Încă nu destul de apreciați – Frazer Irving


Data trecută am zis chestia asta:

Cred că de la Jim Steranko nu a fost niciun artist lucrând relativ constant în benzile de gen care să se ocupe de toatalitatea procesului grafic (mai face și elemente de lettering).
Când am trimis textul, mi-am adus aminte de domnul Frazer Irving:
Image
Culoarea în general e un instrument artistic destul de ignorat de banda americană. Până la revoluția digitală procesul aplicării ei era laborios, având foarte mulți pași, ajungându-se la etapa separării realizată printr-un un atelier plin cu domnișoare sechestrate într-o atmosferă toxică. Adaugi paleta limitată de culori, hârtia proastă, timpul limitat de execuție plus alte câteva limitări și se înțelege de ce rareori au fost ambiții la capitolul ăsta. Iar fără instrumentele digitale puține dintre lucrurile realizate pe pagină de acest artist ar fi posibile.
Image
Unii aleg să se folosească de Photoshop pentru a fura fețele celebrităților, pentru a-și copia panourile și a munci mai puțin, pentru a valora excesiv într-un contur până la ceva de greață, ori pentru a adăuga efecte și reflexii încărcând imaginea doar pentru că pot. Irving alege să utilizeze calculatorul pentru a da naștere unora dintre cele mai de coșmar scene pe care le-am putea găsi vreodată într-o bandă cu supereroi care nu-și transcende flagrant genul. Iar coloritul e doar unul dintre mijloacele prin care ajunge să bânuie nopțile cititorilor.
Image
Mă concentrez asupra cromaticii pentru că e cel mai evident aspect care-l diferențiază de colegii săi și este primul lucru cu care-și începe desenele. Însă nici în privința figurilor nu e mai puțin original, fiind lipsite de nobilitatea aproape platonică ce se încearcă atât de des să fie întipărită, având mai mici sau mari exagerări caricaturale, uneori chiar farse de design. Iar în ceea ce privește efectiv narațiunea are un sac plin de trucuri făcute atât mai subtile căci sunt îngropate sub spectacolul imediat.
Image
Nu se sfiește de grile, de perspective normale, însă atunci când acțiunea o cere pornește cu toți cilindrii, rupând cu o coerență de speriat convențiile. De la simbolistică subtilă, către mici trucuri eisneriene, la pagini care ar face concurență celor ale lui J. H. Williams III, la scene parcă smulse din filmele expresionismului german, Irving le poate pe toate și în ciuda esteticii atât de evidente, niciodată nu mi s-a părut monoton, fiecare bandă ilustrată de el simțindu-se diferit, ceea ce nu pot spune despre mulți artiști care au un stil atât de puternic.
Image
Sper totuși ca Xombi să fie apogeul jocului cu posibilitățile digitale de redare și texturare pentru că acolo începe nu numai să piardă din vedere și celelalte elemente ale narațiunii grafice pe care le stăpânește de minune, dar și tinde uneori să creeze imagini mai mult artificiale decât intense. Mereu i-a lipsit o anumită grație, însă acest lucru făcea parte din semnătura sa fără să deranjeze. Vedem la anul în Shade.

Încă nu destul de apreciați – Francesco Franvilla


Că tot veni vorba

Înainte...

Francesco Franvilla e un domn(sper că-i domn) care s-a înfiltrat ușurel ușurel în lumea benzilor desenate. A început în 2006 trimițându-și schițele către diverse reviste, apoi construind paginile unor benzi destul de obscure de la Image. Până în 2008 și-a ocupat timpul lucrând la diverse benzi nu mult mai populare sau ilustrând diverse publicații, când a avut norocul să lucreze opt numere pentru Dynamite cu Matt Wagner la Zorro, ceea ce i-a ridicat un pic profilul. După o absență de câteva numere, anul următor se întoarce la revistă, însă de data aceasta ocupându-se de întreg procesul artistic, cu excepția letteringului. Deși chiar de la început s-a făcut remarcat prin modul cum stăpânea figurile, reușind să impună personajelor un ”joc” subtil însă expresiv, prin eleganța desenului și prin paginile inventive fără a fi confuze, odată ce i s-a oferit culoarea în stăpânire paginile i-au devenit mult mai curate și armonizate acum nu numai compozițional, cât și cromatic, fiind un adevărat salt în față. 2010 și l-a petrecut desenând mai mult coperte, însă în anul curent este deosebit de ocupat ajungând să lucreze atât pentru DC, în Detective Comics, cât și pentru Marvel, în Black Panther – Man Without Fear/Most Dangerous Man Alive (nu întrebați…), venind cu una dintre cele mai interesante și originale estetici văzute la cele două companii de ani buni, iar ofertele de muncă încă îl asaltează.Cred că de la Jim Steranko nu a fost niciun artist lucrând relativ constant în benzile de gen care să se ocupe de toatalitatea procesului grafic (mai face și elemente de lettering). Poate Bill Sienkiewicz, dar nu știu în ce măsură putem să-i numim benzile ca aparținând mainstreamului, chiar dacă au personje ca Daredevil sau Elektra.

