Soloviov și Larionov de Evgheni Vodolazkin


Soloviov și Larionov de Evgheni Vodolazkin

My rating:  2 of 5 stars 

Prezentarea editurii:

Romanul Soloviov și Larionov semnat de Evgheni Vodolazkin, autorul bestsellerului Laur (tradus în 2014 în colecția „Raftul Denisei“), a fost finalist, în 2010, la premiile Bolșaia Kniga (Marea Carte) și Andrei Belîi, ca o recunoaștere a originalității cu care reconstituie un episod din trecutul Rusiei, îmbinat cu un prezent nu mai puțin pasionant.

Soloviov, tânăr cercetător în domeniul istoriei, studiază figura legendară a generalului Larionov, comandant în Armata Albă în timpul Războiului Civil din Rusia. Dar portretul pe care i-l face este unul pseudoistoric, contaminat de figuri proeminente din istoria Rusiei și chiar din familia lui Vodolazkin. Tema de cercetare prilejuiește incursiuni în timp și spațiu, în cele mai diferite medii, colorate pe alocuri cu o tentă detectivistică. Romanul abundă în considerații despre istorie, politică și morală, întruchipate într-o galerie de portrete memorabile, bazate pe jocul ironic al autorului cu sursele reale și cele inventate. O frumoasă și seducătoare poveste de dragoste întregește, cu umorul inconfundabil al scriitorului, gustat deja de cititorii români, această remarcabilă operă literară în care meditația asupra relativității lucrurilor – mai cu seamă a adevărului istoric – ocupă un loc central.

„A fost un război ciudat, un război al rușilor cu rușii, în care soldații luați prizonieri puteau lupta chiar de-a doua zi de partea dușmană. O făceau cu același devotament ca și înainte. Nu erau puțini cei care își făcuseră o obișnuință din a trece dintr-o tabără în alta. Pentru unii era unica posibilitate de a munci în condiții de război, pentru alții era un mod de viață, nu mai avea importanță pentru cine luptau. Într-o viață tihnită nu aveau parte de senzații tari. Îi îmbăta frăția de arme în fața morții. Trecerile în tabăra dușmană erau, de regulă, oprite de glonț. Sau de sabie. De fapt, nu prea aveai ce alege.“

Toți cei care mă urmăresc știu că am fost printre primii care am scris despre Laur și am făcut-o extrem de laudativ. Nu știu dacă sunt printre primii care au citit Soloviov și Larionov, nici dacă sunt printre primii care scriu despre volumul recent tradus, dar sunt cât se poate de sigur că nu prea am multe motive să mai fiu la fel de entuziast și măgulitor la adresa lui Vodolazkin.

În primul rând romanul de față nu mai este la fel de alert și cursiv. Vodolazkin și-a propus o narațiune care-l depășește. Nu-l prinde nicicum tentativa de a jongla cu timpul, chiar dacă trimiterea lui Soloviov pe urmele lui Larionov este interesantă și are potențial, Vodolazkin se pierde undeva între trecut și prezent, reusind să fie total absent, transformându-și personajele într-o ciorbă din care nu se mai distinge nici o aromă.

Soloviov este fantomatic, parcă trăiește prin Larionov pe urmele căruia calcă aproape cu sfințenie, însă pe care nu-l lasă niciodată să reînvie așa cum își dorește de fapt. Umbrele lui Soloviov și Larionov bântuie prin locurile pe care autorul le redă cu foarte mult talent, însă nici o clipă nu-i simți, nu trăiești alături de ei, nimic nu te apropie sau te sensibilizează pentru că totul este forțat.

Indiferent de cât de mult poate impresiona puternicul Larionov, cititorul este lăsat cumva cu buza umflată deoarece niciodată acesta nu este portretizat în totalitate, rămânând impresia că, până la urmă, acest Larionov nu este altceva decât o proiectare a istoricului Soloviov mai degrabă decât un demn personaj de studiu.

