Daredevil Neînfricatul de Frank Miller și John Romita jr.


Daredevil Neînfricatul de Frank Miller și John Romita jr. (ilustrații)
Nota mea: 5 of 5 stars

Seria de benzi desenate scoase de cei de la Lex Comics se întregește cu Daredevil și nu cu orice volum Daredevil, ci chiar cu cel care a ajuns să fie catalogat de Miller drept Biblia Daredevil, volum care se poate compara ca importanță cu privire la începutul istoriei unui personaj cu volumul Batman: Year One.

În Hell′s Kitchen din Manhattan un puști pe nume Matt își duce traiul alături de tatăl său, boxer profesionist. Viața celor doi este dificilă, mai ales de când tatăl său a început să aibă probleme cu lumea interlopă care l-a transformat într-un bătăuș recuperator. Un accident nefericit îl lasă pe Matt fără vedere și astfel îl cunoaște pe Stick care-l ia sub aripa sa protectoare și-l antrenează pentru a-l ajuta să-și ascută simțurile, transformându-l într-un adevărat luptător. Relațiile tatălui lui Matt îi aduc acestuia moartea când refuză să piardă un meci, iar Matt decide să se răzbune, acesta fiind primul pas în direcția eroului mascat care va fi Daredevil.

Mi-a plăcut foarte mult banda în primul rând datorită ilustrației old-school pe care a abordat-o Romita jr.

Desenatorul chiar declara la un moment dat că cea mai bună lucrare a sa este Daredevil Neînfricatul atât datorită calității scenariului cât și aportului propriu cu privire la desene. 

Când Miller vrea să creeze o poveste extraordinară poate să o facă, dovadă stând chiar volumul de față. Nu doar că reușește să creeze un personaj credibil, dar dramele din spatele dorinței lui Matt de a deveni un luptător al dreptății sunt cât se poate de bine ancorate în realitate. Bineînțeles că Miller strecoară în povestea lui Matt anumite aspecte sociale care țin de problemele cu care americanii de rând se confruntau în perioada anilor 1980, cartierul rău famat din Manhattan fiind spațiul perfect pentru nașterea unui supererou precum Daredevil. Evoluția lui Matt în Daredevil este naturală, Miller nu exagerează nicăieri dezvoltarea acestuia, lăsând impresia că lucrurile vin de la sine, nu transmite nicăieri că Matt visează la o astfel de carieră, ba dimpotrivă, după răzbunarea morții tatălui său, Matt decide să devină avocat, întoarcerea în Hell′s Kitchen trezind în acesta instinctele de apărare a oamenilor din cartierul său, instincte care-i spun că statutul de luptător cu mască poate să fie mai util acestora decât poziția de avocat în costum. Spre deosebire de multe alte personaje, Daredevil nu ajunge un vigilante datorită setii aprige de răzbunare. Daredevil este Daredevil datorită nevoii oamenilor de a se simți protejați, nevoii de a avea un exemplu aproape de ei, nevoii de dreptate care trebuie să se facă în momentul în care legea și instituțiile statului se feresc să intervină datorită cartierelor rău famate care nu prezintă interes politic.

Volumul tradus de cei de la Lex Comics este cu adevărat un eveniment care merită să fie păstrat în biblioteca oricărui fan de benzi desenate, indiferent de-i acontat de DC sau Vertigo sau alte companii din industrie. Pe lângă povestea desenată, volumul oferă cititorului și o serie de schițe din interiorul benzii și variante de coperți, povestea colaborării lui Romita jr. cu Frank Miller la crearea poveștii, precum și scenariul în original cu adnotările de mână făcute pe marginea textului bătut la mașină. 

De ce 5 stele: este o notă combinată care merge atât către scenarist și desenator cât și către Lex Comics, cei care au făcut efortul de a traduce și organiza acest volum în limba română.

Volumul se poate comanda aici: lexshop.ro

Prezentarea editurii:

Un copil zglobiu ca toți copiii, Matt face parte dintre aceia care cred în bine și care, poate de aceea, sunt ținta predilectă a celor care se cred stăpânii lumii. Un accident cumplit, căruia îi cade victimă pe când încearcă să salveze viața unui bătrân, îl răpește definitiv vederea. În loc ca acest lucru să îl înfrângă, Matt descoperă în sine o putere ce depășește orice așteptare. Voința și inteligența sa ieșite din comun îl ajută să profite de pe urma acuității supranaturale a simțurilor rămase pentru a face ca lumea să devină un loc mai bun și mai sigur. Misiunea nu e deloc ușoară, căci piedici sunt la tot pasul. Însă primul lucru pe care îl învață un orb este cum să nu se împiedice. Iar Matt nu e un orb ca toți ceilalți.

