviv, în Israel. Completându-le perfect pe cele ale Margăi, păstrate în Arhivele Federale de la Koblenz, ele constituie un tablou inedit al vieţii private a uneia dintre cele mai importante figuri ale regimului nazist.

Nenorocirea secolului de Alain Besançon


Nenorocirea secolului de Alain Besançon
Nota mea: 5 of 5 stars

Fascinația mea față de inteligența lui Besancon datează din anii facultății, ani în care am și citit pentru prima dată Nenorocirea secolului. Anii trec, mintea se dilată, iar unele lecturi se cer recitite. La Besancon, indiferent despre ce carte vorbim, este neapărată o reluare a lecturii după măcar doi sau trei ani. 

Așa cum și-a obișnuit cititorii, Besancon și de această dată construiește un discurs foarte bine argumentat, un discurs care arată, daca mai era cazul, că omenirea are în momentul de față o foarte mare problemă: nu a pedepsit, și nici nu dă semne că are de gând să o facă, comunismul așa cum a făcut-o cu nazismul.

Motivul pentru care autorul a purces la scrierea eseului de față este unul extrem de banal și trist: la doar câteva luni de la publicarea Cărții negre a comunismului ecourile respectivei apariții se stingeau rapid, senzația fiind că lucrarea și reacțiile la adresa acesteia nu a fost decât un firav foc de paie. De ce? Se întreabă Besancon? De ce? Ar trebui să se întrebe întreaga lume. De ce nazismul a fost atât de repede și ușor de condamnat, liderii acestuia atârnând cu limbile de-un cot nu doar la câteva luni de la sfârșitul războiului, ci chiar la câțiva zeci de ani de la cucerirea Berlinului, pe când conducători, ucigași și torționari comuniști încă-și văd de viață liniștiți chiar dacă toată populația le cunoaște crimele? 

Nazismul a durat 12 ani, iar comunismul 70. Besancon pune lipsa de condamnări la adresa comunismul pe seama amneziei de care umanitatea se face vinovată datorită modului în care comunismul a reușit să se considere științific cu ample elemente fantastice, acțiuni care au provocat adesea involuntar o uitare programatică. Deși chiar și nazismul s-a considerat științific și a cochetat cu elemente fantastice de ordin religios, nu a avut parte de o filosofie utopică bine construită și atrăgătoare lipsindu-i lucrări intelectuale de greutatea Capitalului, de exemplu. Tot Besancon a observat că, totuși, comunismul nu a reușit să atragă și să fascineze inteligențe redutabile, nazismul dimpotrivă, s-a bucurat de afinități din partea unor minți mari precum Heidegger. 

Dacă comunismul a avut parte de o amnezie din parte umanității, nazismul s-a bucurat de hipermnezie, în primul rând datorită Șoah-ului. Culmea, evreii nu sunt singurii care pot da un nume înfiorător unei catastrofe, ucrainenii având și ei Holodomor-ul pus la cale de Stalin care a ucis cel puțin 3.5 milioane de oameni (am luat cea mai ″optimistă″ estimare), golod însemnând foamete, iar mor e năpastă. Abia în 2003 a fost recunoscută de marile puteri această catastrofă drept un genocid… Unii istorici, din punctul meu de vedere, de-a dreptul frivoli insistă că Holodomor-ul nu este genocid deoarece oamenii care au murit (lucrarea lui Davies și Wheatcroft propune cifra totală de 5,5 până la 6,5 milioane de ucraineni morți în urma Marii Foamete) au murit la sat, nu în orașe, ceea ce înseamnă că nu este corect să se vorbească despre un genocid. Asta ca să nu mai spunem despre istoricii care susțin faptul că Marea Foamete a avut cauze, în principal, naturale…

De ce Șoah-ul este mai greu de uitat sau este mai important decât Holodomor-ul? În primul rând datorită unicității cu care s-a pus în practică exterminarea evreilor. Avantajele revoluției industriale au avut un cuvânt greu de spus în întâmplarea Holocaustului. Șoah-ul a putut să fie demonstrat datorită felului în care a fost organizat, pe când Holodomor-ul a putut foarte ușor să fie asociat, și încă este, cu fenomene naturale.

