Top 10 Benzi de la DC – Locul 1


aici <– locul 2

All Star Superman

de Grant Morrison(scenariu) și Frank Quitley(artă)

Nu știu, mai am ce să spun despre banda asta? Poate să le zic mai bine decât am făcut-o înainte. Poate să descriu mai pe larg rolului lui Quitely. Poate să mai analizez o scenă și să explic de ce e atât de bună…Dar nu cred că mai am ce spune despre ea. Ceea ce nu înseamnă că nu se mai poate zice altceva, dar că nu mai sunt eu capabil să transpun în cuvinte experiența pe care mi-o oferă.

Styx anybody?

Ceea ce mi se pare interesant, atât la All Star Superman, cât și la Dark Knight Returns, e că ambele au fost realizate într-un punct foarte special al carierei creatorilor. Atât Morrison și Miller, dar chiar și Quitley. Separă două faze destul de diferite între ele. Morrison când a început să scrie benzi desenate a venit dinafara mediului. Citea Burroughs și Moorecock și Dick și scria piese de teatru în timp ce consuma substanțe psihotropice. Primele sale benzi au fost inspirate de filosifia orientală și diferite curente moderniste.

Diavolul e în detalii

Erau mai mult sau mai puțin outsider-art. Apoi, încetul cu încetul a început să fie cuprins de mainstream, de lumea benzilor cu supereroi, de muzica populară, de jocuri video, astfel încât ceea ce face acum este poate un pic mai subversiv, realizat cu mai mult talent și arătând mai multă încredere în ctitor decât marea majoritate a benzilor cu supereroi, însă fără a fi ceva cu adevărat bizar și inovator. Miller a avut un parcurs exact opus, pornind de la a consuma arta clasicilor de pe toate continentele, studiind-o și rafinând-o, inovând nu neapărat prin creație originală ci prin permutări stilistice. Acum în schimb, când a devenit el însuși un clasic, a ajuns să creeze lucruri bizare și polarizante care nu prea au niciun fel de corespondent în lumea benzii desenate. A ajuns într-un fel să creeze outsider-art, deși rădăcinile sale sunt prinse adânc în istorie. Și Quitley l-a asimilat pe Swan în stilul său obraznic și european, experiența marcându-i desenul într-o oarecare măsură. Iar atât All Star Superman, cât și Dark Knight Returns, sunt create în momentul când s-a trecut de la artă influențată de exterior, la artă puternic înfiptă în mediu(sau invers), reușind ceva nu chiar experimental, dar  împlinit, astfel încât să-și transceadă statutul. Iar despre asta ne vorbește All Star Superman(see what I did there?), care fel ca DKR, este o bandă completă și funcționeză pentru un spectru variat de așteptări, de la bandă de acțiune, la integrare a supereroului în mitologie sau chiar meditație asupra rolului ficțiunii.

La fel ca Dark Knight Returns o redescopăr period și chiar dacă îmi schimb părerea despre unele lucruri ale lui Morrison, nu mereu în bine, mereu aflu ceva și mai adânc și mai personal și chiar mai frumos decât știam înainte. Însă spre deosebire de Dark Knight Returns, calitățile nu-i reies din conflict(al artistului cu lumea, al artei cu proza, dar și interior narațiunii), ci dintr-o integrare holistică a vieții în artă(snobquake).

Anunțuri

Awesome panel/page/cover of the day/week/whaterver


Scrie cine e responsabil de ea.

2000 AD #225 – Scrisă de … Groover cică. Desenată de … Bolland? Nu știu sigur. Niște britanici.

We3 de Grant Morrison și Frank Quitley(nu prea are cuvinte, motiv pentru care tre să pun pasaje mai lungi). Este o serie despre trei animăluțe tranformate în mașini de ucis, care încearcă să ajungă …acasă.

Mă surprinde cât de slab este Miller ca desenator și totuși cât de bun este ca artist…dacă are vreo logică.
Din Sin City – That Yellow Bastard

Chew #3 scrisă John Layman , desenată de Roy Guillory

Batman – 656, scrisă de Grant Morrison și desenată de Andy Kubert.

