Ding visează de Yan Lianke


Ding visează de Yan Lianke

Nota mea: 5 din 5 stele

Cartea mi-a fost recomandată cu insistență de Luca Dinulescu. Nu degeaba a insistat, mi-ar fi părut extrem de rău, îndrăznesc să spun chiar că aș fi trăit degeaba dacă nu aș fi citit cartea lui Yan Lianke. Da, este atât de extraordinară. Și da, de aia-i super mișto să ai prieteni faini care citesc cărți faine și care știu ce să-ți recomande.

Ding e bunicul puștiului care a murit otrăvit în semn de răzbunare la adresa tatălui său, Ding Hui, un vânzător de sânge care s-a îmbogățit peste noapte. Sângele se vinde și se cumpără în sătucul Ding pe bani frumoși, oamenii începând să simtă că fac parte dintr-o comunitate, de ce nu, chiar avută. Doar că o maladie ciudată îi lovește crunt. Febra, după cum o numesc localnicii, nu e nimic altceva decât SIDA și nimicește populația cătunului. Bătrânul Ding încropește în școală un loc în care bolnavii se pot retrage, unii ca să moară, alții ca să-și poată duce în continuare, în liniște zilele pe care le mai au, câțiva pentru că sunt alungați de familiile înfricoșate de necruțătoarea boală. Bunicul Ding pare că nu este niciodată luat pe nepregătite de situațiile pe care viața i le scoate în față. Asta pentru că bunicul Ding visează, iar visele îi spun ceea ce urmează să se întâmple, însă bătrânul nu reușește tot timpul să se împotrivească destinului. În ciuda morții care bântuie pe străzile satului, a cadavrului fiului său, Ding Hui tot nu-și cere scuze comunității pentru molima pe care a abătut-o asupra sa. Nu-și cere scuze nici măcar tatălui său, iar în momentul în care oamenii încep să cadă pe capete, Ding Hui începe să facă afaceri cu sicriele de la stat pe care le împarte după cum crede de cuviință datorită poziției politice pe care o deține în zonă. Bunicul Ding vede cum satul se risipește sub ochii săi precum un fir de fum, o ultimă suflare a unor tăciuni care se sting chinuit sub un jet gros de scuipat pornit tocmai din gura fiului său. Ding, bătrânul, se stinge și el alături de Ding, satul, dar bunicul visător știe că visele sale nu se vor sfârși până când satul nu-și va primi pomana cuvenită, indiferent de forma sub care va fi livrată.

Nu-mi aduc aminte să fi citit vreo carte la fel de sfâșietoare precum aceasta. Când am închis romanul, am avut impresia că mi-au rămas bucăți întregi de carne lipite între filele sale. Lianke spune la sfârșitul romanului că după ce a terminat de scris cartea a izbucnit în lacrimi și nu a mai ieșit din casă vreme îndelungată, atât de mult l-a consumat povestea pe care a ales să o scrie.

Nebunia sângelui pune stăpânire pe satul Ding, iar Ding Hui care a văzut oportunitatea de a se îmbogăți este principalul dirijor al apocalipsei care urmează să se desfășoare peste comunitate. Ding Hui nu ascultă de nimeni și de nimic. Roadele cinismului său sunt banii și influența crescândă în aparatul birocratic, influență care nu face altceva decât să afunde și mai mult comunitatea într-o mocirlă în care moralitatea nu mai există. SIDA începe să facă ravagii printre săteni în urma ustensilelor nesterilizate și utilizate pentru mai mulți săteni. Oamenii încep să realizeze că Ding Hui este responsabilul pentru morțile cauzate de epidemie, bătrânul Ding încearcă să-l convingă să-și ceară scuze comunității, însă pe Ding Hui nu-l convinge nici măcar asasinarea propriului fiu să-și recunoască vina. 

Școala care este în grija bătrânului Ding ajunge să fie disputată între săteni, bătrânul Ding pierzându-și din autoritate în primul rând datorită meschinăriei fiului său. În momentul în care oamenii încep să moară pe capete, fiul bătrânului Ding face bișniță cu sicrie, vânzându-le cui vrea și la un preț foarte ridicat. Punctul culminant al decăderii lui Ding Hui este căsătorirea fiului asasinat, naratorul poveștii, cu o tânără cu probleme a unui individ foarte bogat.