Din punct de vedere stilistic, Vodolazkin este cel pe care-l știm din Laur. Forța scriitorului se simte în unele pasaje care-ți taie respirația, însă sunt mult prea puține și rare ca să te facă să citești romanul cu plăcere. Da, romanul m-a chinuit efectiv. Dacă era prima carte pe care o citeam de Vodolazkin, nu cred că m-ar mai fi interesat un al doilea volum al său, chiar dacă pe alocuri scriitura impresionează, pentru simplul motiv că a arătat că nu reușește să stăpânească construcția narativă pe care și-o propune. Din fericire a scris Laur. Din fericire am și citit prima dată Laur.

Am scris pe goodreads imediat după ce am citit cartea:

„nu e la fel de spectaculos ca Laur dar e placut. O combinatie interesanta de Hrabal cu Esterhazy care mi-a adus aminte prin constructie si de Teza de doctorat a lui Dobrescu. Ma asteptam la ceva fenomenal, din pacate nu este, dar geniul care se va dezlantui in Laur se simte. Foarte faina ideea de constructie a romanului – culmea este ca tocmai asta-l face si dificil de citit, dar si placut, in acelasi timp. Sincer, insa nu vad foarte multi cititori suficient de hotarati sa-l duca la bun sfarsit”

Nu e deloc Esterhazy, spun asta judecând la rece, pentru că Esterhazy știe cum să se joace cu timpul, însă are pe alocuri umorul lui Hrabal. Da, m-a dus cu gândul la Teza de doctorat a lui Caius Dobrescu prin unele note de subsol, dar mai mult ca idee de fundal, nu ca și tematică. Concluzia este că Vodolazkin m-a dezamăgit cu acest roman pentru că incredibil de monoton, lin și liniștit, plictisitor, cu personaje fade și insuficient de bine construite, toată lumea din carte fiind înecată într-o atmosferă apăsătoare care cochetează cu realismul magic însă sfârșește a fi un construct tragic datorită unei execuții extrem de simpliste care te duce cu gândul la limitele unui scriitor ce vrea prea mult pentru cât poate de fapt – o păcăleală totuși, deoarece știm ce e in Laur.

E clar pentru mine că Vodolazkin încă nu și-a găsit drumul în Soloviov și Larionov și că este în căutarea poveștii și a unor personaje strălucitoare care să-l ajute în a-și evidenția scriitura și talentul. În același timp, date fiind anumite evenimente ușor absurde, ca să nu spun idioate din carte, tind să cred că unele fragmente din viața lui Arseni s-ar putea să fi fost pur și simplu nimerite din greșeală și nu datorită unui talent fenomenal sau unei inteligențe artistice geniale… Pur și simplu Vodolazkin nu se înțelege deloc cu simbolistica în această carte. Or exagerează prea mult, or nu finalizează ideea, or o expune cu o nonșalantă puerilitate și o lasă să atârne de ochiul cititorului să facă acesta ce vrea cu ea.

În fine, nu cred că sunt mulți cititori care să ducă la bun sfârșit această carte și sunt sigur că cei care citesc mai întâi Soloviov și Larionov nu vor fi curioși de Laur. Poate că era mai bine să nu se traducă acest volum…

De ce 2 stele: pentru că e greoaie, anevoioasă, plictisitoare, incompletă, nefinisată și cu personaje părăsite de suflet și caracter. Păcat. Inițial i-am dat 3 stele însă doar pentru că-mi este foarte drag Vodolazkin ca și autor de Laur. Din păcate cartea asta nu merită 3 stele.