The 80s


Istoria abreviată și pe alocuri ignorantă a benzilor americane de-a lungul anilor 80:

Adevăr grăiesc asupra voastră când zic că banda anglofonă nu este nici pe departe atât de proastă cum o credeți. Până la urmă ce știți despre banda americană? Că recilează povești, că sunt tipărite pe hârtie proastă și cu personajele colorate ca naiba. Că dialogul este scris ca pentru copii explicând fiecare acțiune în exclamații penibile. Că cea mai bună asemenea bandă este Watchmen și după ce ați citit-o nu v-a trezit chiar așa de mari sentimente de admirație. Sper să exagerez și să nu vă simțiți insultați dacă percepția dumneavoastră diferă. În orice caz, în mare parte ați avea dreptate. Asta cel puțin până în anii 80. Ce s-a întâmplat atunci? Mai mult sau mai puțin pe fondul unor revoluții stilistice realizate de câțiva artiști consacrați, cu Jack Kirby în frunte, dar și a contactului cu benzile europene prinHeavy Metal, întreaga industrie a devenit dornică de schimbare…și schimbare a primit.

Nu cred că voi reuși să punctez toate evenimentele care au dus la schimbarea feței benzilor în acești ani, dar sper să enumăr cât mai multe. Deasemenea nici despre revoluțiile tehnologice nu voi vorbi pentru că multe au fost adoptate mai mult experimental fiind integrate cu adevărat de abia în anii 90 sau chiar în 2000. Enumerațiile le fac într-un flux al conștiinței deci cronologia se rezumă la ani, în cel mai bun caz. Înainte să încep, pentru că am de gând să enumăr numai evenimentele pozitive, trebuie să spun că Warren și Charlton suferă în perioada aceasta un declin și falimentează într-un final , lăsând piața benzilor desenate într-o stare de bipolaritate, cu Marvel și DC găsindu-se în ipostaza de a se schimba sau ceda și ele.

1980 – Își începe scurta dar puternica activitate antologia RAW editată de Art Spiegelman. Printre paginile ei s-a regăsit și o mică bandă de care s-a putea să fi auzit…Maus. Asemeni lui Heavy Metal a oferit oferit publicului american acces la o serie benzi străine.

1981 – Frank Miller începe să scrie la Daredevil. Chiar dacă doar ca artist al seriei, încă din 1979 a transformat banda în ceva stilistic și pulsând de vitalitate, odată ce a ajuns la cârmă, lucrurile au luat o turnură spectaculoasă.

Începe John Byrne să scrie și să deseneze Fantastic Four. Cel mai interesant este faptul că a experimentat cu o serie de moduri de a desena și citi o bandă desenată, ajutând și la pionierarea stilului widescreen.

Chris Sim începe să publice numerele care vor forma al doilea volum din Cerebus The Aardvak. Banda s-a schimbat dintro parodia pentru Conan într-o satiră complexă la adresa elitelor financiare și a clasei politice, toată ascunsă într-o narațiune mult mai dnesă decât ar sugera aspectul personajului principal și diferitele parodieri ale personajelor de la Marvel.

Își începe activitatea revista Wierdo. Editată de Roger Crumb servește drept o alternativă viscerală la Raw. Poate mai important decât benzile publicate în revistă, este faptul că apariția ei semnifică atât o slăbire a monopolului reprezentat de DC și de Marvel, dar și o antenție mai mare acordată benzilor ca artă.

1982 – Frații Hermandez încep să publice Love and Rockets prin Fantasgraphics. Cam așa ar arăta o bandă scrisă de Gabriel Garcia Marquez dacă ar avea o înclinație către minimalism.

Apare editura Comico. Comico va publica lucrările unor autori precum Matt Wagner, care mai târziu vor fi racolați de DC și de Marvel.