Dincolo de observațiile pertinente ale lui Besancon eu mai am o observație de făcut cu privire la lipsa de acțiune în ceea ce privește condamnarea comunismului: comuniștii se numără printre învingători. Să nu uităm că țările care au fost sub nazism și ulterior au ajuns sub sovietici erau total dependente de nemți datorită faptului că aceștia au expropiat marile afaceri și au pus manageri germani care făceau afaceri directe cu Reich-ul. În momentul în care sovieticii au eliberat respectivele țări au procedat exact la fel ca și naziștii: au preluat conducerea afacerilor sau au luat în Rusia fabrici întregi, actiuni la care localnicii au reactionat putin sau chiar deloc. De asemenea, pozând în eliberatori, comuniștii au avut marele avantaj de a făuri iluzia unei reconstrucții, reconstrucție care s-a făcut cu prețul a zeci de mii de vieți, dar au fost reconstrucții… Economiile distruse, infrastructurile aproape inexistente, orașe făcute una cu pământul, pierderi omenești până la 20din totalul populației care s-a aflat sub ocupație, toate acestea nu au fost deloc un procedeu mnemonic pentru umanitate. Cireașa de pe tort fiind faptul că, așa cum am putut observa de-a lungul timpului, istoria e făcută de învingători. Besancon nu vorbeste despre aceste lucruri. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat și ce ar fi scris Besancon dacă sovieticii ar fi putut să-și facă de cap în Occident așa cum au făcut-o în țările din Europa Centrală și în Balcani…

Eseul lui Besancon este extraordinar. O carte care ar trebui să se predea în școli. O carte din care ar trebui să se scoată citate și să fie printate pe clădirile imense care guvernează orașele actuale pentru a ne aduce aminte că sunt o serie de oameni care sunt încă datori în fața legii cu ceva explicații legate de moartea câtorva sute sau mii sau milioane de oameni…

De ce 5 stele: pentru că este o carte extraordinară.

Alte recenzii:

la punkt

et in arcadia ego

 

Prezentarea editurii:

La mai puţin de un an după apariţia în Franţa a Cărţii negre a comunismului, intrigat de faptul că ecourile ei încep deja să se stingă, Alain Besançon a publicat acest eseu în care analizează tratamentul diferit pe care memoria istorică îl aplică nazismului şi comunismului. Autorul compară „amnezia“ comunismului cu „hipermnezia“ nazismului, luând ca etalon crima extremă: distrugerea evreilor din Europa. „Şoah“, termenul ebraic pentru catastrofă, preferat de evrei celui de holocaust (care înseamnă jertfire), nu e lipsit de legătură cu acest tratament diferit; de aceea, Besançon întreprinde o scurtă incursiune în filozofie şi teologie, încercând să stabilească în ce constă unicitatea „Șoah“-ului. Cartea cuprinde în Anexă discursul „Memorie şi uitare a bolşevismului“, rostit de autor la Institut de France. Un discurs şi o carte care nu şi-au pierdut deloc actualitatea.

Medicii nazisti. Exterminarea medicala si psihologia genocidului de Robert Jay Lifton


Medicii nazisti. Exterminarea medicala si psihologia genocidului de Robert Jay Lifton

My rating:  4 of 5 stars 

Nu există carte despre nazism care să nu fie înfiorătoare, însă studiul lui Robert Jay Lifton trece dincolo de limita ororii, în primul rând prin subiectul pe care-l accesează. Să vezi cum medicii renunță la jurământul de a salva vieți și încep să ucidă pe considerente nu doar politice ci chiar științifice conform normelor naziste, depășește orice capacitatea de înțelegere. 