Bookfest 2015 – Polirom: Profeții din Fiordul Veșniciei de Kim Leine


Profeții din Fiordul Veșniciei de Kim Leine

Notă: 5 din 5 stele

Prezentarea editorului:

Traducere din limba daneza de Carmen Vioreanu
 
O saga a celor mai primitive impulsuri si dorinte ale omului
 
Tinarul preot danez Morten Falck paraseste Copenhaga in anul 1787 si pleaca in vestul Groenlandei, incercind sa-si dedice viata crestinarii localnicilor nebotezati.
In Sukkertoppen, o asezare batuta de vinturile aspre ale iernii groenlandeze, mocneste rascoala: locuitorii din satele invecinate s-au aliat, incercind sa se opuna regimului de colonizare danez si sa traiasca dupa propriile obiceiuri. Pe masura ce intelege viata localnicilor si incearca sa-i ajute – printre ei se numara si sotia chinuita de singuratate a unui negustor, cu care tinarul preot pacatuieste –, Morten se confrunta cu propria sa latura intunecata: cade in patima betiei, profita de femeile localnice, fura din proviziile bisericii. Treptat, trecind peste degradarea ce i-a cuprins trupul si sufletul, incercind sa-si inteleaga adevarata menire, isi da seama ca trebuie sa aleaga: sa slujeasca fidel Coroana daneza sau sa se lase purtat de dorinta arzatoare a bastinasilor pentru independenta?
 
„Profetii din Fiordul Vesniciei e o saga in care istoria se impleteste cu metafizica si o poveste despre singuratatea de neindurat a fiintei, in infrigurata cautare a umanitatii sale.” (Les Echos)
 
„Talentul lui Kim Leine are darul sa impresioneze. Cind cititorul isi depaseste uimirea, cind se apropie mai mult de poveste, de scenele de fundal, cind fiecare fragment al cartii isi dezvaluie detaliile ascunse, atunci el descopera alcatuirea poetica, nascuta din ecou, din polifonie, dintr-o intelegere jucausa a temporalitatii, a geografiei. Asa reuseste Leine sa-si construiasca romanul de la prima pina la ultima pagina, fara sa cedeze tentatiei de a-l incarca cu povesti, personaje sau cine stie ce teorie. Rezultatul este o adevarata simfonie: politica, istorie, sexualitate, totul intra intr-un melanj fara cusur.” (Steve Himmer)
 
Ai  în față un volum care „cântărește” 470 de pagini. E prea puțin…
 
Leine este un scriitor-prădător. Te vânează din jungla cărților care stau înghesuite pe rafturile librăriilor, pândindu-te cu ochi de fiară așteptând clipa în care te vei opri în dreptul lui. Dacă-l iei în mână și-l deschizi, nu ai cum să nu pleci cu el acasă. Ulterior ai să rămâi vrăjit, hipnotizat de frigul nordic, de oamenii nordului, de scriitura nordică apăsătoare, bogată și mușcătoare.
 
Profeții din Fiordul Veșniciei este un bildungsroman. Îl descoperim pe Morten Falck în momentul în care împinge de pe o stâncă către moarte o femeie care se roagă, după care-l întâlnim în Copenhaga tânăr student la teologie. Morten își astâmpără poftele trupești apelând la prostituate și obține bani făcând rost de cadavre pentru doctori și disecându-le. Morten se consideră un raționalist, deși dorește să se facă preot (aceste lucruri mergeau destul de bine împreună în secolul XVIII), și citește din Rousseau care-l bântuie cu o frază: Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri. O seduce pe Abelone, fiica tipografului Schultz, cel care îi acordă o cameră cu chirie și care-i raționalizează banii pentru studii, se logodesc, după care Morten o abandonează și pleacă în Sukkertoppen, Groenlanda, pentru a-i creștina pe localnici. Frigul și sălbăticia băștinașilor vor testa voința, credința, sănătatea și spiritul tânărului învățător care va descoperi că lanțurile nu părăsesc niciodată încheieturile omului.
 