Marvel crează editura Epic Comics, care pe lângă publicarea a multe dintre benzile lui Moebius, își lasă creatorii să realizeze benzi mai mature și mai experimentale. Asta înseamnă și popularizarea formatului de graphic novel, cu o tipăritură mult mai bună și un control al calității mai accentuat.

1983 – Apare First Comics care va îndeplini cam același rol ca și Comico. Va publica benzi de John Ostrander, Steve Rude, Jim Starlin, Mike Grell. Ce au realizat atât First cât și Comico, a fost oferirea unor alternative pentru benzi de acțiune/aventură/supereroi față de cele publicate la companiile mari. În același timp, nefiind legate de CCA, au o mult mai mare libertate de mișcare în ceea ce privește conținutul poveștilor.

Frank Miller publică Ronin la DC, bandă care a fost mult prea în fața vremurilor pentru propriul ei bine.

Walter Simonson începe să scrie și să deseneze Thor. Pe lângă faptul că banda este foarte faină, a și însemnat popularizarea lui John Workman, unul dintre cei mai influenți designeri și lettereri(care ar fi termenul folosit în română?) . Chestie interesantă e că stilul său este inspirat de Moebius.

1984 – Alan Moore a început să scrie la Swamp Thing. A fost primul scriitor din invazia britanică. Ce a făcut cu banda asta îmi este greu să descriu în doar câteva cuvinte. A preluat o poveste horror relativ tipică, chiar dacă binișor spusă, și a infuzat-o cu un soi de romantism gotic, transformând-o într-una dintre cele mai puternice benzi americane. Alături de Sandman, Saga of the Swamp Thing a fost una dintre benzile care au creat editura Vertigo.

Apar alte companii independente, ceva mai lipsite de importanță decât cele enunțate. Este de remarcat faptul că succesul niciunea nu va fi decât momentan, aproape toate falimentând relativ repede.

Marvel publică Secret Wars, bandă care va institui moda benzilor de tip crossover și event, benzi în care eroii se întâlnesc, se bat și se întâmplă lucruri care, în teorie, afectează toată linia de publicație a companiei.

Bill Sienkiewicz ilustrează New Mutants. De ce e important? De asta :

New Mutants 025-00fc

1985 – DC încep publicarea lui Crisis on Infinite Worlds, bandă care a modificat serios relieful companiei, dar și din care au pornit unele dintre cele mai mari schimbări pe care le-a simțit industria.

Alan Moore scrie ”For the Man Who Has Everything” iar Dave Gibbons o desenează.

Eclipse începe să publice în America MarvelMan sub numele MiracleMan.

1986 – Oh boy…

Apare Watchmen. Știți Watchmen, nu? S-a făcut și film…

Apare The Dark Knight Returns.

Când te gândeai că Miller a făcut tot ce putea face la Marvel, scrie Born Again. Asta este și banda care l-a sedimentat pe Mazzuchelli drept unul dintre cei mai buni artiști din industrie.

John Byrne îl reinventează pe Superman. Benzile sunt … mehish, nu mai experimentează, dar poartă în ele o mentalitate care privește spre viitor, pe de-o parte, iar pe de alta o ideologie umanistă. Adică două lucruri care lipseau de la DC și de care era nevoie.

Pe fondul a foarte multe companii independente, apare Dark Horse Comics. Vom vedeam mai încolo de ce sunt așa de importanți(hint, au publicat Hellboy și Sin City).

Alan Moore scrie ”Whatever Happend To The man of Tommorow?”, practic o scrisoare de adio pentru vechiul Superman.

Miller și Bill Sienkiewicz crează Elecktra Assassin.

Apare Concrete, una dintre primele benzi care tratează problem de mediu(pe lângă faptul că e fain scrisă).

1987 – Mor multe dintre companiile independente și sunt formate la fel de multe care nu vor avea mai mult noroc.

Marvel și DC primesc o infuzie semnificativă de artiști și scriitori britanici în ceea ce a fost numită invazia britanică.

Miller și Mazzuchelli produc ”Batman: Year One”, bandă care reinterpretează fundamental personajul. Este banda care a inspirat Batman Begins al lui Nolan.