În toată nebunia cauzată de Ding Hui, bătrânul Ding visează. Arhitectul viselor sale pare a fi tocmai nepotul asasinat, cu impresia asta am rămas de mai multe ori, puștiul fiind, așa cum am pomenit, naratorul întâmplărilor. Deși avertizat, bătrânul Ding nu mai poate controla distrugerile la care este supus cătunul, autoritatea sa a dispărut, oamenii sunt disperați, singurul care controlează totul este Ding Hui care continuă să calce pe cadavrea și să se îmbogățească de pe urma morților și a suferințelor semenilor săi.

Cartea este inspirată din epidemia din anii 1990 care a decimat provinica Henan din China. Yan Lianke descrie scene cutremurătoare care nu doar înfioară ci chiar scârbesc. Meschinăria, cinismul, lăcomia, cruzimea care pun stăpânire pe locuitorii sătucului Ding sunt dincolo de puterea mea de înțelegere. Sună neverosimil, însă tocmai această neverosimilitate este ceea ce face ca povestea cătunului Ding să fie, paradoxal, cât se poate de reală, înfricoșător de reală. Personajele lui Lianke nu sunt oameni extraordinari, sunt cât se poate de simpli și de banali. Societatea comunistă în care trăiesc nu se deosebește cu nimic de cea pe care am cunoscut-o și experimentat-o în Europa, indiferența conducerii față de locuitorii săi fiind cea care-i aduce, până la urmă, pe aceștia în situația de a se îmbolnăvi și muri pe capete. Lianke înfierează fără ezitare autoritățile comuniste în volumul său, senzația de rău pe care a acuzat-o scriitorul la sfârșitul romanului fiind perfect de înțeles. Mii de oameni morți, condamnați la moarte de un stat incompetent și complet iresponsabil față de deciziile pe care le ia.

Scriitura lui Lianke are o sensibilitate aparte, iar umorul la care adeseori recurge este de o finețe debordantă. Nu credeam că este posibil să zâmbești când citești o carte care descrie astfel de orori, exceptând romanele lui Vonnegut, însă Lianke reușește cumva să strecoare zâmbete. Exprimările sunt foarte bine alese și de fiecare dată își ating ținta. Liric, crud, amuzant, rece, realist, stilul adoptat în funcție de evenimente este integrat perfect în construcția propozițiilor amplificând la maxim starea sufletească pe care o transmite cititorului, nu o dată simțindu-mă de-a dreptul epuizat în urma paragrafelor parcurse. Lianke e un scriitor uriaș, un scriitor care-mi aduce aminte de marii clasici ai literaturii europene. Vorbesc la plural deoarece Lianke reușește pe alocuri să contopească voci și stiluri diferite care sună incredibil de emoționant.

De ce 5 stele: deoarece Ding visează este o capodoperă a literaturii universale.

Prezentarea editurii:

Inspirat de scandalul epidemiei de SIDA care a decimat provincia Henan în anii ’90, romanul lui Yan Lianke spune povestea ignorantului sătuc Ding, care își plătește scump patima de înavuțire. Netulburat nici măcar de moartea propriului fiu, Ding Hui face avere cumpărând sânge de la săteni și transmițându-le necruțătorul virus. Ca să spele păcatele familiei, bunicul Ding înființează un cămin pentru bolnavi, dar idilica societate care se înjgheabă aici cade în curând pradă lăcomiei, vanității și rivalităților meschine. Între timp, Ding Hui își continuă cinic afacerile, vânzând sicrie la suprapreț și aranjând căsătorii între morți. Irizată de subtilul umor negru care l-a făcut celebru pe Yan Lianke, povestea sătucului Ding arată cum bizarele idealuri comuniste ascund adeseori sub masca lor patimile celui mai sălbatic capitalism.

 

„Yan Lianke este neegalat în talentul cu care își scrie romanele de critică socială, deopotrivă sumbre și pline de umor.“

Le Monde diplomatique

 

„Unul dintre cele mai controversate genii satirice ale Chinei de astăzi.“

Chicago Tribune

Anunțuri

Frica. Scrisoare de la o necunoscută de Stefan Zweig


Nota mea: 4 of 5 stars

Stefan Zweig este unul dintre autorii mei favoriți. Am verificat blogul și am văzut că nu am scris despre nici o carte pe care am citit-o de el, fapt care mă miră, deoarece cea mai mică notă pe care i-am oferit-o autorului austriac a fost de patru stele. E clar, trebuie să vă povestesc despre el, să vă spun ce autor fenomenal este acest Zweig. Am citit de el Douăzeci și patru de ore din viața unei femei, Amoc, Obsedatul (proaspăt reeditat cu titlul de Jucătorul de șah la Polirom, cred că am să-l recitesc și am să profit de acest lucru ca să și scriu despre povestire) și Lumea de ieri, toate fiind excepționale și mi-au plăcut foarte mult.

