Pisica musafir de Takashi Hiraide


Pisica musafir de Takashi Hiraide
Nota mea: 3 of 5 stars

Am o slăbiciune recunoscută pentru Kenzaburo Oe, iar în momentul în care văd o carte pe care acesta o recomandă, nu am cum să nu mă furișez curios pe lângă ea și să nu vreau să o citesc. Profit de un weekend prelungit, mă fac comod pe canapeaua dedicată unor lecturi speciale și iau Pisica musafir în brațe…

Doi soți, bărbatul proaspăt demisionar de la o editură, soția corectoare de manuscrise, se mută într-o casă din centrul orașului Tokio, casă care se află în curtea unui conac construit preajma anilor 1960. Parte din noua viață plănuită de cuplu devine și o pisică care a început să-i viziteze și să savureze peștele pe care femeia cu dărnicie îl pregăteșe zilnic. Pisica începe să facă parte din ce în ce mai activ din viața acestora, ambii având senzația că toate lucrurile care se întâmplă în jurul lor au legătură cu musafirul mustăcios.

M-a surprins cartea suficient cât să rămân ușor siderat la sfârșit și să nu reușesc să-mi dau seama dacă mi-a plăcut, dacă am citit un roman foarte fain sau doar unul de duzină. Prin urmare am ajuns la concluzia că e undeva la mijloc și i-am dat 3 stele. Am reușit să înțeleg ce a făcut Hiraide și cred că am reușit să-mi dau seama și ce i-a plăcut lui Kenzaburo Oe.

Minimalist, dens și de un lirism specific japonez, scriitura lui Hiraide oferă momente care înfășoară cititorul în spuma zilelor nipone. Atent la construcția frazelor, Hiraide reușește să facă din banalul vieții celor doi soți o lectură care se savurează pagină cu pagină. Ce m-a siderat pe mine a fost subiectul povestirii. Deși se întâmplă anumite evenimente care-l marchează pe personajul principal, în acest caz soțul care este și povestitorul, romanul fiind redat prin ochii acestuia, moartea pisicii se pare că le năruiește universul pe care cuplu l-a creat în căsuța din curtea vechiului conac. Nu am reușit să înțeleg legătura pe care respectiva pisică o avea cu cei doi, vă spun foarte sincer, în afară de faptul că le oferea senzația de apartenență într-o lume în care nu-și prea găseau locul. Cu vecinii nu prea comunică, casa cea veche li se pare vetustă, iar bătrânii proprietari reprezintă un fel de cântec de lebădă al unei generații încercate care, într-un fel, abia așteaptă să treacă în neființă, singura lor doleanță fiind aceea ca lucrurile care au fost importante pentru ei, casa în cazul de față, să fie îngrijită de tinerii care i-au călcat pragul.

Sub melancolia asumată de scriitor se ascunde un mesaj pe care eu l-am ratat. Romanul este o colecție de senzații, este o carte care se simte, care se trăiește, atmosfera minuțios creată de Hiraide dă senzația că te uiți într-un caleidoscop care-și modifică compoziția și-ți oferă noi imagini surprinzătoare care nu te lasă să te dezlipești de el.

Mă așteptam la o lectură fantastică, probabil puțin violentă, plină de situații inexplicabile și surprinzătoare. M-am înșelat. Chiar dacă romanul mi-a plăcut, până la urmă, categoric nu este pe gustul meu. Insuficient dezvoltat, prea mult lirism în prea puține pagini, prea mult lirism prea nefericit dozat și suficient abulism cât să mă facă să devin crispat pe alocuri.

De ce 3 stele: pentru că pur și simplu nu cred că este de mai mult de atât.