Robert Jay Lifton recunoaște că motivul pentru care a început să lucreze la acest volum a fost obsesia sa legată de medicii naziști și de dedicația cu care aceștia au aplicat principiul uciderii în numele vindecării. I-a cunoscut personal. I-a căutat și intervievat încercând să înțeleagă ce a fost în mințile luminate care trebuiau să ofere viață, nu să o curme. A căutat cu disperare explicații și, mai ales, păreri de rău. Nu mică i-a fost mirarea când a observat că unii medici nu prezentau nici o urmă de remușcare. Sistemul le-a intrat mult prea mult în suflet, sistem bolnav care i-a format, organizat, adunat sub o singură mână criminală și le-a schimbat modul de a vedea și aplica ce au învățat și studiat în școală.

Studiul lui Lifton este structurat în trei părți:

1 – Viața nedemnă de viață: Tratamentul genetic

Principiul nazist viața nedemnă de viață a fost cel care a dat curs mai întâi programul de sterilizare și cel de etuanasiere a bolnavilor mintal. Ulteriori s-a recurs la uciderea copiilor care erau considerați nedemni de viață deoarece prezentau malformații sau posibile boli incurabile. Mai târziu dacă nou-născuții nu păreau să fie suficient de puternici, erau condamnați la moarte. Metodele de ucidere s-au perfecționat. Sistemul pus la punct în vederea eutanasierii a început să funcționeze la cote maxime datorită medicilor care îngroșau rândurile criminalilor în halat alb. Crimele organizate nu au început în lagăre, ci în spitale, ulterior fiind introduse în lagăre sub forma acțiunii tratament special 14f13.

2 – Auschwitz: Tratamentul rasial

Nu se poate vorbi despre medicii naziști fără a studia în detaliu fenomenul Auschwitz. Josef Mengele, Ernst B. și Eduard Wirths au parte de o complexă și detaliată analiză. Lifton discută direct cu supraviețuitorii, dar se și documentează cercetând diferite declarații care să-l ajute să pătrundă dincolo de masca medicilor măcelari de la Auschwitz. Unele observații sunt surprinzătoare, mai ales că-l prezintă pe Mengele ca fiind văzut de unii deținuți drept un gentleman, nicidecum un criminal. Ernst B. este și el o figură aparte în iadul lagărului de exterminare din Polonia, fiind considerat unul dintre medicii care nu doar că a salvat deținuți de la moarte, ba chiar a ignorat ordine directe precum cel de a participa selecțiile de la peron. 

Lifton nu ezită să se dedice studiului instituției Auschwitz, o instituție în adevăratul sens al cuvântului, o instituție dedicată exterminării rasiale. De la selecțiile la peron și cele din lagăr, până la calvarul prin care treceau medicii deținuți care erau obligați să trimită la moarte conaționali, cunoscuți sau chiar rude, până la descrierea inimaginabilelor torturi pe care le presupunea sterilizarea pe viu sau ultimele chinuri în care se zbăteau pacienții condamnați în urma injecțiilor cu fenol, Lifton nu ignoră nimic. Iadul din Auschwitz se conturează dureros de clar în volumul lui Lifton tocmai datorită acestui studiu extrem de obiectiv și capacității de analiză ale autorului.

3 – Psihologia genocidului

În partea a treia Robert Jay Lifton reia elementele pe care le-a detaliat anterior pentru a încerca să înțeleagă și să explice cititorului cum a fost posibil ca medicii să ucidă în loc să salveze. Dedublarea, așa numește Lifton capacitatea doctorilor de a renunța la principiile medicale și îndreptarea spre crimă. Practic, unui medic i-ar fi imposibil să ucidă datorită educației sale, inclusiv al jurământului lui Hippocrate pe care-l depune, însă medicii naziști au făcut exact opusul. De ce? În primul rând datorită privilegiilor pe care le primeau dacă participau în acest tip de program. Însă participarea la crime însemna anularea eu-lui, fiind astfel necesară crearea unui alter ego care să nu fie în contradicție cu ceea ce presupune a fi viața de medic. Acceptarea pactului faustic nu se putea fără această dedublare, observă Lifton.

