4 filme văzute: Rea-voinţa cea bună dresează dragonul spre călărirea unei case regale din imperiul şoarecelui vorbitor


Am profitat de bunica care a venit să stea cu Vlăduţ şi am tras cu Elena o fugă la Cinema City să vedem şi noi un film – cred că nu am mai văzut un film de vreo şase luni…

Nu prea am avut de unde alege, astfel că ne-am hotărât să mergem la două 3D-uri ca măcar să ne clătim ochii. Am luat bilete la Maleficent şi How to train your dragon 2 şi am alergat de la unul la altul deoarece al doilea începea imediat după primul – dacă tot avem ceva timp liber, de ce să nu profităm, nu? 🙂

 

Maleficent

Angelina Jolie joacă foarte bine. Elle Fanning e enervantă deşi îi iese de minune rolul de copilă prostuţă pentru că nu trebuie să facă efortul de a-l juca – sau poate că în căp’şorul ei infantă ingenuă înseamnă o copiliţă năroadă care se comportă de parcă suferă de un uşor retard.

Povestea este simpatică şi pleacă de la basmul Frumoasei din pădurea adormită, reinventând personaje şi evenimente. Ce să zic, reintepretarea postmodernă a basmului nu pică rău, nu este exagerată, bineînţeles previzibilă pentru că e Disney, dar şi suprinzător de coerentă pentru un Disney.

Dacă nu ai o problemă cu noul trend care remodelează vechile poveşti după mintea şi lipsa de imaginaţie a scenariştilor de la Hollywood, atunci acest film o să-ţi placă. Dacă nu eşti de acord cu noul val, e posibil să pleci dumnezeind de la cinema şi să faci cronici răutăcioase – ceea ce nu ar fi frumos, deoarece filmuleţul nu e chiar un dezastru.

Regizorul este puţin peste nivelul unei maimuţe care a învăţat să dirijeze o echipă de oameni… Impactul său asupra jocului actorilor este zero. Înţelegerea tehnologiei 3D pentru a-şi susţine şi prezenta creaţia lipseşte cu desăvârşire. Nu înţeleg de ce s-a făcut 3D acest film, sincer.

Concluzie: nota 6 pentru că am fost ultrasensibili deoarece este primul film pe care-l vedem după o perioadă îndelungată şi pentru că Angelina Jolie e sexi indiferent de dimensiunea coarnelor care-i cresc din cap.

 

How to train your dragon 2

Recunosc că eu am vrut să vedem aventurile animate ale lui Hiccup şi Toothless. Sunt înnebunit după animaţii şi nu pierd nici o ocazie de a le vedea.

Elena nu a fost foarte impresionată, deşi a recunoscut că povestea a fost bine construită şi fără prea multe sincope în logica evenimentelor. Deşi eu trebuie să sublinizez că nu prea înţeleg cum o mamă poate să stea 20 de ani departe de fiul ei şi să declare, mai apoi, că-l iubeşte şi că s-a gândit la el… În fine, astea sunt preconcepţiile zamfireşti vechi de când supa primordială.

Actorii sunt naturali, activi, entuziasmanţi, le simţi plăcerea de a-şi împrumuta vocile personajelor animate ceea ce face ca filmul să fie şi mai plăcut.

Regizorul Dean DeBlois ştie ce trebuie să facă ca să profite de tehnologia 3D şi o face bine – încă un plus la nota finală.

Din punct de vederea grafic, animaţia este excelent construită. Fire de păr, aluniţe, feţe expresive, lumea înconjurătoare este interactivă şi lasă senzaţia că e reală, nu doar pusă acolo ca să fie pusă pentru că e necesară existenţa unui decor, iar personajele sunt construite cu mare grijă şi dragoste – ceea ce te face să le îndrăgeşti pe fiecare în parte.

Concluzie: nota 8 pentru execuţie, prezentare, efecte vizuale şi reverberaţii sufleteşti – un film pe care toată familia îl poate trăi intens şi la fel de entuziast indiferent de vârstă.

Cele două filme văzute în weekend la cinematograf ne-au redeschis apetitul pentru film şi acasă ne-am mai uitat la două filme.

Grace of Monaco

Eu nu am avut chef de acest film după primele secvenţe şi m-am dedicat Focului palid.