Prezentarea editurii:

Traducere din limba japoneza si note de Diana Tihan
 
„Un roman cu adevarat stralucitor.” (Kenzaburo Oe)
 
Alcatuit cu fine tuse de observatie atenta, romanul Pisica musafir straluceste prin micile momente si bucurii ale vietii, surprinse pe fundalul unei frumuseti poetice rare. La finalul epocii Showa, el si ea – sotul care tocmai demisionase de la o editura si sotia, corector de manuscrise – locuiesc cu chirie in centrul orasului Tokyo, intr-o casa din curtea unui conac construit in anii ’60. Intre cuplul trecut de prima tinerete si Mica, pisica vecinilor, care vine adesea in vizite clandestine, se infiripa o puternica legatura afectiva prin care viata capata un alt sens. Aceasta fericire a lucrurilor marunte dureaza pina intr-o zi, cind Mica isi intirzie mai mult decit de obicei aparitia si panica se insinueaza in molcomul sir de intimplari cotidiene…
 
„Un sir de obiecte si experiente iesite din comun care par sa nu se mai termine, o combinatie curioasa de iuteala si minutiozitate: ceea ce la inceput pare aglomerare de imagini intimplatoare se transforma intr-o colectie aproape microscopica de emotii si fenomene.” (The Believer)
 
„Romanul lui Takashi Hiraide este o imagine intima, vie, surprinsa in detaliul unui loc in acelasi timp deschis tuturor privirilor si plin de taine.” (The New York Times Book Review)
 
„Pisica musafir ofera o lectura captivanta, plina de inteligenta si umor.” (Publishers Weekly)
 
„O poveste delicata si incintatoare despre dorinta de a fi aproape de cineva si durerea absentei.” (Atmospheres)

Frumoasele adormite – Yasunari Kawabata


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

My rating: 4 of 5 stars

Kawabata nu e nici Oe, nici Endo, nici Ryu Murakami, nici Haruki Murakami, deși aduce cât de cât a cel din urmă. Kawabata are un iz de scriitor clasic de început de secol XIX. Atenția pe care o arată personajului și felul în care-i sondează psihicul pentru a-i înțelege și explica condiția umană îmi aduc aminte de scriitorii existențialiști, idealiști până-n pânzele albe.

Eguchi este bătrân, obosit de dragoste, de viață însă vânează senzații care să-l ajute să-și păcălească trupul și mintea chinuită de anii grei adunați pe Pământ. Eguchi își petrece câteva nopți alături de tinere dezbrăcate scufundate-n somn profund și, pe măsură ce le mângâie, amintirile tinereții îl împresoară  și moartea se simte mai aproape, mirosul ei îl înnebunește, îl sperie, îl transformă în suferință și regrete pure pe care le proiectează asupra corpurilor goale adormite și neajutorate. Moartea-l pândește pe Eguchi. Doarme și ea lângă el așa cum el doarme lângă frumoasele adormite.

Și Moartea nu prea părăsește de multe ori paturile cu mâna goală…

Frumoasele adormite m-a dus cu gândul Pe strada Mântuleasa. Poate datorită fantasticului care se petrece în mintea lui Eguchi când se găsește alături de tinerele goale, poate datorită deznădejdii care-l pândește precum un demon, poate datorită irealului care înconjoară stabilimentul unde Eguchi își pierde nopțile, poate datorită faptului că Eguchi nu reușește nicicum să-și aducă aminte vreun nume al femeilor de care s-a îndrăgostit de-a lungul timpului sau au făcut parte din viața lui. Sau poate că Eliade a prins și el, ca și Kawabata, o fărâmă de fantastic din realitatea imediată, fantastic care, se pare, ține mai degrabă de cum și cât de intens ne trăim clipele în momente de goliciune, de oglindire în ce am fost și de conștientizare a ce suntem…

Kawabata își alege cu o deosebită grijă reacțiile personajului pe care l-a plasat în casa care propune o perversiune oarecum metafizică. Sânii fermi, carnea tare, mirosul corpului tânăr, imposibilitatea femeii de a se apăra, liniștea totală care te-mpresoară într-o astfel de cameră îl ajută pe Eguchi să zboare în timp și în acele momente în care tinerețea nu se observa ci se trăia. Incapacitatea lui Eguchi de a rosti numele femeilor de care își aduce aminte îl face să pară confuz, senil ba chiar înstrăinat de el însuși, însă multitudinea de detalii și amănunte îl dau de gol și-l dezvăluie drept un bătrân care începe să-și încheie datoriile cu viața plătind cu melancolie și regrete.