Frank Miller este cunoscut pentru poveștile întunecate pe care le-a scris și desenat în titluri aflate și astăzi printre preferințele multor cititori de benzi desenate. Titluri publicate din nou și din nou, printre ele numărându-se Batman: The Dark Knight Returns (1986), Sin City (1991) sau 300 (1998). Însă poate cele mai notabile povești ale sale îl au centrul acțiunii pe Daredevil, doar unul din eroii creați de Stan Lee dar dezvoltat de Miller. El este de asemenea și creatorul personajului Elektra.

Talentul de ilustrator al americanului John Romita Jr (abreviat în domeniu JRJR) se mai regăsește și în benzile desenate Kick-Ass.

Cele cinci volume care alcătuiesc albumul de față au apărut în perioada octombrie 1993 –  februarie 1994 și au cunoscut un succes răsunător.

Ai urmărit deja cele două sezoane ale serialului de pe Netflix? Acest album se va dovedi a fi o lectură savuroasă pentru tine, iar dacă nu ai văzut încă serialul cu siguranță banda desenată te va convinge că nu este vorba deloc de o poveste banală cu supereroi ruptă de realismul sângeros al lumii crimelor, ci chiar pe dos.

Top 10 Benzi de la DC – Locul 2


Nu știu…Chiar nu știu. Au rămas două locuri, iar pe ele trebuie să pun două dintre benzile mele preferate, de către trei dintre creatorii mei preferați, dar nu știu dacă pot să pun una deasupra celeilalte. Așa că oficial, le iubesc pe amândouă la fel de mult și le-aș apăra și lăuda până în pânzele albe, m-aș război cu troli răbufniți din cea mai neagră pucioasă și aș străpunge (verbal desigur, pentru că suntem oameni civilizați) pe orice demon nebulos care încearcă să le conteste valoarea(căci doar o asemenea creatură ar îndrăzni). Dar pentru că Segepop consideră cel puțin una dintre ele ca fiind penibilă(nu am îndrăznit să îl întreb de cealaltă), mă scoate din dilemă.

aici <– locul 3

Dark Knight Returns

de…scrie sus

Au mai rămas lucruri de spus de Dark Knight Returns? Sigur că da. Pentru o bandă atât de discutată, s-au spus suspect de puține lucruri despre ea și tocmai acele lucruri care nu o fac chiar spectaculoasă. Cu fiecare frântură de înțelegere a mediului benzii desenate pe care o capăt, crește și admirația mea pentru DKR. Pentru că este o adevărată încoronare a tot ceea ce se putea face la acea vreme cu banda desenată și încă pe atât. Stilistic, formal, conceptual, din aproape toate punctele de vedere este o bijuterie.

Are o narațiune densă, dar deloc laborioasă, cu pas susținut riguros și totuși armonic mulțumită grilei de patru pe patru panouri, care s-ar putea foarte bine să fie una dintre cele mai de succes formule structurale. Iar în umbra fiecărei afirmații bombastice, sub fiecare frază necizelată, se ascund elemente organice, naturale și idei subtile, cu atât mai mult în arta care plătește constant tribut lui Hugo Pratt, pe lângă faptul că profită din plin de descoperile stilistice ale foștilor asistenție ai lui Neal Adams (în principal Chaikin, Sienkiewicz și Miller însuși).

Să nu îi credeți pe cei care vă spun că Miller l-a transformat pe Batman într-un psihopat monoideatic. E nuanță în caracterizare și dialog, iar comportamentul personajelor reacționează la ambianță(știi, ca în realitate). Batman este un bătrân prins într-o lume ce se dărâmă în jurul său, care își vede prietenii neputincioși sau corupți, iar pe tineri lipsiți de idealuri în numele cărora să clădească o lume mai bună. Vina pentru îndobitocirea personajului cade pe umenii lui Dixon și a editorilor de la diferitele benzi din linie, care nu au înțeles motivul pentru succesul lui DKR.