Volumul nu este deloc ușor de citit. Am simțit adeseori nevoia de a lua o pauză și de a citi altceva. Pur și simplu au ajuns să mă bântuie imaginile din carte. Însă cred că este un studiu care trebuie citit, care merită citit, cu atât mai mult cu cât medicii naziști nu sunt singurii medici care au ales să ucidă în loc să salveze vieți. Medicii japonezi din timpul celui de-al doilea război mondial au făcut vivisecții și experimente medicale, psihiatrii sovietici au diagnosticat disidenții drept bolnavi mintal și i-au închis în sanatorii, medicii din Chile care au jucat activ rolul de torționari, doctorii sud-africani albi care au falsificat rapoarte medicale ale negrilor care au fost uciși sau torturați sau psihologii și medicii din cadrul CIA care recent au făcut experimente medicale și psihologice în afara eticii pe prizonieri. Concluzia tristă a studiului este că medicina poate să fie o armă extrem de fiabilă într-un sistem fără respect față de condiția umană, medicii fiind dispuși să-și încalce jurămintele pentru o serie de privilegii, de dragul experimentelor care în condiții normale nu ar fi acceptate și pentru a-și testa teorii pe care altfel le-ar ignora din fașă.

De ce 4 stele: pentru că este un studiu fenomenal, greu, foarte dificil de citit care oferă omenirii șansa de a privi în interiorul medicilor care s-au transformat peste noapte în criminali. Un document care scrie cu litere groase în istoria umanității CRIMĂ în dreptul cuvântului MEDIC.

Prezentarea editurii:

„O realizare monumentala, o relatare de exceptie a celei mai mari violari a juramantului lui Hipocrate, o contributie formidabila la studiile despre Holocaust.”

– Francine Du Plessix Gray

Medicii nazisti este cea mai patrunzatoare si mai importanta carte a renumitului profesor american de psihiatrie si psihologie, una dintre cele mai importante lucrari despre etica medicala care au fost scrise pana acum. Lucrarea trece dincolo de frontierele istoriografiei si ofera o interpretare psihologica convingatoare a celui de-al Treilea Reich si a crimelor national-socialismului.

Crimele in masa ale nazistilor au fost menite sa ramana secrete pentru lumea din exterior. Nazistii isi puteau controla suficient de bine mediile pentru ca tainuirea lor sa fie cel putin partial eficienta. Desi au existat de la bun început, dovezile de genocid au putut fi suficient de diluate simanipulate pentru a le permite germanilor si altora sa-si mobilizeze tendintele de negare si detasare emotionala; sa stie si in acelasi timp sa nu stie, cum ar putea spune unii, despre crimele in masa.

 

Influenta mediului social in actele de genocid nu diminueaza in niciun fel responsabilitatea individuala pentru actiunile personale, dar, din cauza ei, genocidul devine o problema deosebit de grava, un proiect individual si colectiv care s-a putut realiza, cu urmari incalculabile pentru soarta omenirii. Constientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare masura in eforturile permanente de a combate crimele în masa.

Scrisori către Hitler de Henrik Eberle


 

Scrisori către Hitler de Henrik Eberle

My rating:  4 of 5 stars 

Îmi plac foarte mult cărțile de istorie pe care editura Meteor Press le scoate pe subiectul celui de-al război mondial, indiferent de sunt despre naziști sau comuniști. Deși unele sunt de o calitate îndoielnică, cel care alege să le traducă începe să-mi fie din ce în ce mai mult pe plac, chiar dacă pariurile sale sunt adeseori, cred, pierdute datorită publicului românesc.

Lucrearea lui Eberle este de o importanță vitală pentru orice persoană care dorește să înțeleagă relația poporului german cu Hitler și felul cum a fost acesta perceput atât de cei care l-au adulat până la moarte, cât și de cei care l-au acceptat pasiv ca și lider.

Scrisorile selecționate de Eberle sunt de-a dreptul fascinante, unele șocante, altele penibile sau banale, însă toate spun povestea unei legături: cea dintre un popor și conducătorul său.