Kawabata este un aventurier care se aruncă precum Indiana Jones în abisul sufletului uman pentru a crea o miniaturală capodoperă literară.

Nu m-am regăsit în Frumoasele adormite sub nicio formă, dar am retrăit intens amintirea regretelui și chinul melancoliei. Un drum dus către amintiri și trăiri pe care, uneori, este bine să le scoți din sertare prăfuite, chiar dacă mai curînd le-ai lăsa uitate. Te ajută să te bucuri mai mult de prezent…

De ce 4 stele: pentru că mi-a lăsat impresia că Eguchi nu este întotdeauna el însuși și, uneori, se dedublează părând mai bătrân decât se arată, dar nu datorită amintirilor care se adună și-l apasă – Kawabata parcă pierzănd controlul personajului.

Recenzie – J. Ființa sexuală – Kenzaburo Oe


Click pe poza ca sa cumperi cartea! Transport gratuit 😉

J. Ființa sexuală de Kenzaburo Oe
My rating: 5 of 5 stars

 

Am un prieten virtual, Valeriu Gherghel, care m-a făcut curios de Kenzaburo Oe. Atât de curios încât am vânat, la propriu, aparițiile de la Polirom.

Din cele trei cărți apărute până acum la editura mai sus pomenită, J mi-a plăcut cel mai mult.

J este un individ la vreo 30 de ani hiper activ sexual și cu ceva aplecări înspre partea întunecată și bolnavă a sexualității. Romanul debutează cu o gașcă de tineri care vor să facă un film experimental într-o căbănuță care se află într-un oraș uitat de timp. Pe drum observă cum locuitorii orașului pedepsesc o femeie, care este posibil să fi avut o aventură extraconjugală, stând tăcuți dar acuzatori în fața casei acesteia. Odată ajunși la cabană, tinerii se dedau la beții și orgii sexuale, fiind observați de un copil care aduce orășenii la poarta tinerilor. Un conflict este pe cale să se nască.

În a doua parte a romanului facem cunoștință cu partea și mai întunecată a lui J, cea de chikan. Chikan-ii sunt acei indivizi care se masturbează în public și care ating femeile. J, împreună cu un prieten chikan mai în vârstă, salvează un puștan de la arest și-l iau sub aripa lor. Tânărul le dă o lecție de viață și de mod de a trăi cu adevărat chikan-esc, exemplu care-l tulbură peste măsură pe J și care-l prăbușesc definitiv în torentul vieții ascunse, ilegale și bolnave a perversiunii sexuale.

Kenzaburo Oe nu are nevoie de multe cuvinte ca să transmită ceea ce are de spus. Caracterul personajelor sale și profilul psihologic al acestora este trasat din câteva tușe, suficiente însă cât să le facă veridice și clare. Evenimentele în care acestea se găsesc sunt contruite fără prea multe pregătiri prealabile, totul este schițat, dezvoltate fiind doar anumite puncte cheie care au rol decisiv în evoluția personajelor și a narațiunii.

J este un roman complex, atât prin structura sa cât și prin problemele pe care autorul le atacă. Diferența dintre generații, moralitatea tinerilor contemporani, libertatea sexuală excesivă care, lasă impresia, că poate duce la perversitate, întârzierea maturizării și incapacitatea de a-și stabili un scop pe termen lung în viață sunt temele centrale pe care Kenzaburo Oe le pune în cârca personajului J.

Romanul trebuie citit cu mare atenție pentru a prinde mesajul pe care Oe vrea să-l transmită și ar fi păcat să se treacă prin carte ca prin brânză. După ce-l citești o dată, ar fi indicat să-l reiei imediat pentru a înțelege mai bine ce a vrut autorul să transmită. Satisfacție garantată!

Kenzaburo Oe este un adevărat scriitor de romane haiku. Un prozator haiku. Recomand J: ființa sexuală și sunt sigur că nu va dezamăgi pe absolut nimeni.

De ce 5 stele: pentru că Oe nu face risipă de cuvinte, reușește să construiască un personaj complex din câteva mișcări. Romanul este suficient de compelx cât să te facă să-ți pui întrebări asupra cărora să meditezi și să te facă să vrei să-l reiei. Excelent structurat, cartea nu are timpi morți iar personajele, chiar dacă nu au deloc caractere plăcute, își găsesc rapid loc în inima ta.