În schimb, fetele (Elena şi mama ei) au rămas ţintuite pe canapea până la sfârşit, filmul fiind alegerea lor, eu recomandându-le Saving Mrs. Banks.

A fost o experienţă destul de interesantă să le urmăresc cum văd acest film pe care eu, plin de preconcepţii cum mă ştiţi, am ales să-l ignor datorită anumitor reacţii din presa de specialitate. Concluzia finală, rostită la unison, a fost: Nicole Kidman joacă groaznic – mai degrabă, nu joacă; regizorul e pe lângă subiect şi face figuraţie; iar scenaristul este un bombalău total care nu are nicio treabă cu realitatea istorică şi personalitatea lui Grace.

Concluzie: nota 1 dată de două femei care sunt doctore în istoria familiilor regale europene – critica a fost aspră şi neiertătoare, desfiinţând în câteva cuvinte, cu uşurinţa specific feminină, un film care a fost distrus atât de criticii de film cât şi de casa regală, ceea ce m-a făcut să cred că sensibilitatea feminină, alături de cunoştinţe vaste într-un oarecare domeniu, poate naşte reacţii la fel de nimicitoare comparabile cu exploziile menite să admonesteze lăsarea ciorapilor murdari alandala prin casă 🙂

Saving Mr. Banks

Intră-n lumea Disney de mână cu Walt Disney şi doamna Travers!
Filmu-i fain, chiar fain deşi o ia razna pe ici-colo în stilul consacrat al castelului lucitor pe fond albastru. Adică Walt Disney nu mi-a lăsat niciodată impresia de omuleţ zâmbăreţ şi blând, un bunic avant la lettre  aşa cum l-au zugrăvit scenariştii în film, ci, mai degrabă, un fel de Henry Ford – adică un afacerist venal, cu un oarecare respect pentru cei care muncesc pentru el, care găseşte de fiecare dată căile necesare ca să-şi atingă scopurile.
Lăsând deoparte impresiile personale despre personalitatea lui Walt Disney, filmul este bine făcut. Scenariştii şi-au pus la treabă neuronii şi au reuşit să scoată o poveste cu cap şi coadă care evoluează plăcut, interesant şi, cel mai inportant, logic şi neliniar, în ciuda deznodământului cunoscut. Actorii se înţeleg de minune cu scenariul, Tom Hanks şi Emma Thompson oferind o strălucire aparte poveştii luptei dintre încăpăţânata Travers şi insistentul Disney.
Regizorul, John Lee Hancock, nu este spectaculos, dar având în vedere filmele din CV-ul său, reuşeşte să facă o figură destul de bunicică, ceea ce mă face să cred că a fost cineva în spatele său care l-a ajutat în dirijarea camerelor. Partea de editare şi montaj sunt excelente, impresia fiind că s-a stat la această parte din producţia filmului destul de mult şi cu brainstorming-uri îndelungate.
Da, filmul se apropie periculos de zona filmelor bune, micile scăpări ale lui Hancock, uşoarele exagerări specifice producţiilor Disney şi dulcegăriile inevitabile se pot trece cu vederea pentru că ansamblul care formează Saving Mr. Banks arată, sună şi se prezintă foarte bine.
Notă: cel mai indicat pentru aprecierea corectă a filmului de faţă este comparaţia sa cu filme din afara universului Disney – altminteri Saving Mr. Banks poate părea o capodoperă + crearea de amintiri cu Walt Disney nu este ceva ce eu personal să urmăresc sau să apreciez pentru că aduce uşor a marketing în blană de melodramă.
Concluzie: nota 8 pentru că deşi conţine suficient zahăr cât să-ţi îndulcească cafeaua neagră cât pentru două zile, filmul nu o ia razna pe câmpii şi nu te supune unei torturi emoţionale care să-ţi stoarcă lacrimi de crododil; actorii sunt buni şi iubesc scenariul, fapt care bucură cinefilul; muzica – ah, muzica lui Disney – singurul lucru pe care nimeni nu-l poate nega sau aprecia suficient – vizita în lumea creatorilor muzicii Disney e priceless = uite şi efectul Pavlov via Proust pe care au mizat marketerii Disney când au lansat la apă Saving Mr. Banks, efect de care, se pare, nici eu nu am scăpat deci, mea culpa, sunt într-un final extrem de subiectiv.