Gaiman își începe seria de romane grafice cu Violent Cases, ilustrată de Dave McKean.

1988 – Alan Moore scrie The Killing Joke. Schimbă complet perspectiva asupra lui Joker. Este o bandă din care autori trag și acum material.

Grant Morrsion începe să scrie la Animal Man. Una dintre primele benzi din mainstream care înclude elemente de metatextualitate tratată serios.

1989 – Neil Gaiman începe să scrie Sandman, bandă care va ajuta la crearea editurii Vertigo. După părerea mea este una dintre cele mai bune benzi americane.  În același timp, alături de Dave McKean publică Black Orchid, care deasemenea este una dintre benzile mele preferate.

McKean deasemenea ilustrează Arkham Asylum. Printre alții McKean și Bill Sienkiewicz, Totlebent și Miller au împins stilul artistic către toate extremele, ridicând ilustrațiile benzilor la nivel de artă și au arătat că un stil unic este un avantaj, nu o deazbilitate.

Chiar dacă în momentul de față sunt doar trei sau patru companii importante care publică benzi alternative, Avatar Press, Dark Horse, Image și Fantastagrpahics(Poate și Archaia), explozia de astfel de companii din anii 80 a fost importantă. Le-a alimentat pe cele de astăzi, ajuntându-le să devină capabile să țină piept giganților și să poată publica cât mai mulți autori care altfel nu ar fi putut să își facă cunoscută munca. Nu știu dacă s-a pierdut ceva. Au fost canibalizate într-o formă sau altă și chiar falimentând au împins mediul mai departe.

Anii 80 au văzut o maturizare accelerată a mediului. Maturizare cu care nici editurile nici fanii nu au putut ține pasul, motiv pentru care deceniul ce i-a urmat a simțit un declin puternic, atât financiar cât și în calitate. Oricum, lucrurile nu au fost niciodată ca înainte.

All Star Superman


It’s Morrison Time :D(și să fiu în ton cu sărbătorile)

(s-ar putea ca pozele să fie mai descriptive decât textul meu)

Știu că am promis altceva, dar chiar vreau să scriu despre asta. Când am scris prima recenzie la o bandă, la Arkham Asylum, am pus-o în antiteză cu All Star Superam și o să fac același lucru acum. Prima bandă cu Batman a lui Morrison reprezintă tot ceea ce urăsc mai mult la el(asta nu înseamnă că urăsc banda, sau că îl urăsc pe Morrison, din contra). Nu numai că este pretențioasă, dar în loc să construiască simbolistica pe poveste, lăsând paralele să crească natural, încropește o poveste din simbolurile pe care ți le îndeasă pe gât. Dar să nu fim răi. Era la început, era tânăr, lucra cu un artist de cel mai înalt calibru și vroia să se afirme. Însă mai e o chestie. Nu cred că știa foarte bine ce vroia să scrie. Nici acum nu știe când vine vorba de Batman, chiar dacă este un personaj pe care îl iubește la nebunie. Și cred că lucrul acesta vin din cauză că îl înțelege prea bine. Înțelege că Batman nu este un personaj, ci o infinitate, unele cu mai mult potențial decât altele și vrea să scape de cele care îl trag în jos ca apoi să le distileze pe cele cu adevărat speciale într-un nou Batman. Doar că e greu din cauza naturii contradictorii. În Gothic încearcă să îl pună pe cel al lui Frank Miller în atmosfera mistică creată de Adams și nu prea merge(chiar dacă în final iese o bandă bunicică).