Dark Knight Returns funcționează ca o deconstrucție a lui Batman prin recrearea originii supereroului, funcționează ca pur și simplu o bandă de acțiune prin ritmul imprimat fiecărei acțiuni exagerate, funcționează ca bandă cu supereroi vorbind pe larg despre ideea de moștenire, de influență și datorie, funcționează ca analiză a ideii de supererou în lumea reală mult mai bine decât o va face Watchmen vreodată(și mi-am promis că nu o să vorbesc despre asta), funcționează ca bandă de artă prin apoteozarea experimentelor din Ronin și a culorilor lui Varley.

Este întradevăr un clasic care își merită un loc de frunte în istoria întregii benzi desenate, nu numai a celei cu supereroi.

…Doar atâtea paragrage? Dar mai am poze de pus :((

locul 1 –> aici

O listă cu benzi anglofone


#1 – Maus de Art Speigelman

Cartea care le-a început pe toate(mă rog, început e un termen cam puternic, dar a dat startul unei mișcări de literalizare a benzii desenate și a revitalizat multe aspecte ale industriei, în special ce țin de alternativă) și una dintre puținele lucrări canonice care în momentul de față poartă același impact asupra cititorului ca atunci când a fost scrisă. Asta pentru că pe lângă caracterul istoric, bibliografic, informativ, are un centru de mare densitate a trăirilor. Nu este vorba numai despre persecutarea evreilor de către naziști, ci și despre lucruri universale precum relația cu părinții, moșteniri culturale, sentimente de vinovăție. De abia aștept să fie adusă în țară.

#2 – Blankets de Craig Thompson

Până acum e un singur bildungsroman în care m-am regăsit(cărțile 2 și 3 din Lanark). Din nefericire nu e Blankets, deși în puncte cheie seamănă. În schimb, unde eu am fost și încă sunt panicat, deprimat, frustrat, dărâmat, intern dezarticulat, avatarul domnului Thompson a reușit să găsească refugiu și scăpare în mici plăceri, să înțeleagă ce se întâmplă și să facă alegerile pe care vrea. Este o poveste despre familie și iubire și pierderea credinței, însă lipsită de tragism sau furie. Plus că e desenată foarte bine. Adică, foarte bine.

#3 – Black Hole(se bate cu X’ed out care cred că s-ar putea să fie mai bun, doar că nu e încă terminat) de Charles Burns

Simbolurile, doamne, simbolurile! Artă superbă, personaje și situații atât de reale(mă rog, exceptând evidenta boală ciudată) și de întunecate.

#4 – All Star Superman
scenariu de Grant Morrison, iar arta de Frank Quitley și Jamie Grant

De fiecare dată când mă uit prin banda astă mă cuprinde un sentiment acut, incredibil de puternic de fericire și încredere. Dacă asta nu e frumusețe, atunci nu știu ce e.

#5 – Black Orchid
scenariu de Neil Gaiman iar artă de Dave McKean(Lucia o să mă omoare că am pus o bandă de McKean sub una cu Superman)

Sooo pretty + Divina Comedia cu supereroi. Să nu uităm de arta superbă a lui McKean.

#6 – Ronin de Frank Miller și Lyn Varley

E plină de energie plus Miller încercând să asimileze stilul lui Moebius și Goseki Kojima. Nu e frumos, dar e spectaculos. Precum privind la un boa cum digeră un elefant(Saint-Exupéry refference FTW). Plus referințe biblice, ambiguitate psihologică și samurai.

#7 Jimmy Corrigan: The Smartest Kid On Earth de Chris Ware

Sunt destul de sigur că merită un loc mai sus în listă, pentru că nu cred că nu poți aprecia măiestria tehnică de care dă dovadă și puterea melancoliei pe care o evocă. Mi-e lene să restructurez lista.

#8 – Bodyworld de Dash Shaw
http://www.dashshaw.com/bodyworld.html
Fuck! Fuck! Fuck! M-o bulversat, m-o metamorfozat. Și am citit-o sub formă de webcomic!

#9 – League of Extraordinary Gentlemen

scenariu de Alan Moore

artă de Kevin O’Neill

Atât de amuzant și de inteligent și de bine făcut și îmi place atât de mult de arta lui Kevin O’Neill. From Hell e un pic mai serioasă și mai densă, adică mult mai densă și după multe standarde(în general și după ale mele, dar acum sunt într-o altă dispoziție) ar fi mai bună, dar League of Extraordinary Gentlemen e mult mai distractiv de citit.

