Review: Adolf : 1945 and All That Remains


Adolf : 1945 and All That Remains
Adolf : 1945 and All That Remains by Osamu Tezuka
My rating: 1 of 5 stars

Osamu Tezuka este considerat un fel de Walt Disney al Japoniei. Pe bună dreptate. Ca și desenator, este superb. Am ajuns la acest Adolf pentru că a fost recomandat de goodreads când am ales să citesc Barefoot Gen. Mi-a luat foarte mult timp să găsesc această serie și am fost foarte bucuros când, în sfârșit am găsit-o. Blestemată fie acea zi!
Osamu Tezuka are o idee interesantă: băi, ce ar fi dacă aș lua doi Adolfi, pe lângă marele Hitler, și i-aș face io prieteni pe ăștia doi, pe unul îl fac evreu, pe ălalalt jumate japonez și jumate neamț, pe unul îl trimit în Germania și pe ălalalt îl țin aicișa ca să am motive să scriu și despre cum a suferit Japonia în război și mai arunc și o mega-super-extra-uber pastilă care să mă poată ajuta să aberez timp de cel puțin 1000 de pagini și să mai bag și alte personaje prin poveste: Adolf Hitler este evreu și sunt niște documente care atestă asta și naziștii fug după ele și ajung taman în Japonia și… și … și…. și….
Bun. Începutul o fost mai greu. De-acum maistorul Tezuka își permite să o ia razna. Oai, și cum o ia razna! Nu am citit niciodată o carte, filme am văzut, recunosc, în care destinul și întâmplarea să joace un rol atât de important în evoluția unei povestiri! De fiecare dată ceva fenomenal, dumnezeiesc se întâmplă ca lucrurile să meargă pe făgașul pe care trebuie, personajele să trăiască, documentele să rămână intacte. Al naibii de frustrant! Ultimul care mi-a jignit inteligența în aproape în acelaşi hal a fost Hoțul de cărți…
Stai așa că nu se termină totul aici. Tezuka vrea să facă o mega operă care să rămână în istorie. Și bagă naziști și lideri naziști la greu în opera sa. Printre alții, pe Adolf Eichmann care se ocupă, se pare, cu învățarea copchiilor de la HJ cu uciderea evreilor pentru că, nu-i așa, a fost marele tartor care a pus la cale și în aplicare Soluția Finală. Căcat băi! Pentru cine dracu scrii, de fapt, aberațiile astea? Cât de idiot să fii ca să pui botul la o astfel de dumă?!? Eichmann aducând evrei ca puștani de la HJ să-i împuște ca să-și dovedească arianismul?
Bineînțeles că istoria poate fi interpretată, schimbată de Tezuka pentru că așa vrea mușchiul lui. Ultimele zile ale lui Hitler redate de Tezuka sunt ilare. Nu intru în detalii pentru că nu am chef să redau aberațiile desenatorului.
Dialogurile sunt excepționale. Sunt atât de idioate încât te pot face să râzi cu lacrimi. Un ex: cât crezi că ai să reușești să ții restaurantul deschis? Am să fac tot posibilul să-l țin cât mai mult! Atâta timp cât am bani și mâncare am să-l țin deschis! Pe bune? Și ăsta este doar 1 (UN!) exemplu. Seria este plină de astfel de inepții.
Evenimentele care se petrec în serie sunt uneori atât de cretine încât îți vine să roșești de rușine că cineva s-a gândit să scrie așa ceva pentru ca, mai apoi, tu să citești și să vrei să păstrezi sau recomanzi ce a scris el. Spicuies doar trei:
– Adolf, neamțul din AHS (Adolf Hitler Schule), se îndrăgostește de o evreică, o salvează, o trimite în Japonia, nu se interesează dacă gagica a ajuns cu bine sau nu, deși putea să afle foarte ușor acest lucru pe când era majordomul lui Hitler, dar când ajunge înapoi în Japonia o vrea de nevastă pentru că o iubește și că s-a gândit tot timpul la ea și se miră că e în viață. Nu, nu este o răsturnare de situație, Tezuka pur și simplu nu a mai urmărit acest fir al poveștii pentru că nu a vrut să se complice. Rezultatul: un cititor frustrat care se simte luat de prost. Ah, da, nu mai are rost să spun că acest Adolf Kaufmann se vrea arian cu orice preț, adică e extremist până-n măduva oaselor, nu oricum, dar ideea de a procrea și de a fute și partea aia ariană pe care o mai are în sângele său de japonez cu, LOL, un evreu, nu-i pune nicio problemă. De ce? Pentru că Tezuka crede că dacă se convertește evreica la catolicism sau ce căcat de religie avea băiatul ăsta, atunci evreica pac! devine ariană, pac! Adolf primește binecuvântarea SS-ului, pac! toată lumea-i veselă, pac! Tezuka a înțeles o pulă din toată poliloghia nazistă referitoare la rasă și la credința lor în rasa pură. Știi cum arată un păduce în fruntea unei domnișoare? Așa e și Tezuka când vine vorba despre spus păreri despre al doilea război mondial și oroarea nazistă.
– Eichmann cu Adolf cel din HJ acum SS se întâlnesc ei ca doi naziști ca să pună la cale o deportare într-un lagăr a unor evrei. Ies evreii din vagoane când vine unu și zice că evreii din două vagoane au dizenterie. Eichmann trage vagoanele pe dreapta și le dă foc. După care îi zice lui Adolf Kaufmann să-i mâne pe jos pe evreii care au rămas că trebuie să ajungă neapărat în lagăr în 2 zile. Ăsta pleacă cu evreii care mor pe capete în timpul marșului și Adolf își face probleme că nu ajunge la timp în lagăr. Logica? Conform lui Tezuka logica poate să se ducă să-și facă o labă atâta timp cât în propoziție este vorba despre cât de răi au fost naziștii. Deci, Eichmann zice să omoare deținuții bănuiți a fi bolnavi de dizinterie ca să nu-i îmbolnăvească pe ăia din lagăr și în loc să-i curețe și pe ăștia care au mai rămas din transport la fel cum i-a terminat pe ăi dintâi, îi trimite la un marș îndelungat ca să-i îmbolnăvească, totuși pe ăia din lagăr???? Logica? Conform lui Tezuka logica poate să se ducă să-și facă o labă atâta timp cât în propoziție este vorba despre cât de răi au fost naziștii. Eu știu că Tezuka vorbește despre acel marș îngrozitor pe care Eichmann la organizat pentru evreii din Ungaria, totuși coaie! A fost suficient de horror ce a făcut nărodul în viața reală! Nu trebuia să bagi o vrăjeală ieftină din burtă și să faci din toată hidoșenia o panaramă de doi lei, idiotule!
– 2 evrei care se roagă într-o sinagogă în poziție de rugăciune catolică… În prima plan două sfeșnice care par tot de sorginte catolică… Bine maistore! Te știi și la evrei și la naziști. Din păcate ai părere foarte proastă despre inteligența cititorilor tăi… Sau nu?
În concluzie seria Adolf este o aberație. O cretinătate cum rar îți este dat să citești. Mare păcat pentru grafică care este superbă, de-a dreptul extraordinară. Poate că ar fi fost mai bine pentru Tezuka dacă ar fi făcut această serie fără dialog.
O recomand doar celor cărora le-a plăcut Hoțul de cărți pentru că iei oricum nu au probleme cu logica.