Ce e cu introducerea lungă care nu are legătură cu banda? Înafară faptului că îmi place să mă simt un pic didactic, este important să înțelegem modul de lucrul al lui Morrison. Când se dedică cu adevărat unei benzi, și o face des, întâi reduce totul la o idee, la un arhetip, la chintesență și taie tot ce nu se potrivește cu ea. Astfel, în cuvintele lui, Batman este tipul care vrem să fim. Doar că nu vrem mereu să fim mereu același om. Uneori vrem să putem să ne distrăm și să luam viața ușor, alte ori ne stârnesc admirație cei care se lasă consumați de munca lor, uneori ni se par interesanți oamenii întunecați și misterioși, alte ori am vrea să fim cuceritori și maiestuoși. Animal Man este ceea ce suntem de fapt și de aceea nici nu este un erou foarte important în panteonul de la DC. Superman în schimb reprezintă ceea ce știm că ar trebui să fim, fie că acceptăm asta sau nu. Este ușor să întorci și celălalt obraz când ești mic și pipernicit și nu ai ce face. Este ușor să te lași călcat în picioare și scuipat când nu ai niciun fel de putere asupra celorlalți; pentru că nu ai alternativă și înveți să trăiești cu asta, găsind o virutute în asta, chiar. Dar dacă ai putea să faci orice?

Dacă cu Batman încă se chinuie(deși trag speranța că o să îi reușească miniseria în care îl învie pe Bruce Wayne), pe Superman l-a nimerit din prima. Nu mă refer la primul număr din All Star Superman, nici la JLA ci la al doilea număr din prima sa serie la DC. Într-o pagină din Animal Man prezice ceea ce avea să scrie 8 ani mai târziu. În doar câteva linii de dialog sintetizează toată vitalitatea, puritatea, energia și optimismul ce caracterizează miniseria despre care vorbim acum. Nu este un anume Superman și nu este o creație întradevăr originală, dar aici reușește să sublimeze esența personajului. Superman este ceea ce a trebuit mereu să fie. Superman și nu Clark Kent. Un ideal, nu un idealist pasiv.

Prima dată când am citit banda mi-a plăcut la nebunie din cauză că e atât de awesome. Nu am alte cuvinte cu care să o descriu. În ea Superman are drept animal de companie un mâncător de sori, pe care îl hrănește cu stele în miniatură făcute pe o nicovală. Este amuzantă, plină de acțiune, dar și de emoții veridice. Merge de minune ca poveste și am prins cât de cât partea de încărcătură mitologică, chiar dacă nu am înțeles-o complet(a fost a treia sau a patra mea bandă, ce vreți). Apoi l-am mai citit pe Morrison și am studiat-o cu un pic mai multă atenție. Mi-a plăcut foarte mult ce am găsit. Banda începe cu Superman salvând o misiune spațială, forțându-se să treacă prin soare, absorbind astfel mult prea multă radiație solară, devenind mult mai puternic decât a fost vreodată și căpătând câteva abilități noi. În același timp, începe să și moară puțin câte puțin. De aici lucrurile o iau razna și fiecare număr are o poveste și o temă. Îl găsim pe Superman încercând să rezolve în câteva luni toate probleme pentru care credea că are o eternitate. Faza e că reușește în cea mai mare parte. Toată povestea este într-un fel un răspuns la cinismul care a cuprins benzile cu supereroi după 2000, arătând că dărâmarea status-quoului nu înseamnă obligatoriu distrugere și moarte, când ai de-a face cu un om care poate să zboare.

Superman este perfect, dar fără să devină un personaj de tip Mary Sue. Cu câteva excepții, perfecțiunea sa nu calcă
penimeni pe nervi. Prezența lui este ceva divin, ceva care inspiră. Este apolinic din mai multe puncte de vedere, iar după, am ajuns la concluzia că acestă caracterizare nu vine întâmplător, mitologia greco-romană influențându-l destul de puternic pe Morrison. Îl plasează pe același nivel cu zeii din panteonul grecesc, sau cu profeții vechiului testament și face asta fără să pară nenatural. Este un personaj optimist, luminos, care caută echilibrul în tot ceea ce face. Din acest punct de vedere se apropie foarte mult de modul cum a fost prezentat în era de argint, doar că aici are sens. Nu atât forța îl caracterizează ci inventivitatea și calmul său în fața situațiilor aparent fără scăpare. Și totuși nu este un savant, ci mai mult un alchimist. Merge pe granițele dintre artă și știință, ridicând disciplinele gândului la un nivel la care se compun. Iar despre asta este vorba banda. Despre transcedere și evoluție.