#10 – Ice Haven de Daniel Clowes

Cred că de abia cu asta Clowes a ajuns la o maturitate artistică. Nu știu sigur dacă narativ, pentru că încă de la început în Oddball dădea dovadă de un puternic simț al personajelor și al dialogului, însă aici este mai ambițios, iar din punct de vedere artistic dezlănțuie o multitudine de stiluri mânuite foarte bine și precis.

Top 10 povești cu Batman – Locul 1


și motivul pentru care îmi place așa de mult de el ca personaj

Locul 1 – Dark Knight Returns și să îți fie rușine dacă nu te-ai gândit la asta.

După cum sper că am evidențiat un pic în listă, deși nu acesta a fost scopul ei, Batman este un personaj complet diferit, în funcție de cel care îl scrie, perioada în care o face și artistul care îl desenează. Poate să fie un erou byronic, un bufon, un răzbunător înfiorător, o figură de-a dreptul demonică, sau chiar un tată. Și până la urmă, de aceea îmi place așa de mult.

Frank Miller avea în cap doi Batmen. Unul portretizat în Year One, altul în Dark Knight Returns. Și chiar dacă cel din Year One este mai uman, mai realistic, DKR îmi pare mult mai personală, în ciuda acțiunii, a excesului și violenței din poveste. Year One este o poveste scrisă așa cum trebuie scrisă, făcută ca la carte, grefând ușurel și cu destul bun simț elemente de horror peste noir, însă în absența artei lui Mazzuchelli, ar fi fost artificială. În Dark Knight, Batman este bătrân pentru că altfel nu îl putea Miller scrie și desena, implicându-se artistic în poveste. Batman trebuia să fie mai în vârstă decât el. Și chiar îmbătrânit, cu un pic de Eastwood în chip și maniersime, ceva lipsea. Era nevoie de un glob colorat de viață și uimire lângă gigantul impunător parcă din marmură și onix. Fără Robin, orice Robin, Batman nu este cu adevărat Batman, fiind lipsit de funcția paternă.

Batman este tipul ăla mare, neinteligibil și un pic înspăimântător care totuși te privește cu căldură și îți pune o mână mare, grea pe cap sau pe umăr drept afecțiune. Batman este ocupat, concentrat și totuși, te ia în lumea sa,transformându-și munca riguroasă și exactă într-un joc, de dragul tău. Chiar dacă doar un om, Batman îți pare din piatră făcut, iar prin acțiunile sale lasă de înțeles că poți și tu ajunge precum el, că e bine să fii precum el, insă în final alegerea este a ta. Batman este un mit din carne și oase, care îmbătrânește, ale cărui acțiuni i le poți recontextualiza și reinterpreta, peste ani înțelege, dar a cărui legendă personală nu slăbește, doar că se ridică deasupra lui și a ta. Cu mantia-i plutind măreață, rămâneți doar voi doi, doi oameni, insă el, chiar și cu chipul descoperit, tot este Batman.

 

Mai multe aici.

Top 10 povești cu Batman – locurile 8 și 7


8 – Year One (#404-407)

de Frank Miller și David Mazzuchelli

O să mă crucificați pentru poziția pe care o ocupă. Și recunosc că este una dintre cele mai bune povești de pe lista asta, dacă nu chiar cea mai bună. Arta lui Mazzuchelli este superbă, iar scriitura lui Miller devine chiar…umană. Însă nu este o poveste despre Batman. Personajul principal este Jim Gordon, iar pe partea cavalerului întunecat, acțiunea se concentrează asupra nașterii dihotomiei dintre Bruce Wayne și Batman. Ceea ce înseamnă lipsa relației dintre Batman și infractori, lipsa aspectului paternal, iar Batman ca influență, ca ideal, ca mit, este sugerat un pic, în special prin episodul cu Catwoman, numai că are alte conotații. Totuși, după cum am spus este o bandă deosebit de influentă care frizează superbul.