Povestea este foarte interesant și inteligent construită. Mai întâi aflăm de o crimă, după care-l urmărim pe Morten prin Copenhaga, mai apoi mergem cu el la bordul vaporului Der Früling și sfârșim alături de un Morten bătrân, obosit care se întoarce înapoi de unde a plecat. Narațiunea nu se ocupă numai de personajul lui Morten. Povestea este fracturată și se ocupă de diferite personaje din colonia Sukkertoppen pentru a oferi cititorului o imagine cât mai clară atât asupra personalității lui Morten cât și asupra vieții din mica așezare groenlandeză. Evoluția evenimentelor din Sukkertoppen este împărțită pe capitole care încep cu câte o poruncă din decalog, bineînțeles, absolut deloc întâmplător. Romanul te împresoară pe măsură ce pătrunzi în poveste și parcă simți cum nebunia și instinctele primare ale personajelor pun stăpânire pe tine și fiori reci de frig și frică îți biciuiesc pielea. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării de Leine. Absolut orice descriere și dialog, gând sau acțiune a vreunui personaj are efect direct asupra comunității și vine ca să întregească imaginea despre colonie. Fiecare pagină dată creează în fața ochilor cititorului un adevărat arbore genealogic care se răsfiră din ce în ce mai complicat până când va sfârși într-un punct culminant care închide întreaga poveste abrupt dar revelator.
 
Scriitura este de o calitate extraordinară! Nu am cum să citesc romanul în original dar tind să cred că poate să fie mult, mult mai bun decât traducerea, deși Carmen Vioreanu pare că a făcut o treabă extraordinară cu romanul acesta. Nu știu cum a reușit, dar parcă s-a transpus în pielea scriitorului, parcă a simțit sau chiar retrăit cu intensitate actul de creație a romanului astfel încât a oferit, cel puțin așa mi s-a părut, o experiență de primă mână fericitului cititor român.
 
Cartea lui Leine mi-a adus aminte de Războiul sfârșitului lumii. Personajele, narațiunea, scriitura profundă, absolut totul mi-a adus aminte de senzațiile pe care le-am trăit când am citit romanul scriitorului peruan. Lein are o forță de exprimare pe care greu o găsești. Descrierile sunt mai mult decât tablouri vivante, sunt adevărate trăiri adunate în cuvinte care se revarsă peste sufletul cititorului. Steve Himmer spunea că Lein reușește să creeze o simfonie. Eu cred că Lein reușește mult mai mult de atât: reușește să creeze și muzica, și corpul de balet, și coregrafia și orchestra perfecte care să intepreteze totul astfel încât să rămâi fascinat și cu ochii în lacrimi. Leine nu este un scriitor care să se tupileze în ascunzișuri pentru a face mai plăcute sau mai ușor de digerat acțiunile și felul de a fi al personajelor sale. Ba dimpotrivă. Leine redă frust, fără nicio reținere și cu maximum de amănunte, cât să nu cadă în ridicol, actele sexuale și de violență la care persoanjele sale se dedau. Nu este nimic plăcut în aceste evenimente, nimic ușor de citit sau acceptat, dar tocmai aceste scurte interludii violente fac și mai fascinant romanul și scriitura lui Leine. Lirismul descrierilor peisajelor nordice se împletesc spectaculos cu agresivitatea și carnalitatea. Un efect final de o fenomenală stranietate cum rar întâlnești.
 
Inițial am dat 4 stele pe goodreads întrucât mi s-a părut că personajul Morten Falck nu este bine construit. Ulterior, după ce am revăzut notele luate, mi-am dat seama că este o impresie greșită pentru că Falck reprezintă exact lucrul pe care-l consideram eu drept nefiind la locul său: un individ scindat între credință și rațiune, între puritate sufletească și carnalitate, între legile statului și cele ale firii. Falck visează la libertate, deși știe foarte bine că nu va avea vreodată parte de ea. Morten Falck pare o persoană nefinisată, neterminată pentru așa și este, așa se simte. Morten Falck este o fractură deschisă prin care carnea supurează și sufletul se scurge cangrenos. Un personaj care-și găsește fără nicio reținere locul pe panoplia dedicată personajelor importante din mare literatură universală, îndrăznesc fără emoții să o spun.
 
Care este miza romanului lui Leine? Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri.
 