Am mai văzut ceva filme, niciunul notabil şi care să merite o recenzie separată, despre care am să scriu, sper, săptămâna viitoare.

Filme de Oscar – Cel mai bun film – Her


Her – Spike Jonze

Am văzut Her pentru că foarte multă lume-l lăuda și ridica în slăvi profunzimea acestei capodepere cinematografice. Ce să mai, eram atât de îmbuibat de înțelepciunea și subtilitatea acestui film încât m-am așezat fericit în fața ecranului de parcă urma să văd Curcubeul gravitației în ecranizarea lui Stanley Kubrick. Am stat 126 de minute cu ochii beliți în televizor după care l-am spart.

Povestea: un individ însingurat (NOT!) speriat de dragostea pe care femeile i-o refuză ajunge să se îndrăgostească de un OS (sistem de operare) și cu care începe o fabuloasă poveste de dragoste care nu se poate termina altfel decât așa cum se termină orice poveste frumoasă de dragoste… . Folosiți-vă imaginația!!!

Regia: este sigur undeva… Eu nu am văzut-o. Momentele statice, extreme de dese pentru că de aia are filmul ăsta două ore, nu de altceva, sunt foarte fade. Spike Jonze, marele regizor al seriei Jackass (HA! Nu te așteptai la asta nu? ) dar și al lui Being John Malkovich sau Adaptation, te secătuiește cu cadrele sale în care Joaquin Phoenix rătăcește pierdut în alambicatul mesaj pe care Jonze vrea să-l transmită de zor către privitorul său. Scena de sex dintre OS și Phoenix este mega aclamată de foarte mulți indivizi de pe net și nu numai și încă încerc să înțeleg de ce. Dacă nu ai vreun fetiș cu vocea Johannei Scarletton, pardon, Scarletei Johansson, atunci scena aia nu-ți transmite mai mult decât doi babuini de pe National Geographic care amestecă dragostea în sexul murdar.

Scenariul: Plictisitooooooor! Spike este sigur fanul unui cineast european doar că nu pot să-mi dau seama care o fi… Mă încearcă o bănuială dar mai bine mă abțin decât să zic o prostie și să-l fac de râs pe Jonze. Atât de insesizabilă este transformarea OS-ului într-un umanoid cu trăiri și senzații reale și atât de fadă este evoluția relației și dialogurile atât de seci (să nu aud pe careva că o arde cu argumentul naturalismului că-i dau BAN!) încât nu are cum să nu te plictisească.

Actorii: Joaquin Phoenix. Care mie îmi place de mor și care a jucat cât a putut. Și a făcut-o foarte bine. Dar nu ca să merite Oscar-ul, din păcate. Povestea este prea ternă, personajul prea lipsit de consistență și regia prea subțire ca și forță expresivă și vizuală ca să poată să se impună în fața concurenței. Porcăriile pe care persoane precum Scarlett Johansson le debitează pe la Daily Show (adică o grămadă de bâlbâieli despre cât de profund este filmul dar neputând să explice de ce este, de fapt, profund și ce-l face special) precum și alte bazaconii cum că este cel mai înțelept film al anului care atacă problema înstrăinării și a izolării de societate, s-ar putea să vă atragă. Dar mai bine puneți mâna și căutați Disconnect! E nițel mai luminat, oleacă decât HER, no offense.

Impresie generală: Proastă! Spike Jonze e mai bun, clar! la scris scenarii pentru Jackass decât pentru filme serioase. Nu poate și gata! A dat-o cu mucii-n fasole cu Where the wild things are fain de tot iar munca de regizor care a culminat cu Being John Malkovich este o simplă întâmplare. Scenariul a fost fabulos! Până și lui Uwe Boll i-ar fi ieșit o capodoperă dacă ar fi fost să-l ia la regizat. Singurul atu al acestui film este că, alături de Nebraska, nu face parte din gașca de filme inspirate din cazuri reale care au luat Oscar-ul cu asalt. Cred că este cel mai lipsit de imaginație Oscar din istorie…

Nota: 6 – pentru că este atât de previzibil încât nici măcar imprevizibilul Phoenix nu-l poate salva și pentru că este genul de film care poate fi apreciat și răsdiscutat de indivizi cu mintea creață pentru că oferă șansa oricui de a vorbi infernal de mult despre nimic.