7 – Detective Comics #471-476 (Strange Apparitions)

scenariu  de Steve Englehart și Marshall Rogers la artă


Cred că e prima bandă bună cu Batman, de la originalele lui Bob Kane și Bill Finger. Avem un Batman întunecat, sexualizat și eficient. Arta lui Marshall Rogers este cât de bună putea să fie arta din benzile desenate cu supereroi din anii 70, lucrând frumos cu umbrele și arhitectura pentru a crea atmosfera pe care acum o considerăm normală și obligatorie într-o bandă cu Batman. Steve Englehart este unul dintre primii scenariști de benzi desenate cu supereroi, alături de Marv Wolfman și Len Wein, care au împins mediul mult în față, din punct de vedere al naturii poveștilor, al comportamentului personajelor, dar și al lărgirii orizontului cultural în care se zbate mediul, aducând în ecuație uneori un pic de film, literatură sau chiar filosofie. Strange Apparitions continuă curentul început de Neal Adams și Dennis O’Neil de a aduce pe Batman mai aproape de rădăcinile sale și reușește în asta mult mai bine decât cei doi.

Reintroduce, chiar reinventează, doi antagoniști care nu au fost văzuți din anii `40 și care în momentul de față sunt destul de populari, Hugo Strange și în special Deadshot. Îi oferă lui Batman o parteneră în amor care îi descoperă identitatea secretă și care nu moare după aceea(ca să vezi), cu care Bruce Wayne întreține o relație destul de matură, de serioasă, ceea ce nici acum nu prea vedem pe nicăieri prin cultura joasă. Infractorii clasici sunt caracterizați la perfecțiune, în special Jokerul, care vine cu un plan foarte logic în nebunia sa: să cumpere drepturile de autor pentru fața sa, ca mai apoi să transforme toți peștii din ocean în Pești Joker(iar pescarii să fie nevoiți să îl plătească pentru a putea pescui). Problema cu banda asta, pentru că dacă nu ar avea probleme ar fi mult mai sus, poate chiar pe primul loc, este că lucrurile sună astfel pe hârtie. Când reduci scriitura și arta la informațiile pe care ni le oferă obții banda perfectă cu Batman.

Însă nici una, nici alta, nu a divorțat de stereotipiile benzilor de gen atât de mult încât efectul să fie cel anticipat, cel puțin fiind citită acum. Multe acțiuni sunt suprascrise, încărcate cu baloane de text, care ne scot din atmosferă.  Femeia de care se îndrăgostește Bruce se numește Silver St. Cloud, are păr alb, în general poartă haine albe și nu de puține ori o vedem în instanțe sexualizate fără prea mult sens. Iar modul cum își dă seama de identitatea secretă a lui Batman este destul de exagerat. Pe hârtie banda este foarte bună. În realitate, perioada în care a fost scrisă o trage înapoi.

Influence Map


O să mă urăsc mâine dimineață pentru asta, dar la momentul de față am chef să fac ceva autoindulgent pentru a celebra împlinirea a 18 ani:

Și să o explic(și cu ocazia asta învățați în ce ordine se citesc panourile într-o bandă desenată dacă nu știți):

1) Arghezi e unul dintre puținii poeți pe care simt că îl înțeleg nativ și în același timp în ale cărui texte îmi place să mă afund. Locul său parvine mai mult ca o consecință a altor influențe despre care vorbim imediat, însă mi-a șlefuit percepția asupra gusturilor și opiniilor pe care cele ce urmează mi le-au creat sau m-au ajutat să le creez. Estetica urâtului, jocul…de-a necredința(care la mine ce-i drept e de-a credința), cu limbajul(de care nu prea sunt capabil să îl fac însă îl apreciez), cu însăși natura sa și a lumii.

2) Sin City, filmul. Estetica urâtului, mi-a spus că există așa ceva precum benzi desenate și că nu toate sunt cu supereroi; mi-a zis despre noir și narațiune neliniară. A fost primul film destul de idiot care să mă facă să apreciez lucrurile alea la momentul când l-am vizionat.

3) Seria Dune. Dune e mai mult decât orice, o colecție de eseuri, cu un pic de aplicații (teoretic) practice. Eseuri de bun simț și istețe despre natura religiei, a politicii și a sexualității, adică într-un cuvânt, despre modurile cum sunt controlați oamenii în mare.