View all my reviews

ALIVE


În virtutea diversificărie dietei bedeistice i-am propus Denisei un schimb de experiență. Într-o singură instanță, periodic sau cât ne-om suporta, nu pot preciza cu exatitate. De această dată mi-a recomandat ALIVE de Takahashi Tsutomu.

În cele zece capitole ale volumului este descris parcursul lui Yashiro Tenshu de la deținut ce-și așteaptă execuția, la gazdă pentru o entitate parazită de natură nedeslușită. Aproape fiecare număr este un studiu, nu știu sigur cât de intenționat, de gen, glisând peste diferite clișee dar fără a comenta prea mult asupra lor trecând prin spectrul misterului hitchcockian, mergând cât mai mult către fantastic și horror, până când derivă din nefericire în SF și spre finalul deosebit de abrupt, fantezie a puterii. Însă Hitchcock fără subtilitatea simbolisticii sale e mai mult sau mai puțin un cumul de idei istețe, dar nerefolosibile, SFul fără teză este o speculație în gol, rămând doar horrorul să ofere substanță benzii și reușește într-o oarecare măsură, în ciuda faptului că este corodat de premizele în continuă schimbare și intrigile care apar din neant. Chiar dacă banda nu cere asemenea complexitate narativă.

În schimb pe partea vizuală se descurcă mai bine. Fără să dea dovadă de prea mult lirism în reprezentări, detalierea autistică a fundalurilor materializează lumea, iar astfel conferă oarece greutate afectivă personajelor, chiar dacă petrecem foarte puțin timp cu ele. Perspectivele holurilor care par să se întindă la infinit sau a camerelor care stau să zdrobească pe cei din interiorul lor conferă conferă stări de neliniște ajutând, până la un punct, cititorul să empatizeze cu dorința lui Tenshu de a vedea cerul. Iar hașurile de pe fețele personajelor sau de pe hainele acestora oferă grafismului impresia de artizanat, de autentic, chiar dacă bruschețea liniilor ar putea deranja pe unii.

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o e lipsa unei structuri în narațiune, poate ambiții prea mari într-un spațiu prea mic, sau neutilizat cum trebuie. Aduce în tematică și estetică cu trilogia NoiSE-Blame!-Biomega a lui Tsutomo Nihei, care i-a și fost asistent autorului benzii de față. Benzile lui Nihei îmi par mai reușite, sublimând narațiunea și lăsând loc unei imaginații debordante. Sau poate că îl ajută spațiul mult mai larg de desfășurare.

Despre benzi desenate si denumirile lor – Partea I


Poate că structuralismul este răsuflat, însă pentru mine încă sunt importante ierarhizările și clasificările, iar în parte consider că numele și limbajul influențează  chiar dacă nu obiectul în sine, ci modul cum ne raportăm la el, ceea ce e aproape la fel de important, mai ales atunci când vorbim despre cultură. De aceea m-am hotărât să pun la cale un îndreptare de terminologie a benzii desenate pentru că de multe ori mi se pare că oamenii nu vorbesc aceași limbă când vine vorba de așa ceva. Este deschis modificărilor, rolul său nefiind de a-mi impune propriile mele opinii.

Pornind general avem termenii de comic(strip), manga, BD(bande-dessinée), și bandă desenată. Ajungem imediat la motivul separării ultimelor două. Toate denumesc în mare același lucru, cu toate că mulți din otaku refuză vehemet să recunoască că manga ar fi bandă desenată, din rațiuni pe care nu le înțeleg și nu s-au obosit să mi le explice. Cu toate acestea, primele trei sunt specifice marilor culturi ale benzii desenate: cea anglofonă, cea niponă și cea central-europeană. Iar în ciuda mediul comun peste care s-au dezolvat, au apărut în cadrul lor și diferență care le despart. Pornind de la formatul în care sunt tipărite, la mijloacele de publicare, perioada serializării ajungând la stiluri artistice și sedimentarea unor norme sau genuri complet diferite. Asta nu înseamnă că nu există benzi care să nu fie blocate în stereotipiile țării de origine, din contra. Iar cu cât ne apropiem de era curentă, cu atât găsim mai multe, până când o asemenea încadrare devine un non-sens. În principiu, dacă nu vorbim despre ceva în context istoric atunci termenul de bandă desenată este cel potrivit.*

Tema textului de față este constituită din denumirile care mă jenează și asupra cărora vreau să arunc ceva lumină.

  • Comix este un termen cu care am mari probleme pentru că l-am întâlnit utilizat în necunoștiință de cauză. A pornit prin a descrie benzile din alternativă americană a anilor 60, aproape în exclusivitate pornografice și reprezintă abrevierea sintagmei ”comical mix”. A rămas în alternativă, cu toate că aceasta a suferit metamorfozări devenind mai literară, iar în publicații este folosit cu o doză de ironie. Însă este foarte util pentru a le diferenția de ”comics”, considerate pentru copii sau categorii sociale inadaptate și văzute drept benzi puerile, lipsite de virtuți artistice. Chiar și formal, cele două cuvinte sunt reprezentative. Comic este un cuvânt rotund, greoi, echilibrat, la o literă distanță de a fi un palindrom, pe când comix este tăios și iute. Acum mi se pare un termen al cărui sens s-a diluat până la risipire, dar în cazul în care se vrea a fi folosit, măcar să fie asociat unor benzi în alb și negru, cu linie narativă atrofiată, care face din plin uz de sexualitate și violență reprezentată caricatural. Preferabil provenite din Statele Unite. Preferabil publicate din buzunarul artistului. Preferabil xeroxate. Preferabil…

    În Angry Youth Comix Johnny Ryan, la fel ca Petter Bagge în Hate, lasă a înflori influențele comixurilor originale, însă tocmai faptul că dezvoltă conștient o estetică le desparte de benzile care i-au inspirat. Deasemenea, aceste benzi realizează locul în care se găsesc, ca lucrări culturale, vorbind în final mai mult despre banda desenată și în realitate doar osmotic despre societate. Ceea ce este antitetic comixurilor oricât de mult ar încerca să se apropie de acestea.

