Civil War de Mark Millar


Civil War de Mark Millar (Scenarist), Steve McNiven (Ilustrator), Dexter Vines (Ilustrator), Morry Hollowell (Ilustrator)

Notă: 4 din 5 stele

Universul Marvel se împarte în două tabere în fruntea cărora șăd încordați cu priviri de foc Căpitanul America și Iron Man.

O gașcă de puștani cu super puteri aruncă în aer niscai clădiri și omoară câțiva oameni, iar guvernul american decide că supereroii trebuie înregimentați. Tony Stark este responsabilul prinderii cu arcanul a colanților și corsetelor care stau să plesnească, însă se trezește că o serie de forțoși sunt mai catolici decât papa și decid că rolul lor nu este în armată și nici nu doresc să primească ordine politice. Căpitanul America este capul rebelilor și astfel începe unul dintre cele mai nimicitoare războaie care se pot povesti vreodată de pe teritoriul Statelor Dezbinate ale Americii.

Mark Millar are niște idei foarte faine (Superman: Red Son sau Kick-Ass) și de cele mai multe ori le pune în practică destul de bine. Din păcate nu mi-a lăsat niciodată impresia că este suficient de matur astfel încât să gestioneze personaje și acțiuni complexe. Nici în Civil War nu-i iese acest lucru, bineînțeles, rezultatul fiind câțiva supereroi care par să fie o grămadă de găini fără cap care nu prea știu ce vor și ce trebuie să facă ca să-și atingă scopul pentru care luptă. Ba o dau, ba o iau, ba sunt cu unii, ba sunt cu alții, e o degringoladă totală. Cel mai fascinant de idiot prin infantilitatea excesivă de care dă dovadă este Spider-man care aduce cu un adolescent care nu reușește să-și dea seama de preferințele sexuale după ce a fost violent sărutat și pipăit într-o toaletă publică de un bărbat.

Banda este plină de acțiune și adrenalină. Simți testorenul cum dă să-ți iasă prin pori. Mai, mai că-ți vine să-ți umfli mușchii pe sub tricou și să te-ncorzi în oglindă țintind un ochi nimicitor către reflexia care se scapă pe ea de frică. De aici și sloganul cu Tu de partea cui ești? 

Serios vorbind, banda îi faină. Panourile sunt pline de culoare și cât trebuie de expresive pentru o bandă de acest tip, paginile curg rapid și, culmea, după ce o termini o mai iei încă o dată la răsfoit ca să te mai bucuri de ceea ce ai văzut. Dacă ai banda la îndemână, crede-mă că ai să te uiți pe ea de fiecare dată când ai ocazia și ai să ajungi să o știi pe de rost.

Grafic mi-a plăcut foarte mult. Deși este mult prea întunecata pentru gustul meu, alegerea ilustratorilor este una menită să sublinieze atmosfera tensionată care trenează asupra eroilor Marvel. Te trezești că stai cu ochii la câțiva centimetri de carte ca să descifrezi imaginile și detaliile care parcă ți se ascund tocmai ca să nu pătrunzi misterul războiului civil. Putea să fie mai sângeros? Putea. Și ar fi trebuit să fi fost mai sângeros pentru că, nu-i așa, vorbim despre un adevărat război civil în care toate forțele sunt aruncate în luptă. Dincolo de această ușoară cumințenie de care se face vinovată echipa din spatele Civil War-ului, nu prea am nimic să le reproșez. Mi-au oferit câteva zeci de minute destul de plăcute de distracție și relaxare.

IMG_0117

De ce 4 stele: pentru că e action packed de la cap la coadă și pentru că satisface plăcerea bolnavă de a-i vedea pe supereroii Marvel luându-și-o în barbă grupa mare.

Volumule se poate cumpăra de pe lexshop.ro

Kick-Ass


Dacă nu sunteți familiarizați cu ura mea pentru Kick-Ass, band, mergeți un pic la intrarea numită ”And that guy goes Fap Fap”. Dată fiind repulsia mea aproape fanatică pentru creația lui Mark Millar, până și faptul că nu m-a dezgustat ecranizarea benzii ar trebui să fie o mare realizare(pentru că după cum știți, eu sunt foarte important). Dar a făcut chiar mai mult de atât: mi-a plăcut. Sau hai să nu exagerăm…m-a satisfăcut…nu asta sună erotic…m-a consolidat emoțional pentru încă o zi(?)…nu, asta sună patetic…m-a distrat fără să mă facă să mă simt ofensat.