Pe scurt despre cele două povestiri prezente în volum:

Frica – o tânără soție de avocat ajunge la concluzia că prea multă fericire este plictisitoare, prin urmare apelează la o aventură amoroasă, aventură care o aruncă în tenebrele pe care o viață trăită în minciună o poate naște. 

Scrisoare de la o necunoscută – un tânăr brigand primește o ciudată scrisorică de la o femeie care-i spune că l-a iubit toată viața și că la momentul la care scrie epistola în care-și declară iubirea stă la capul fiului lor decedat.

Stefan Zweig este un cinic cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Poate pentru că Zweig este și un romantic incurabil, până la urmă cei mai crunți cinici sunt tocmai romanticii, acești insațiabili vampiri sentimentali. 

Zweig nu este nu vampir sentimental, cel puțin nu pare să fie, ba dimpotrivă, judecând după jurnalul său Lumea de ieri, pare a fi o persoană extrem de rațională, însă cel care scrie povestirile enunțate mai sus e categoric un romantic, un scriitor care se scufundă în sentimentele profund umane trăite la maximum de intensitate de semenii săi.

Spuneam că Zweig e cinic. Ei bine da, susțin și am să susțin până-n pânzele albe acest lucru, chinul la care-și supune personajele și apoi cititorul arată o ciudată combinație între un spirit rece, rațional, frust și crud și o personalitate efuzională, melancolică și melodramatică care trăiește cu o dedicație absolută suferința pe care dragostea sau alte trăiri specific umane i le oferă în viață.

Zweig e mieros, știe cum să se joace cu cuvintele, știe cum să creeze o atmosferă densă și apăsătoare, cum să construiască personaje și cum să le facă astfel încât tu, ca cititor, să trăiești alături de ele evenimentele care le macină existența. 

Geniul lui Zweig se ascunde în lucruri mărunte și se desăvârșește o dată cu punctul culminant al narațiunii. Foarte atent la construcția psihologică a personajelor și la evoluția acestora, Zweig toacă mărunt, mărunt sufletul cititorului de-a lungul lecturii. Zweig e un zeu, e un zeu mundan, al obișnuitului, al banalului, un zeu coborât printre muritori, care cu șfichiuitoare fulgerări zguduie din temelii monotonia vieții de zi cu zi.

De ce 4 stele: pentru că, deși genial, Zweig pe alocuri uită să se tempereze, iar textul cade uneori în derizoriu, datorită faptului că autorul, dorind prea mult să sublinieze chinul personajului încearcă să ofere mai multe detalii despre dezastrul în care acesta se zbate și nu reușește decât să devină redundant.

Prezentarea editurii:

Traducere din limba germana de Gabriella Eftimie
 
Povestirea Scrisoare de la o necunoscuta a inspirat in 1948 o productie cinematografica in regia lui Max Ophüls; filmul i-a avut in distributie pe Joan Fontaine, Louis Jourdan si Mady Christians.
 
Protagonista povestirii Frica, Irene, frumoasa sotie a unui avocat prosper, gaseste viata plictisitoare, simte ca nu-i mai aduce nimic bun, iar asta o impinge sa-si caute ocupatii noi. Intr-o zi cunoaste un tinar pianist cu care intra intr-o relatie ferita de indiscretiile lumii si indepartata de caldura cuminte a familiei. Legatura clandestina o ajuta sa se regaseasca intr-o alta fiinta, ii da sperante noi, o face sa se simta mai vie ca niciodata… Pina intr-o zi cind, iesind de la iubitul ei, intilneste o femeie ciudata. Din acel moment neasteptat, mica aventura salvatoare, toate planurile ascunse se topesc, iar teama se insinueaza in linistea fiecarei zile.
 