Animațiile nominalizate la Oscar 2013


Brave – Mark Andrews, Brenda Chapman, Steve Purcell

A câștigat Oscar-ul, extrem de previzibil, nimic de comentat, Disney+Pixar=statuetă. Dar filmul e groaznic! De ce? Pe lângă faptul că în momentul în care știi că Pixar face o animație te aștepți nu doar la o animație de calitate, ci și la o poveste ca lumea, cât se poate de funny și interesantă. Ei, da de unde. Brave e plin de clișee, aceleași învățăminte americănești vechi de când făcea Walt Disney animații, îmbrăcate în haine 3D șmechere. Filmul este plictisitor, ici colo stupid, patetic până la Oscar și înapoi, cu o poveste la care eu nu i-am prins șpilu și cu scoțieni care, se pare, sunt la modă, unii zic datorită Game of Thrones.

Animația este excelentă, suculentă, peisajele superbe, emoțiile redate foarte bine, însă clișeul standard care bântuie filmele americane de animație care propovăduiesc până la saturație schema cu poți sa fii cine vrei, este extrem de răsuflată. Până și relația copilei cu mamă-sa îi făcută atât de dubios, încât la un moment dat chiar ajungi să ai impresia că tot subiectul filmului este un complex oedipian. Fucking freaky, dude! Nota 4 – nu te du la acest film decât forțat de copil!

Frankenweenie – Tim Burton

Tim Burton are un stil aparte de a face animații. Nici Frankenweenie nu sare din tiparul burtonian de a face filme doar că are o îngrijorătoare înclinație spre comercial și rezolvare facilă a problemei centrale din film. Personajele sunt simpatice, deși îngrozitor și enervant de stupide pe alocuri (cred că sunt cele mai cretine personaje pe care le-a creat Burton vreodată), aproape toate fiind o reeditare a unui monstru/personaj dintr-o altă povestioară horror. Fain, interesant, de adăugat la nota finală.

Animația este specifică Tim Burton. Îți place sau nu, simplu.

Problema pentru care nu recomand acest film și nu am să-l am vreodată în videotecă este finalul filmului. Cățelul eroului principal este reînviat și totul se termină cu bine. Ori de aici avem o problemă: după ce tu ca părinte, te-ai chinuit să-i explici pruncului că ce-i mort, mort rămâne și nu se mai întoarce vreodată, vede filmul, vede fericirea copilului care-și primește cățelul mort înapoi și toate explicațiile tale se duc la naiba în mintea lui de copil într-o fracțiune de secundă. Știu foarte bine că ai mei niciodată cât am fost mic nu m-au putut convinge că nu pot să zbor precum Peter Pan și nenumărate vânătăi mi-am tras de pe urma ”zborului” meu.

Nota 4: nu mersi, trebuie să zici pas unui film care-ți poate convinge copilul că se poate lupta împotriva morții.

ParaNorman – Sam Fell, Chris Butler

Nu știu dacă am mai văzut vreodată un film care să-și propună să transmită atâtea mesaje precum ParaNorman și să iasă o asemea varză!

Un copil care vede fantome moștenește o misiune (misiune pe care, eu unul, nu am înțeles cum a dus-o la capăt) și pe care încearcă să o îndeplinească alături de un adolescent homosexual, un bătăuș, un amic grăsun și naiv și soră-sa cea stupidă și superficială. Nu am de gând să intru în detaliile legate de ce vrea să demonstreze filmul pentru că este un haos total, singurul lucru cert este că oamenii care au condamnat-o pe Aggie la moarte se simt vinovați de preconcepțiile care i-au împins să facă un astfel de gest abominabil. Relațiile dintre personaje și cum ajung ele să se împace la final, faptul că Norman este văzut drept un ciudat de tatăl său care dă impresia că-l urăște, felul în care adolescentul homosexual își prezintă orientarea, bla-bla-bla-bla, toate conflictele și problemele pe care filmul le propune și le tratează extrem de superficial îl fac și mai groaznic! Ce folos că are unele momente foarte amuzante dacă întregul este un fiasco groaznic de plictisitor?