4)Giger. Estetica urâtului, niște tehnici artistice și ilustrațiile sale sau inspirate de arta sa apar peste tot prin locuri care au avut un efect sau altul asupra mea(a făcut niște ilustrații pentru un Dune care să fie regizat de Jodorovski, care acum sunt pe coperțile de la Nemira, de exemplu). Am un articol mai extins despre el. Nu știu sigur cât de bun e. E posibil să fi spus tâmpenii pe atunci. Mai mari decât cele pe care le debitez acum.

5) Pe vremea când Level publica scrisori la sfârșitul revistei, am apărut și eu de vreo două ori pe acolo. Dacă nu erau ei, probabil că nu aș simțit nevoia să scriu.

6)Stanley Kubrick. Pe lângă faptul că a făcut două din cele trei filme de război care îmi plac, m-a introdus câtorva literaturi, fiecare deschizătoare de ochi în felul ei și are niște filme al naibii de bune? Cred că m-a făcut să realizez importanța camerei într-un film.

7) Half-Life Episode One. Nu atât jocul în sine, care e foarte tare, ci mai mult comentariile ”regizorului” care se deblochează la terminarea jocului. Am început să văd jocurile complet altfel, am realizat efortul intelectual depus de atât de mulți oameni, de la artiști, la coderi, limbajul prin care un joc comunică cu jucătorul și am devenit mult mai critic în ceea ce privește activitatea asta. Ca motiv nu prea m-am mai jucat așa de mult de atunci.

8 ) Phillip K. Dick, mare îți este icoana ce ți-am ridicat-0. Scriitura lui nu e…deosebit de bună, însă este sinceră și mă atinge. După ce l-am citit am încetat să mai gust SFurile. Există excepții desigur (alea scrise bine), însă ideea de literatură SF așa cum o vedeam înainte începea să mi se pară tot mai mult că pierde aspecte importante ale vieții din vedere. Lui chiar i-a ieșit să scrie despre viitor pentru a înțelege prezentul și asta pentru că nu încerca să demonstreze nimic, spre deosebire de alții din aceeași perioadă, chiar după. Lumile lui sunt haotice, pericolele nu sunt fizice ci se găsesc în atacuri la adresa esenței umane, iar personajele îi sunt mediocrii, oameni care nu pot face altceva decât să se lase manipulați. Plus că mă sperie rău de tot. Am mai multe articole despre el.

9) Am citit Procesul domnului Franz Kafka mi-a plăcut la nebunie și nu am înțeles nimic. Încercând să îl înțeleg, pentru a afla de ce mi-a plăcut, am luat cunoștință cu aproape orice altceva. Și astfel am înțeles că arta nu e așa de simplă, că o explicație a unei opere nu e la un click distanță sau într-o carte de comentarii ci în ceea ce poți să faci tu din ea, la cum îți poți modifica ființa interioară pentru a lăsa loc artei.

10) Cthulhu. N-am citit decât câteva povestiri de Lovecraft, atât am găsit în format fizic și atât suport să citesc pe monitor, însă am jucat jocuri, văzut filme și citit benzi inspirate de poveștile sale. Și au fost minunate. E singurul fel de horror care îmi place. E un horror care îți amintește că ești neputincios și incapabil și care face din tine cel mai mare dușman al tău. E ceva ce se autoalimentează și care crește până când o să mă facă să produc eu însumi ceva cu tentă de Lovecraft pentru a molipsi pe alții.

11) Orbitor. În mare, cam același lucru ca Dune numai că (mult) mai bine scrisă, mai personală, mai importantă din punct de vedere al viziunii istorice și, n-aș zice mai adâncă, dar mai eterică în conceptele despre care vorbește.  Deci…nu chiar același lucru ca Dune. Dacă tot suntem aici, ce e (sau era, că acum nu îmi pare la fel de în vogă, dar ce-i drept am încetat și eu să aduc vorba de el) cu opinia atât de negativă față de scriitura lui Cărtărescu? A scris niște articole cam politice la o vreme ceea ce pot înțelege de ce a supărat niște oameni, conceptual Orbitor e cam același lucru cu Levantul(doar că e în proză și poveștile sunt complet diferite), dar așa vede omul postmodernismul. Revenind. M-a introdus în postmodernism, implicit mi-a explicat că literatura se împarte în niște perioade și curente și după ce am citit Aripa stângă, scriitura mea, pe vremea când încă mai aveam curajul să scriu beletristică, a luat-o în sus un pic, într-o încercare(evident nereușită, totuși inconștientă) de-ai emula stilul. Cred că și acum mai am niște reminescențe pentru că îmi place să folosesc metafore obscure la superlativ și fraze lungi(desigur, ale mele sunt incoerente).