Modificările pe care le face Kick-Ass filmul, față de Kick-Ass banda sunt similare în magnitudine cu cele făcute de watchmen poveștii din Watchmen, iar efectul este similar, doar că în bine , la fel ca în watchmen tranfigurând complet povestea, personajele și semnificațiile acțiunilor lor. Spre deosebire de bandă, filmul nu are pretenția că vrea să spună ceva și chiar dacă ar face-o ar fi consistent în mesajul lui: ”Dacă ai o motivație suficient de puternică în spate poți încerca să fii supererou, iar dacă ești destul de determinat poate chiar o să îți reușească, dar riști să o sfârșești rău de tot”. Chestia asta este constantă de la a doua scenă de luptă până la final. Banda este mult mai haotică și mai nehotărântă; mult prea mult pentru ceva care are vreo două pretenții de realism și care a fost creat tocami cu scopul de a răspunde la această întrebare: ”De ce n-o încercat nimeni să fie supererou”. Problema e că au încercat și Warren Ellis ne-a spus despre asta acum doi ani și ceva.http://blogs.myspace.com/index.cfm?fuse … =486344916

Așa m-a făcut și pe mine banda să mă simt după o vreme

Mă bucur foarte mult că nu au folosit tot timpul banda pe post de storyboard, cum face Snyder și cum a făcut Rodriguez(deși la Sin City nu a fost problema așa de mare pentru că scenele au fost gândite destul de mult pentru a oferi o senzație de cinematic), astfel au avut ocazia să facă o serie de referințe foarte faine la alte filme, cele mai evidente fiind la Scarface(pe care au repetat-o din motive pe care nu le înțeleg foarte bine), la sfârșitul lui Star Wars: Return of the Jedi și la Batman al lui Burton(cred, dacă a fost la Nolan, scuze). Astfel experiența a fost translată foarte bine în limbaj cinematic, tot filmul simțindu-se mult mai organic decât celelalte adaptări menționate.

Și s-a mai realizat ceva prin adaptare. Tocmai idea de ridicol pe care trebuia banda să o transmită. Kick-Ass și Red Mist arată penibil în costumele lor, așa cum s-ar presupune că aratau în bandă. Doar că sub tușele maestrului JRjr nu a fost transmis așa ceva, decât eventual prin dialog, acesta constituind unul dintre motivele pentru care banda transmite mesaje mixte.

Iar schimbările făcute la poveste, deși pot părea minore, au repercursiuni majore la nivelul caracterizării personajelor. Încă nu sunt perfecte, dar în orice caz sunt mai umane și mai plăcute. Ultimele două numere din bandă au fost imbecile. Din fericire filmul anulează acțiunea din acele două numere și rămâne la rețeta normală. Îmbandă cea mai mare realizare a lui Dave a fost să salveze o pisică și să bată măr într-o luptă inegală, un Red Mist nu foarte dispus să lupte. În film chiar oferă ceva asistență lui Hit-Girl, răscumpărându-și într-o oarecare măsură acțiunile. De asemenea, își face mult mai repede curaj să își recunoască adevărata identitate și chiar rămâne cu fata. Deci două personaje enervante care au devenit interesante. Relația dintre Hit-Girl și Bid Daddy în film este sinceră, iar motivația din spatele acțiunilor lor reală. Asta a fost una dintre cele mai mari probleme pe care le-am avut cu banda. Crea un vacum moral imens, lipsea personajele de orice fel de motivație, iarăși trimitea semnale încurcate și era de-a dreputl stupid. Acum Big Daddy chiar este foarte tare ca personaj, iar modul îl joacă Nick Cage chiar m-a surprins. Habar n-aveam că omul poate să joace. Chiar dacă el este cel care își pune fiica în pericol, o protejează încontinuu și încearcă să transforme misiunea sa de răzbunare în ceva care să nu o afecteze prea mult. Tot e destul de messed-up, dar infinit mai puțin decât ceea ce se întâmplă în bandă. Relația dintre cei doi îmi aduce foarte mult aminte de cea dintre Batman și Cass din Dark Knight Returns, ceva mai jovială. Modul cum Cage îl imită pe Adams când este de față cu alți oameni este ilar și în același timp demonstrează că nu e nevoie de vocea guturală a lui Bale pentru ca Batman să își mascheze identitatea.

Muzica este perfect aleasă, purtând acțiunea și amplificând momentele, dar nemanipulând audiența(mă rog, sunt vreo două momente unde putea să fie ceva mai puțin ”entuziastă”). Este energică, variată, epică și urbană în același timp, contribuind imens la atmosfera filmului. Cred că e cel mai bun lucru la filmul acesta.Violența este mai puțin intensă decât în bandă, dar acolo este mult exagerată. Arată cum un glonț taie penisul unuia, pentru numele domnului. A da, nu e un film pentru copii. Nu se vrea un film pentru copii. E un film pentru adolescenți, că nu știu altă specie de om capabilă să suporte asemenea măcel(a se vedea recenzia domnului Ebert).

Kick-Ass, filmul, se ține mult mai aproape pe rețeta eroului clasic decât banda. Și este bine, pentru că rețeta aia clasică e acolo pentru că este eficientă și dacă nu ești un artist viziunar, ar fi bine să încerci să rămâi la ea. Astfel Dave are un soi de traseu ca personaj, rămâne cu fata(și nu…face ce a făcut în bandă), are integritate, dă dovadă de curaj în fața unor situații neprielnice. Și ne simțim bine când se întâmplă așa ceva. Altfel, nu ar fi avut niciun sens să suporți asaltul de cruzime și glume malahice la care te supune.