  • Alt termen anglofon cu care nu mă înțeleg bine e cel de ”graphic novel”. Rădăcinile lui sunt mai vechi, dar a început să fie folosit în accepțiunea modernă spre sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80 de către diferiți creatori care vroiau să se îndepărteze de benzile cu supereroi sau de ”the funnies”, stripurile din ziare. Spre deosebire de creatorii de comix, pionerii romanului grafic erau artiști consacrați, unii dintre ei cu rădăcini în primele perioade ale benzii americane. De aceea nu e de mirare că Marvel, DC și nu numai, au capitalizat repede noua formă de bandă desenată(impropriu, pentru că nici nu a avut timp să-și găsească o formă distinctă). Acum aș dori să clarific și clasific benzile aruncate în categoria asta.

    În anii 80 DC și Marvel au început să experimenteze cu formatul benzilor publicate pentru a profita de magazinele specializate, de librării și de publicul nou pe care l-ar putea atrage. Nu cred că trebuie explicat cum diferă benzile astea de cele imaginate de Steranko, Eisner sau Kane.

Deseori găsim la capitolul benzi desenate colecțiile unor benzi continue, care deja se găsesc în formă serializată. Aceste colecții pot fi comparate cu sezoanele unui serial de televiziune, sau cu romanele individuale din cadrul unei serii(ca în Dark Tower, Discworld, Dune, dar în general mai puțin de sinestătătoare), evident fiecare media are particularitățile sale în ceea ce privește metodele de expunere a narațiunii și chiar cantitatea ei. În funcție de tipul colecției ele pot apărea la mai puțin de jumătate de an, sau la ani buni după tipărirea benzilor colectate, având rol arhivar. Rolul acestor albume variază, dar în principal facilitează colecționarea unor povești deja existente în altă formă. Deși vânzările acestor colecții devin din ce în ce mai substanțiale, ajungând în librării, sau putând fi comandate din regiuni care nu ar avea în mod normal acces la asemenea benzi(cum am fi noi, de exemplu), materialul colecționat poartă în general rigorile formei serializate.

Sandman, te iubesc, dar roman grafic tu nu ești. Și e ok.

Seriile limitate, fie ele mini sau maxi-serii, sunt iarăși considerate  graphic novels. Unele, cum ar fi Watchmen, All Star Superman, Ronin, și anumite Love And Rockets despre care nu mi-e foarte clar care e treaba cu ele, pot înțelege de ce, pentru că arată multe dintre caracteristicele romanelor grafice autentice pe care le voi enunța în paragraful următor. Altele însă, reprezintă doar moduri de a compartimentaliza o poveste continuă, nefiind altceva decât ceea ce am descris mai sus. Dark Horse face treaba asta cu Hellboy și B.P.R.D(nu că nu ar fi serii foarte bune).

Cu foarte puține excepții, Hellboy și B.P.R.D. trebuie citit într-o ordine clară. Ceea ce e valabil și pentru benzile altor personaje de la Dark Horse, care în ciuda lipsei unei narațiuni coerente, își poartă caracterizările de la o mini-serie la alta.

Romanele grafice care fac cinste numelui sunt benzi create de o singură persoană, sau în cazul unei colaborări în care viziunea unuia dintre colaboratori, în general a scenaristului, este dominantă(cum ar fi From Hell sau diferitele American Splendor). Chiar dacă sunt publicate inițial serializat ele sunt concepute mai mult sau mai puțin cu o eventuală unificare în minte, lucru nu foarte diferit de istoria romanelor literare. De asemenea au tendința să fie benzi pure, iar în momentul în care abordează un gen, o fac cu originalitate și intensitate astfel încât se disting puternic de alte lucrări care abordează teme și estetici similare.

Blankets este o poveste sinceră, în spatele căreia se află o voce unică. Este publicată dintr-o bucată. Textul este indivizibil de elementele pictoriale, devenind el însuși un element grafic important, dând naștere unei armonii care propulsează povestea mai puternic decât ar putea desenul sau proza luate separat. Cred că este printre cele mai pure exemple pentru ceea ce consider a fi roman grafic. Și totuși nu se descrie ca atare pentru că termenul a devenit deosebit de antipatic multor critici și creatori. În parte din cauza vidului de semnificație pe care îl poartă.