Eberle a avut acces la atât la arhiva de scrisori care au ajuns în mâinile rușilor și au fost arhivate de către Ministerul Apărării, cât și la arhiva personală a fratelui lui Martin Bormann, Albert Bormann, care se ocupa cu selecția și ordonarea epistolelor dedicate lui Hitler.

M-a șocat în mod special o scrisoare în care o familie reda amuzant conflictul dintre doi copii, soră și frate, care se certau pe tema căsătoriei dintre fetiță și Fuhrer. Visul fetiței era să devină soția lui Hitler, fratele răzând de ea și certând-o că Fuhrer-ul nu o să o placă deoarece nu știe să facă nimic și că este o plângăcioasă. Familia cerea un autograf de la Hitler și poze cu acesta. Naziștii i-au trimis pozele cerute și familia le-a răspuns cum că pruncii dorm cu pozele lui Hitler pe pernă.

Eberle își împarte cartea pe perioade: 1924-1932, perioadă în care se observă că Hitler are din ce în ce mai mult succes la public, charisma sa evidentă atrăgând oameni din toată Germania; 1933-1938, anii în care oamenii aderă la nazism, protestează la adresa politicii NSDAP dar și perioada în care cultul personalității lui Hitler atinge apogeul; 1932-1945, un capitol dedicat omagiilor transmise lui Hitler cu ocazia zilei de naștere; 1938-1945, epistole transmise în vreme de război, iar popularitatea liderului este în declin.

Perioada de luptă pentru acapararea puterii este însoțită de încurajări și angajamente de susținere, precum și de luări de poziție împotriva organelor statului sau membrilor partidului comunism. Din țară oamenii reacționează pozitiv la continua ascensiune a NSDAP-ului și par fascinați de charisma liderului acestora, oferindu-se să formeze organizații care să aducă mai mulți membrii partidului sau să lupte împotriva comuniștilor. Se scriu poezii care sunt propuse să devină imnul partidului. Epistole care anunță donații și credința în noua politică aproape că sunt la ordinea zilei. Popularitatea lui Hitler crește, iar figura sa mesianică se conturează din ce în ce mai mult în mintea oamenilor.

Odată ajuns la putere și cu primele succese economice înregistrate, poporul german începe să-l adore și cultul personalității dus la extrem își intră în drepturi. Scrisori de adulație, ode, cereri de aderare, poezii patriotice, cereri de a fi naș de cununie sau botez sunt reprezentative pentru această perioadă.

Pe măsură ce războiul se îndrepta către inevitabila înfrângere, tonul scrisorilor se schimbă. Oamenii scriu despre arme spectaculoase care ar trebui inventate, vin cu soluții fantasmagorice legate de diferite descoperiri pe care le-au făcut sau își declină, din nou, încrederea în victoria finală. Însă majoritatea cer încheierea războiului deoarece simt că sfârșitul tragic este aproape.

De ce 4 stele: deoarece lucrarea lui Eberle este de neratat în condițiile în care se dorește o incursiune tardivă în ceea ce a însemnat Hitler pentru cei care au crezut în el. Mi-aș fi dorit ca volumul să fie mult mai stufos.

Prezentarea editurii:

In cancelaria secreta a fuhrerului au fost arhivate mii de scrisori, pe care  multi oameni le-au citit, lucrand cu ele. Ulterior, multe dintre ele s-au pastrat in arhiva moscovita, ascunse sub stratul deceniilor. Henrik Eberle le analizeaza si le comenteaza pentru dumneavostra pentru prima oara – in ceea ce se constituie intr-o adevarata comoara pentru psihologi, istorici si pedagogi. Petitii, rugaminti, juraminte si apeluri – nu numai in germana – constituie un barometru al starii de spirit dintre anii 1925 si 1945 care ne da fiori. Oamenii i le citeau dictatorului stand in picioare, prevenindu-l, pe masura ce succesul fuhrerului palea.