Implicațiile politice, filosofice și religioase ale romanului sunt multe și diverse. Cititorul este liber să aleagă ce-i șoptește saga nordică a preotului Morten Falck, însă fără a uita de remarca lui Rousseau…
 
De ce 5 stele: pentru că este o capodoperă!

Perpelit la Focul Palid al lui Vladimir Nabokov


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Foc Palid de Vladimir Nabokov
My rating: 5 of 5 stars

Nu prea le am eu cu poezia, trebuie să recunosc. Nu prea reueşesc s-o înţeleg şi adeseori mă enervează cicăleala mult prea patetică cu care mă bombardează poetul. Ca să nu mai zic că oricine crede că poate să scrie poezie, eu inclusiv, şi trebuie ca toată lumea să-o asculte indiferent de-i ascultabila au ba.

Update la recenzie mulţumită unui comentariu revelator:

Despre ce-i vorba-n Foc Palid?

Despre relaţia dintre doi prieteni, un poet şi un editor, un rege fugit din Zembla şi un apropiat de-al său, între Kinbote şi o ne/verosimilă umbră – Shade, autorul poemului Foc Palid.

Povestea este simplă: ni se prezintă un poem care are 999 de versuri, al cărui autor a decedat ucis din greşeală în urma unui atentat la adresa prietenului său, pe marginea căruia naratorul/editorul scrie comentarii menite a explica versurile. Ei bine, rezultă o metaficţiune/metatextualitate/metascriitură care întregeşte corpul romanului, un joc nebun în care limbajul te învârte şi te hipnotizează ca un joc al căluşarilor, un adevărat allegro literar care te încântă, te dezmiardă şi-ţi pune mintea la-ncercare.

Se vorbeşte/povesteşte despre Zembla, despre viaţa şi fuga lui Kinbote, despre Shade şi familia lui, despre viaţă, despre artă, despre literatură: un melanj de impresii şi opinii critice şi filosofie asupra vieţii, politicii şi cultură, un melanj inteligent, profund şi captivant.

Nu ştiu cât îi de bună poezia din Foc Palid. Sună bine, am prins unele şpiluri, m-am bucurat de câteva versuri, dar atât. Nu m-a extaziat. Repet – sunt un afon într-ale poeziei.

Însă comentariile, adică proza, ei bine, proza este superbă! Citeşti năzdrăvăniile care i-au trecut prin cap lui Nabokov, te cruceşti, reciteşti, te extaziezi, mai citeşti o dată după care încerci şi tu să scrii în genul autorului. Nu-ţi iese. Mergi mai departe cu romanul şi, ocazional, te-ncoardă iar să-l copiezi pe scriitor. Asta până când termini cartea şi realizezi, în sfârşit, că nu ai nicio şansă să scrii precum Nabokov.

Scriam la un moment dat pe goodreads că nu-nţeleg nimic din ce citesc dar că mă bucur enorm de scriitură. Foarte adevărat. Trecut bine de jumătatea cărţii am reuşit să mă prind şi eu de exerciţiul pe care-l face Nabokov. Am rezistat tentaţiei de a face cercetări cu privire la anumite pasaje care mi-au părut criptice şi am încercat să le descopăr sensul singur. Bine am făcut deoarece satisfacţia pe care o ai este nepreţuită, plus că, fiind nevoit să citeşti şi să reciteşti pasaje întregi, ajungi să apreciezi şi mai mult scriitura lui Nabokov.

Nu este o carte uşoară, nu doar pentru că este un experiment literar pe care Nabokov îl pune la cale, ci pentru că frazele construite de autor sunt cu foarte mare grijă clădite (mari dificultăţi trebuie să fi avut traducătorul). Dar efortul de a le pătrunde misterul construcţiei chiar merită. Nu se recomandă o citire fuşărită. Romanul cere grijă, atenţie, răbdare şi chef de joacă. Dacă-ţi lipsesc aceste atribute, mai bine nu o citi. S-ar putea să te enervezi nejustificat pe o adevărată capodoperă.