Calea samuraiului astăzi – Ghid de comportament pentru secolul XXI


Click pe poza si cumpara carte! Transport gratuit 😉

Calea samuraiului astazi de Yukio Mishima
My rating:  3 of 5 stars

De ce m-am apucat să citesc această carte? Pentru că pur și simplu mi-a picat în mână.

Am terminat-o de citit într-o benzinărie, la o cafea, în jurul orei 5 dimineața după ce am dus-o pe bunica lui Vlăduț la gară.

Așa cum îi spuneam unui prieten, gândul morții a început să mă bântuie pe când citeam cartea lui Mishima, pentru că autorul s-a sinucis la trei ani după publicarea prezentei cărți. De unde morbiditatea? De unde aceste gânduri întunecate? Din senzația că viața pe care o trăiesc nu este suficient de ordonată moral. Că eu nu sunt suficient de strict cu mine însumi, că-mi lipsește o anumită disciplină și corectitudine față de mine, de cei din jurul meu, de viață…

Da, această carte poate fi al naibii de deprimantă dacă ajungi să devii introspectiv. Însă, în același timp, te poate ajuta să te prinzi de ciuful capului și să te ridici în picioare. Din punctul meu de vedere, Calea samuraiului astăzi este un manual de comportament pentru tinerii de astăzi, manual care i-ar ajuta extrem de mult în aprecierea pașilor pecare urmează să-i facă cât și pentru aprecierea corectă a felului lor de a fi. Dar despre asta, altă dată.

Calea samuraiului astăzi este interpretarea extrem de personală a lui Yukio Mishima a codului Hagakure, un cod de etică și conduită a samurailor. Plecând de la diferite citate sau porțiuni din Hagakure, Mishima începe să creioneze o societate în care tinerii par debusolați datorită lipsei de conduită morală și disciplinei.

Alternând observații din Hagakure cu propriile idei, Mishima reușește să construiască un nou cod, o nouă cale, o dată prin denunțul comportamentului tinerilor și a doua oară prin cererea și sfătuirea acestora de a îmbrățișa vechiul cod al samurailor. De ce? Pentru că tinerii bărbați se transformă. Tinerii bărbați au uitat vechea orânduire și sunt mai ocupați să-și calculeze averile, să-și numere femeile cu care au făcut sex, să-și laude aventurile rușinoase și, eventual, ilegale în loc să se ocupe de a trăi o viață organizată și morală. Observațiile pe care Mishima le face în anii 70 în Japonia se aplică cu brio tinerilor din România contemporană.

„Am descoperit că destinul samuraiului este moartea” – este citatul pe care-l vei vedea de fiecare dată când vine vorba de Calea samuraiului astăzi. Și pe mine m-a pus pe gânduri această observație, însă până la sfârșitul cărții am reușit să văd altfel această idee. Toți suntem datori cu o moarte și moarte este destinul tuturor până la urmă. Însă cum te prezinți în fața morții? Cum te uiți în urmă când moartea îți taie calea? Ce lași în urma ta?

Da, este foarte ușor și atrăgător să minimalizezi, să simplifici remarca lui Mishima. Este la îndemână să o iei așa cum e rostită. Moartea pentru un samurai care trăiește conform codului este capătul de drum și încununarea vieții sale corecte, este ultimul laur, este piedestalul final, este scrijelirea în istorie cu litere de sânge a poveștii pe care sufletul său a desenat-o de-a lungul existenței sale.

Recomand această carte pentru că se poate citi oriunde, de către oricine și oricine poate să culeagă indicii despre moralitate, comportament în societate și disciplină.

De ce 3 stele: pentru că pe măsură ce pătrundeam în carte mi-am dat seama că Mishima poate mult mai mult și că învățăturile sale au foarte mult de oferit dar, parcă pierdut pe drum, a ezitat să dezvolte mai mult subiectele discutate. Mi-au crescut foarte mult așteptările, fapt care i-a scăzut nota finală acordată.