Singurul care se împotrivește cu adevărat lui Superman este Lex Luthor, care este dionisiac, prins în beția puterii, consumat de emoții puternice și de complexe. Spre sfârșitul poveștii capătă aceleași puteri ca ale lui Superman și își lasă instinctele violente să preia controlul, distrugând aceiași oameni pe care jură că i-ar salva dacă nu ar fi căzut un anume extraterestru în Kansas la un moment-dat. Apoi este înfrânt de un Superman epuizat, care se folosește de propriul intelect împotriva forței brute a adversarului său. Luthor este inteligent pentru că nu poate fi puternic și doar așa îi poate face pe ceilalți să sufere numai pentru a sa plăcere. Dar cu toate acestea nu este un tip…rău. Este un om căruia îi este frică și preferă să distrugă frumusețea în loc să aspire către ea, temându-se că nu o va atinge niciodată. În rest, ceilalți antagoniști pe care Superman trebuie să îi înfrunte sunt fie demonii săi interiori, pe care îi invinge cu ajutorul prietenilor, fie posibilii săi aliați pentru care se sacrifică spre a le demonstra superioritatea sistemului său moral, fie…cei care trebuie pur și simplu pocniți tare.

Ca execuție este grațioasă. Nimic nu ți se aruncă în față, povestea principală este foarte inteligibilă, substratul este subtil, iar de aceea descoperirea lui cu atât mai cathartică. Este o bandă atât de atipică lui Morrison și în același timp, atât de clar a sa. Aluziile la creștinism și moralitatea creștină nu vin ca o predică, segmentul de călătorie în timp este succint cum ar trebui să fie, dar de asemenea reprezintă unul dintre cele mai puternice momente al benzii. Scriitura iese în evidență, dar nu dă în Morrison-speak și nu exagerează cu textul, păstrând exact atât cât este nevoie. Textul și arta sunt într-o armonie cum se găsește destul de rar în benzile făcute în studio.

Nu îmi imaginez banda asta desenată de altcineva decât de Frank Quitley, poate doar de Gibbons. Stilul său este atât de clar și de cursiv fără să se pună în fața poveștii. Dacă îi iei panourile de pe pagină, sau chiar paginile din bandă, nu rămâi nici chiar cu niște poze interesante(de cele mai multe ori). În schimb, în contextul narațiunii, reușește să care încărcătura emoțională din panou în panou, din pagină în pagină, să o elibere numai unde trebuie și numai când trebuie. Modul cum arată Superman iarăși mi se pare foarte potrvit. Înainte de 90 îl nimereau de cele mai multe ori, deși uneori arăta mult prea bătrân decât ar trebui să fie, mult prea lipsit de vlagă și virilitate. În 90 arăta ca interesul romantic principal din orice telenovelă, iar acum arată ori ca o brută lipsită de creier, ori ca un puștan peste care nu a apucat să se sperie de părul pubian, în funcție de cel care îl desenează. În All Star este destul de everyday man, doar că mai bun. Nu foarte masiv, dar impunător, nu e bătrân, dar poartă un aer de înțelepciune,  nici tânăr însă, dar relaxat. Și asta ajută foarte mult la nașterea acelei caracterizări apolinice de care vorbeam.

Set the Controls for the Heart of the Sun

Banda își trage seva din întreaga istorie a personajului, dar după cum am spus, cel mai mult din era de argint, reintroducând diferitele culori de kryptonită, nenumăratele sale puteri, transformările lui Jimmy Olsen, călătoriile în timp, personajele colorate și încercările lui Lois de a descoperi identitatea lui Superman. Dar toate acele idei sunt rafinate și trecute printr-o serie de sensibilități moderne, pentru  a crea ceva care să nu aparțină unei anumite ere. Este Supermanul absolut și o bandă al naibii de bună, plină de energie și idei transpuse inteligent, iar dintre benzile cu supereroi, este preferata mea.