...și după.

Cred că de la Jim Steranko nu a fost niciun artist lucrând relativ constant în benzile de gen care să se ocupe de toatalitatea procesului grafic (mai face și elemente de lettering). Poate Bill Sienkiewicz, dar nu știu în ce măsură putem să-i numim benzile ca aparținând mainstreamului, chiar dacă au personje ca Daredevil sau Elektra.

O problemă cu care se confruntă banda desenată cu supereroi, mai ales de la inovarea adusă de tehnologia digitală și de noi tehnici tipografice, e tendința către naturalism. Deja ilustrațiile ar dori să devină imagini realiste prin detaliul lor, chiar dacă nimic din ce e desenat nu poate fi considerat verosimil, însă atunci când li se adaugă și un colorit mult prea zelos, rezultatul este în cel mai bun caz mundan iar în cel mai rău, de asemenea cel mai des, repugnant. Iar tocmai de aceea artistul de față este atât de interesant.

Ilustrațiile, pe care nu le-aș numi simple, ale lui Francavilla nu numai că nu se lasă pradă excesului contemporanilor său, fiind mai mult evocative dar paradoxal oferind personaje ori spații mult mai autentice, nu sunt decât completate și împuternicite de alegerile sale în ceea ce privește culoarea folosită poate nu minimalist, însă cu o concentrare care sporește tonul scenei, având aproape o mentalitate fauvistă, capturând nu lumea exterioară, nu aspectele superficiale ale subiectelor, ci oferind o viziune a încărcăturii emoționale.

Încă nu destul de apreciați – David Liss


Aproape că mi-e frică să mai urc ceva pentru că în mod ciudat crește rata de vizualizări. Poate crede wordpressul că plec.

Cultura populară așa cum îi sugerează și numele, produce, sau mai corect spus în cadrul ei se produc, opere care au un mai puternic caracter comunal decât cele create în spiritul artei pure/înalte/serioase/ziicumvreioricumeoteoriedestuldeanacronică. Oferind mai mult spectacol decât analiză, mai mult pentru a fi împărtășite decât interiorizate, lucrările acestea sunt consumate, rapid decontexualizate, scoase de pe soclul original, apoi integrate în viața de zi cu zi în moduri unice de către fiecare cetățean. Apoi, din cauza producției și consumului ”en masse”(îmi place cum sună), dar și a timpului relativ scurt care se scurge între două produse artistice de la același creator sau echipă creativă cultura populară este cel mai ușor de digerat în prezent, cât timp încă este caldă, chiar și cele mai bune exemple, unele care aproape că-și depășesc statutul, pierzându-și din savoare cu trecerea anilor. Banda desenată nu e o excepție, ba chiar după muzică o consider cea mai ilustrativă formă de artă pentru aceste trăsături.
Ca atare, în ciuda listelor lungi de recomandări pe care le putem găsi, aș vrea să enumăr, și vă invit să mă ajutați, artiști care acum crează cea mai bună muncă a carierei lor, benzi care sunt proaspete acum. Nu fură nimeni Watchmen sau Dark Knight Returns sau Sandman de pe rafturi.

(de asemenea din ce am observat, înafara unor clasici pereni, mai vechi sau mai noi, listele de recomandări depind deseori de ceea ce a fost citit în perioada formativă a celor care au întocmit-o. Dacă rareori va apărea ceva la fel de bun precum All Star Superman sau Ronin sau Enigma; Planetary, Ex Machina etc. chiar dacă bune, nu sunt de neînlocuit în bibliotecă, ba chiar e posibil să-și fi pierdut din luciul inițial)

Zic să începem cu un exemplu mai ușurel și poate nu chiar incitant. David Liss.

Omul ăsta și-a început cariera la Marvel cu stângul, scriind în Black Panther o poveste destul de plictisitoare, poate pentru că și-a băgat și editorialul puternic coada, care nu părea să facă nimic cu arta oferită de unul dintre cei mai buni artiști care lucrează în domeniu. Însă a redresat-o destul de repede, noua poveste fiind mult mai puternică pe ambele părți a procesului creativ, iar interludiul dintre ele a demonstrat că banda se merită urmărită nu numai pentru spectacolul culorilor lui Francavilla. De asemenea a mai scris o miniserie de cinci numere Mystery Men (Într-un fel, o reîncercare reușită de a reface The Twelve), care a avut un nivel al calității destul de ridicat.

Este un pic cam grafoman, dialogul îi este construit destul de anacronic, parcă fiind scos dintr-o bandă din anii 70, însă nu neapărat într-un mod neplăcut. S-a prins cum să trateze probleme politice într-o bandă cu supereroi (adică cât mai evident și mai ridicol cu putință), iar de asemenea are un simț bunicel al pasului, al ritmului și al tonului.

Saltul calitativ de la număr la număr e motivul pentru care îl aduc în atenție, n-a făcut încă nimic care să spulbere minți, însă este posibil să se apropie.