Neasteptata este si clipa cind un scriitor de succes, personajul-cititor din Scrisoare de la o necunoscuta, primeste un plic de la o admiratoare pe care nu tine minte s-o fi intilnit. Parcurge lungul mesaj si afla ca femeia care-i scrie si care il iubise in taina inca din copilarie a facut sacrificii de neimaginat ca sa-i poata fi in preajma, ca intr-o buna zi, fara sa-i spuna nimic despre pasiunea ei, au impartit intii citeva pahare de vin, apoi placerea unei nopti din care dupa noua luni s-a nascut un copil. Povestea propriei vieti zugravite de admiratoarea necunoscuta se sfirseste la citiva ani dupa teribila epidemie de gripa din 1918 si culmineaza cu un sacrificiu pe care el, fara sa stie, fara sa fi avut macar de ales, l-a provocat. 
 
„Zweig a pus la punct o metoda literara si psihologica remarcabila, pe care Frica o exemplifica fara cusur. Stralucirea si stranietatea ei lasa in mintea cititorului o impresie de nesters.” (Salman Rushdie)
 
„Stefan Zweig apartine sirului de maestri ai povestirii carora le datoreaza propria formare: Maupassant, Turgheniev si Cehov… El iubeste imperfectiunile, aspiratiile si frustrarile personajelor sale, barbati sau femei, pe care le analizeaza cu afectiune si intelegere.” (Paul Bailey)

Bambini di Praga de Bohumil Hrabal


Bambini di Praga de Bohumil Hrabal

My rating:  4 of 5 stars 

În aprilie 1639 armata suedeză a asediat Praga. Locuitorii s-au adunat cu toții la mica statuie a lui Iisus în Kostel Panny Marie Vítězné unde se țineau zi și noapte slujbe pentru apărarea orașului. În momentul în care armata suedeză s-a retras, cetățenii praghezi au tras concluzia că statueta tocmai ce a pus-o de-o minune și a salvat cetatea de la distrugere.

Bohumil Hrabal, acest scriitor mucalit al Europei din secolul XX, dă titlul microromanului după această statuetă în spiritul, zic eu, acelui moment din 1639 în care praghezii s-au crezut salvați de o minune și au dat crezare unei sculpturi miraculoase care a părut că le promite intangibilitate și prosperitate.

Comis voiajorii care în numele societății fictive Sprijin la bătrânețe fac bani grei de pe urma credulilor care-și doresc pensie privată pentru o bătrânețe liniștită sunt precum praghezii care s-au rugat la statuia micului Iisus la momentul asediului suedez. Ideea că nația cehoslovacă este una credulă care a fost la cheremul marilor puteri și care și-a pierdut și regăsit identitatea și libertatea de-a lungul istoriei este o temă pe care Hrabal o abordează constant în scrierile sale însă de data aceasta cu maximum de ironie și cu o puternică tușă absurdă în genul lui Kafka.

Personajele din Bambini di Praga parcă sunt scoase direct de pe șevaletul fantastic al lui Boris Vian, iar dialogurile și situațiile în care se pun concurează cu piesele de teatru ale lui Eugen Ionescu, totul frumos potrivit și minuțios construit în stilul James Joyce – mai ales acele momente aberante din birtul în care Tonda și compania o întâlnesc pe doamna care trece în revistă progeniturile unui oarecare Prinț (nu am reușit să-mi dau seama despre care prinț e vorba).

Scriitura este specifică lui Hrabal, condimentată din plin cu aluzii și săgeți sarcastice, cu informații picante și interesante despre istoria neamului ceh, melancolic exact cât și unde trebuie pentru a sensibila cititorul și cu o narațiune alertă care te face să te bucuri de fiecare pagină citită.

De ce 4 stele: pentru că este teribil de amuzantă, delicios de absurdă și incredibil de melancolică. Nu este un tur de forță, este un foc de artificii spectaculos într-o noapte geroasă de iarnă.

Alte recenzii din seria de autor:

Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Trenuri cu prioritate

Prezentarea editurii:

Bambini di Praga este un microroman în care umorul negru, melancolia şi ironia se întâlnesc într-un carusel de situaţii cum numai Hrabal putea imagina. Escroci care înşală oameni de bună credinţă sub acoperirea societăţii fictive „Sprijin la bătrâneţe“, un drogher, un măcelar, un pictor nebun sunt doar câteva dintre personajele care dau naştere unor situaţii în care absurdul se insinuează tot mai mult în viaţa de zi cu zi.