Iar distribuitorii și librăriile tind să mai descrie drept graphic novels și colecțiile de manga sau albumele de BD, care nu prea s-ar supune descrierii de mai sus. E de înțeles, dat fiind faptul că până la urmă toate cele menționate sunt cărțulii cu benzi desenate în ele, dar nu trebuie confundată această măsură luată pentru evitare derutării cumpărătorului, cu o clasificare riguroasă. Volumul 5 din Y: The Last Man nu are absolut nicio legătură cu I Never Liked You.

Altă problemă pe care o am cu termenul ăsta este faptul că supune banda desenată altei arte. Cel puțin până când termenul de roman iese din conștiința critică și populară ca aparținând literaturii. De asemenea aș prefera evitarea termenului de nuvelă grafică, dacă nu se descrie banda drept graphic novella. Recunosc, poate sunt mizantrop, dar primul gând pe care îl am când cineva îmi spune de așa ceva e că nu știe să traducă corect. Iar criteriile după care facem diferența dintre un roman și o nuvelă nu se pot aplica  prea bine în cazul acesta.

Partea a doua, aici

*Aici nici eu nu sunt foarte convins de necesitatea divorțării celor două denumiri, însă simt că trebuie făcută distincția dintre o denumire generală a mediului și banda franco-belgiană. Iar în pe motiv de duble standarde, cred că bedeistis(bdistic?) ar fi un adjectiv/adverb bun.

Shigurui – Partea a doua


Partea I, aici.

Shigurui mi se pare un pic diferită de alte manga celebre pentru brutalitatea lor și nu din cauză e un studiu al esteticii violenței, așa cum afirmă. Din contra. Nu găsesc nimic estetic în cele prezentate, nimic care să îmi stârnească interesul pentru acțiune. Iar spre deosebire de altele, precum Berserk, personajele implicate nu au niciun fel de nuanțare, chiar sunt mult mai sumar caracterizare, deci nu prea îmi pasă de ceea ce li se întâmplă. Însă mi se pare clar că Takayuki Yamaguchi are o fascinație pentru corpul uman. Nici nu cred că e sadism, pentru că asta implică suferință, iar personajele sunt dubios de stoice chiar și în fața celor aprige pedepse primite.

La început m-am gândit că poate domnul Takayuki se mândrește cu talentul său în desen anatomic și vrea să ne impresioneze cu ale sale cunoștiințe de construcție a corpului omenesc. Dar cred că situația alta e, fiindcă dânsul perseverează chiar și la mult timp după ce ne-am fi format o părere despre stilul său de a desena forma umană. Eu cred, și nici mie nu-mi plac că citesc intenție auctorială, că artistul este sincer fascinat de trup, de musculatura sa, de modul cum clivează oasele în încheieturi și cum se așează mușchii unii pe alții. Iar doar să-l reprezinte nu îi este destul. Trebuie să îl desfacă și despice și studieze pentru a-și satisface curiozitățile, iar ce loc mai bun să facă asta decât într-o bandă desenată în care niște bărbați vântură săbii ascuțite unii în fața altora.

Pe lângă faptul că mi se pare un pic sinistră atitudinea asta(pe care nu o condamn pentru că s-a putea să fie doar o proiecție și să nu pot fi mai departe de adevăr) mă deranjează faptul că îmbracă totul într-o mantie de realism și fapt istoric chiar bine documentat, permanent susținând implicit veridicitatea celor ce ne sunt arătate. Cât o fi meritul lui Yamaguchi, cât al lui Norio Nanjo, autorul romanului ce a servit drept bază benzii, asta nu pot să spun. Însă de la incipit, până probabil la sfârșit, ne sunt servite atât prin casete de text cât și episoade informative, detalii despre diferite obiceiuri, evenimente și instituții. Să nu mai spun de stilul arhitectural și vestimentar, care din vasta mea cultură referitoare la Japonia medievală(adică wikipedia și câteva filme de Kurosawa) pare mai aproape de ce s-ar fi găsit prin secolul XVII decât ceea ce se arată prin multe lucrări ce au loc în aceeași perioadă. Iar contaminând asta cu tehnici de luptă inventate, realizări supraomenești și personaje reale hiperbolizate, nu mă ajută deloc să îmi suspend neîncredera.

Totuși ceva a făcut bine pentru mine seria asta: m-a ajutat să apreciez mult mai mult benzile lui Ennis.

PS: Sunt curios ce popularitate are printre fătucile morbie de pe Deviant Art.