12)David Lynch. M-a făcut să înțeleg importanța și semnătura regizorului. Plus starea de vis/coșmar și estetica urâtului.

13) Tarkovski, în special Stalker. Am văzut Stalker și mi s-a părut deosebit de frumos și îmi place să cred că o parte din frumusețea lui a trecut în mine. Am un articol, în parte, despre el.

14) Am stat și m-am întrebat un pic dacă să îl includ pe Dostoievski la influențe, pentru că deși îmi place foarte mult, la vremea când am ajuns să îl pot aprecia cât de cât, deja multe dintre influențele mele s-au sedimentat. Însă Crimă și Pedeapsă am citit înainte să fi luat contact cu multe dintre cele de mai sus și chiar dacă atunci nu am apreciat-o cu adevărat, a plantat în mine o sămânță de apreciere pentru spiritualitate și pentru credință. Iar dacă se elimină din lista de mai sus toate elementele care își trag mare parte din încărcătură din relația cu Ideea, cu divinitatea, pe care o crează între cititor și operă, cred că ar fi arătat complet diferit.

 

Sin City


Noirul este un gen post-romantic, mai mult decât un stil sau set de clișee. Ce s-ar fi întâmplat dacă Faust nu ar fi auzit cântecele pascale, dacă Esmeraldei nu i s-ar fi făcut milă de Quasimodo, dacă orașul ar fi acaparat încetul cu încetul natura și ar fi suprimat orice expresie a lumii interioare? Sam Spade sau Phillipe Marlowe s-ar fi întâmplat. O generație de idealiști ale căror vise au fost zdrobite încetul cu încetul în pământ până la o pulpă ce s-a scurs prin canalele orașului; alienați care au ajuns să își suprime emoțiile pentru a putea face față existenței lor nihiliste. Iubirea se rezumă la erotism, la libido reprimat, la control și manipulare. Totuși sunt nuanțe de gri în lumea asta. Există onoare și datorie, adevăr, oricât de pervertite ar fi, sunt acolo. Apar mici oaze de libertate, de liniște. Ce se întâmplă însă când cinismul acaparează percepția publică într-o asemenea măsură încât până și lumea râncedă veșnic udată de ploaie a unui noir devine mult prea optimistă? Sin City se întâmplă.

În Sin City nu există griuri. Sin City nu are nimic calm, niciun cavaler Chandlerian, niciun detectiv iubitor de pisici. Sin City este o postapocalipsă din punct de vedere artistic. Totul e mort sau corupt, înclăiat într-o mare uscată de mizerie și dejecții. Ceva e putred în Danemarca…totul e putred în Sin City. Prostituatele au un oraș al lor, preoții le cumpără și le devorează sufletele în orgii de sânge, idoli de piatră sau de plastic dedicați grotescului cresc pe marginile orașului, îngrădindu-l, cuprizându-l într-un corset arzător de teroare. Și orașul îi iubește. Orașul este târâtură care cerșește durere și vrea să fie posedată frenetic, neîncetat.

Ah da! Borfașii pseudointelectuali...cine nu îi iubește?

 

Nu oameni se plimbă pe străzile lui Sin City, ci fiare care domină, consumă, sfârtecă. Sau victime, puține câte mai sunt. Pentru că Sin City fierbe. Străzile orașului sunt pavate cu cei care nu au făcut față anarhiei și violenței. Au răman doar brutele, doar turnătorii, doar mercenarii și bătăușii. Doar polițiștii corupți și fasciști, mafioții și policienii care jonglează cu toți ceilalți. Au supt seva orașului iar acum au ajuns să sară unii la gâtul altora. Iar până la sfârșit, orașul ar trebui să fie în flăcări, iar sângele lor să nu poată fi dus mai departe prin canale. Însă orașul supraviețuiește, mereu o va face.