Nu o recomand drept lectură de timpul săptămânii ci de weekend îndelungat sau chiar concediu. Ar fi păcat ca stresul zilnic să afecteze relaţia cititorului cu fabuloasa scriitură din Foc Palid.

De ce 5 stele: pentru că este un experiment literar inteligent şi în care găseşti o scriitură de o înaltă calitate stilistică – un joc cu flăcările palide ale unui foc care se întinde pe 260 de pagini.

Recenzie – Visătorul – Visând cu Ian McEwan şi Peter Fortune


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

 Visătorul de Ian McEwan
My rating: 4 of 5 stars

Visătorul lui Ian McEwan a fost cu adevărat o supriză!

Volumaș dedicat tinerilor cititori, dar care bagă în sperieți adulții. Eu, cel puțin, am fost străbătut de fiori de groază cam ca cei pe care-i simțeam, puștan fiind, citind romanele horror ale lui RL Stine.

Peter Fortune visează mai tot timpul cu ochii deschiși. Visele pe care le construiește nu-l lasă să fie prea atent în jurul său, iar adulții cred că este cam încet la minte. Pentru a le demonstra că se înșală cu privire la inteligența sa, Peter începe să scrie poveștile pe care le visează. Si ce imaginație debordantă are!

McEwan este, din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai mari scriitori ai trecerii dintre milenii. Imaginația bogată, capacitatea de a construi povești suprinzătoare, de a dezvolta narațiunea în câteva propoziții precum și talentul de a schița caracterele personajelor din câteva mișcări de „penel” sunt câteva dintre abilitățile care fac romanele lui McEwan să fie citite și recitite cu atenție și, aproape, bolnavă plăcere.

Grădina de ciment, Durabila iubire, Ispășire, sunt doar câteva dintre romanele pe care le-am citit și care mi-au plăcut, romane pe care, dacă nu le-aș fi știut, probabil că Visătorul nu m-ar fi suprins atât de plăcut. Sincer, nu m-am gândit vreodată că McEwan poate să scrie pentru copii. Poveștile lui sunt un amestec între imaginația întunecată din care se nasc romanele pentru adulți și imaginația bolnavă populară care născocește înfiorătoarele basme cu „șchepsis” moral spre educarea tinerilor. Însă cu ceva mai mult, cu un ingredient surpriză care face ca poveștile lui Peter să fie apreciate și de adulți: analiza psihologică a personajelor implicate.

Fie că Peter intră în corpul unei pisici sau al unui bebeluș, Ian McEwan parcă recită dintr-un jurnal readucându-și aminte isprăvi prin care a trecut chiar el la un moment dat. Poveștile curg natural, fantasticul se împletește firesc în realitate, observațiile cu privire la modul de existență a corpului posedat de Peter fiind extrem de interesante. Este adevărat că metamorfoza este subiectul preferat de McEwan și este laitmotivul acestui mini-roman, dar pe mine nu mă deranjează absolut deloc pentru că mi-am adus aminte cum mă puneam și eu în pielea a diferiți oameni și animale și-mi imaginam cum ar fi fost să fiu câine, pasăre, nenea Ghenu sau Batman. Critica de specialitate admonestează acest laitmotiv pe când eu mă bucur de el pentru că McEwan construiește metamorfozele interesant și distractiv – or cine s-ar putea sătura vreodată de așa ceva?

Toate povestirile mi-au plăcut mai puțin una. Cea în care Peter se trasnformă într-un adolescent care cunoaște dulceața iubirii – nu mi-a dat același fior pe care l-am simțit de-a lungul întregii cărți – mi s-a părut forțată și parcă a fost scris la comandă.

Recomand cu deosebită plăcere Visătorul copiilor de orice vârstă: distracție garantată!

De ce 5 stele: pentru că este deopotrivă de potrivită atât adulților cât și copiilor și pentru că este scrisă bine, antrenant, distractiv și inteligent – o lectură binevenită care poate fi savurată în familie.