Plus că animația e groaznică! E atât de grotescă încât și de nenatural se mișcă oamenii și tot ce este în jur încât nu știi ce să mai înțelegi. Nici măcar nu este grotescă în sensul de artă, ci este grotescă stupid și irelevant! Nu mă miră că a fost nominalizat pentru că este plin de stupidități după care americanii salivează, dar totuși, cu ce a fost mai bun, până la urmă, ParaNorman decât Rise of the Guardians!?

Nota 3- treci la loc și învață pentru la vară.

Wreck-it Ralph – Rich Moore, Jim Reardon

De ce a pierdut Wreck-it Ralph? Ai unul dintre scriitori serialului Futurama (Rich Moore) și pe unul dintre cei care au făcut povestea pentru Wall-E (Jim Reardon) care construiesc o istorioară despre cât de repede uităm lucrurile care ne-au făcut fericiți cândva în această epocă a vitezei și cât de periculoasă sunt stereotipurile pe care le aplicăm extrem de lejer persoanelor care ne înconjoară și, cu toate astea, îl ignori cu brio ca să-i dai statueta unui mega clișeu plictisitor!?!

Wreck-it Ralph e făcut fain, animație de calitate, poveste care se dezvoltă armonios, personajele îngrijite de scenariști astfel încât să nu fie superficiale și să te facă să empatizezi cu ele, ritmul este susținut și plăcut,  ce să mai, o adevărată încântare (drept dovadă și nota pe care o are pe imdb.com- 7.9).

Filmul este foarte simpatic, nu numai datorită personajelor care sunt scoase din jocuri de mult uitate (PacMan, Street Fighter etc.) ci și datorită dialogurilor și a scenelor foarte amuzante. Ralph și Vanellope te prind și te fac prietenul lor aproape instantaneu și te fac să râzi și să te întristezi alături de ei.

Concluzia este că Wreck-it Ralph este o animație decentă, cu o povestire cu sens și cu personaje plăcute care merită văzută și revăzută alături de cei mici.

Nota: 7,5 – pentru că există Spirited away – dovada clară că se pot face animații deștepte și, foarte important, pentru toate vârstele.

The Pirates! In an Adventure with Scientists! – Peter Lord

E clar, din punctul meu de vedere, că The Pirates este animația anului 2013 (și am văzut ceva animații anul ăsta) și nu pentru că este nominalizat la Oscar, ci pentru că este o adevărată capodoperă vizuală!

Tot ce este în film este făcut din lut și imaginile, pentru ca creea senzația de mișcare, sunt filmate cadru cu cadru, bineînțeles alături de concursul CGI-ului modern. Este superb ce pot să facă oamenii ăștia și nu îți vine să crezi ce imagini finale au putu să scoată! Trebuie să vezi un making off ca să poți să apreciezi cu adevărat desfătările vizuale pe care le ai în față.

Regizorul este pur și simplu fantastic. Cred că este prima animație pe care am văzut-o eu și al cărui regizor merită o nominalizare pentru cea mai bună regie. Să reușești să te plimbi cu o cameră peste o ditamai plansă de lut și să te chinui să tragi cadru cu cadru pentru a prinde scena perfectă, scena care să redea cât mai bine ce are de oferit cadrul de ansamblu, e clar o minte genială!

Peter Lord este cel care a făcut și seria Wallace and Gromit precum și Flushed away, ori asta ar trebui să spună totul despre ce poate oferi această animație. Nota de pe imdb.com (6,7) este extrem de nedreaptă și dacă te uiți la comentarii ai să îți dai seama și de ce. O grămadă de imbecili au văzut acest film și nu au priceput absolut nimic, ba dimpotrivă, au înțeles glumele din film complet aiurea (nu pot să înțeleg cum batjocura lui Sacha Bahron Cohen o poți considera acceptabilă iar pe cea din Pirates exagerată…) și s-au apucat să caute sensuri ascunse în orice vorbă spusă de-a lungul filmului.

Dialogurile sunt spumoase iar glumele te fac să râzi cu poftă (Pirate Captain: Behind every captain, there’s a crew. Sure, some of you are as ugly as a sea cucumber, some of you are closer to being a chair or coat rack than a pirate, and some of you are fish I’ve just dressed up in a hat; Pirate with Scarf: Can we get there?