Poveștile din Sin City poartă multe platitudini, multe stereotipii, multe situații se dezvoltă din senin, iar proza, pentru că e mai multă proză decât dialog, pare conștientă de asta, fiind mult prea stilizată și greoaie pentru a putea fi luat în serios. Mai mult decât a șlefui personaje și anticipa evenimente sau a oferi diferite dimensiuni evenimentelor, textul apare pentru a amplifica atmosfera, pentru a o face cu adevărat mai mare decât viața. Participanții la povești sunt construiți mecanic, artificial, cu aceeași autorionie cu care sunt scrise cuvintele. Fiecare reprezintă un arhetip de erou noir sau de ficțiune criminalistă. Fiecare este o exagerare a câte unei atitudini sau caracteristici specifice protagoniștilor genului. Marv este o brută, este haosul încarnat, un soi de Mike Hammer care nu mai are încredere în poliție și stat. Hartigan este eroul în armură albă a lui Chandler, doar că îmbătrânit și distrus. Miller se pricepe de minune să creioneze asemenea personaje. Dwight refăcut este aspectul șarmant, sexual al eroilor ce l-au inspirat pe Miller. Și tot așa. Trebuie totuși să notez că aceste comparații nu trebuie gândite foarte programatic, intenționat și nici nu se găsesc în toate detaliile. S-au realizat mai mult instinctiv. Miller nu e Moore.

Chiar după tot ce am spus, nu trebuie confundat Sin City cu o operă noir, poate doar parodia uneia, la fel cum Șoimul Maltez nu este Don Juan, poate chiar mai puțin. Lipsește cu desăvârșire din povești acea umanitate, acea criză existențială care conferea dramă poveștilor unui Marlowe. Eroii nu îi sunt vulnerabili, întemnițați în propria lor umanitate, ci mult mai aproape de niște semi-zei, de niște supereroi, escaladând ziduri, zdrobind pereți, încasând zeci de gloanțe, izbind găuri în asfalt fără să pățească nimic. Singurul care se apropie cât de cât de un adevărat asemenea erou ar fi Hartigan, mai ales că este singurul al cărui defect fatal chiar intervine în poveste. Orașul nu este un personaj, nu este acea amantă capricioasă, oricât ar încerca Miiler să îl facă să fie invocându-l neîncetat și  sexualizându-l. Nu este construit și nu crește, nu are tarabe cu ziare și cerșetori care îi pălăvrăgesc pulsul ascuns. În primul rând pentru orașul este desenat după ce a avut Miller poftă să reprezinte.

What was I saying?

 

Desigur, la asta se ajunge până la urmă, pentru că partea de text, de poveste, de încărcătură tematică, asta nu contează pe lângă artă. Iar asta este Sin City: un album artistic, ale cărui desene sunt legate tematic și poate narativ. Clar-obscurul, este exagerat până când pe pagină se găsesc doar tușe puternice de negru, cărămizi brutale de testosteron. Arta benzii te lovește neîncetat atât prin frumusețea ei surprizătoare, dar și prin grotescul pe care îl produce, iar jonglând cu categoriile esteticului Miller asaltează simțurile. Pagina este într-un continuu exercițiu, într-un joc de lumini, umbre, cadre și perspective. Panourile se așează  cu încredere, se compun într-un echilibru ce nu are nevoie de o grilă prestabilită pentru a se putea găsi, iar pe partea asta de Will Eisner nu vei găsi nicăieri un artist mai competent la capitolul aspectului paginii, ca Frank Miller. La fel ca la Ronin, dacă mă îndepărtam de bandă, dacă o priveam de la câțiva metri, găseam în aspectul ei o frumusețe care uneori sfâșie și rupe prin intensitate.

Înainte să închei trebuie să mențuionez că sunt îngrijorat cu privire la originalitatea conceptului și a chiar a benzii ca produs final, pentru că în 1976, Jim Steranko apublicat un roman grafic numit Chandler:Red Tide, desenat într-un stil similar și de asemenea, un tribut pentru literatura și filmul noir. Dacă cineva care a citit respectiva bandă îmi poate spune cum se compară cu Sin City, i-aș fi foarte recunoscător.

În concluzie Sin City este o bandă haotică, mult mai mult o serie de experimente artistice, multe dintre ele spectaculoase, dar care după o vreme devin un pic autoindulgente. Recomand însă The Hard Goodbye și That Yellow Basterd, care se fac vinovate de aproape toate laudele pe care le-am adus benzii și nu câștigă aproape nicio vină.