Pirate Captain: Yes, but unfortunately there’s this dirty great sea monster in the way.

Charles Darwin: I think they just add those on the maps for decoration.

Pirate Captain: Is that a fact?

[they go that way, and the monster appears and eats the ship]

Pirate with Scarf: See? I told you!;

Peg Leg Hastings: The Pirate of the Year Awards…

Pirate Captain: Every time I’ve entered, I’ve failed to win. So, I must have a really good chance this time!).

Povestea este simpluță: un căpitan de navă, un etern looser dă peste Charles Darwin care-l ”combină” pe zăpăcit că papagalul său este cheia unor comori nemaiîntâlnite. De aici rezultă o mulțime de evenimente care mai de care mai amuzante spre deliciul privitorului.

Nota 8 – pentru realizare și dialoguri -trebuie văzut și păstrat – un deliciu garantat la fiecare vizionare – statueta mea merge la el :).

Filme nominalizate la Oscar – The Master


The Master – Paul Thomas Anderson

Povestea: un soldat ușor schizofrenic este racolat de un cult. Relația pe care o construiește cu maestrul cultului, îl transformă într-un învățăcel care, deși incult și nebun, își va depăși mentorul.

Regia: Paul Thomas Anderson întotdeauna a avut ceva special de arătat în toate filmele sale. Modul în care jonglează cu camera și încearcă să arate și să facă ceva nou a fost mereu surprinzător. Și în The Master reușește să creeze imagini care îți rămân întipărite pe retină. Momentul în care Freddie Quell încearcă să-și țină lacrimile atunci cand este interogat de un militar și camera îsi pierde din focus pentru a sublinia momentul delicat prin care trece personajul este superb. De asemenea, secvența în care Freddie coboară undeva sub vapor ca să bea apă și este, pentru câteva momente, surprins între o culoare roșu aprins și un albastru care bate înspre alb, iar în fundal se anunță victoria Aliaților, mie personal, mi-a dat senzația că dorea să anunțe Războiul Rece. Indiferent dacă Anderson a vrut să spună asta sau nu, putere imaginii m-a dus cu gândul acolo, ceea ce nu e puțin lucru. Nu înțeleg de ce nu a fost nominalizat la Oscar-uri pentru regie, însă asta nu-l face pe Anderson mai slab decât Affleck, clar.

Scenariul: din păcate, scenariul putea să fie mai bine făcut. Sunt prea multe etape care mi-au dat impresia că au fost sărite în evoluția personajului principial, Freddie Quell. Povestea este puțin dezlânată, are momente în care firul narativ se rupe și dă impresia că este scris pe genunchi. Poate că a fost mult prea complexă ca să fie redată în doar două ore…

Dialoguri: ok. Foarte faine dialogurile dintre Freddie și Lancaster, deși nu te invață nimic și nu sunt extraordinar de ineligente, dar, datorită specificului cultului, le poți digera. Monologurile lui Lancaster sunt destul de bine făcute și dă o aură interesantă personajului. Nu sunt punctul forte al filmului, totuși, se putea și mai bine.

Personaje: sunt trei personaje care au parte de atenție maximă: Freddie Quell, Lancaster Dodd și Peggy Dodd, restul sunt lăsate în plata domnului. Este adevărat că aceste trei personaje fac deliciul filmului și sunt atent reprezentate psihologic și caracterizate atent prin acțiuni și replici. Însă, în film nu sunt doar trei personaje, iar faptul că restul personajelor suferă din cauza lipsei de personalitate este prea evident pentru a putea fi trecut cu vederea.

Actori: Joaquin Phoenix este genial. Merita Oscar-ul cu prisosință, din păcate pentru el Daniel Day-Lewis are abonament la Academie când vine vorba de statuetă. Philip Seymour Hoffman și Amy Adams sunt acolo și-și fac treaba cum trebuie, oricum Phoenix este în lumina reflectoarelor, iar cei doi actori parcă conlucrează ca să-l facă și mai strălucitor, nu jucând prost, ci susținându-l cu un devotament și angajament scenic remarcabil.

Soundtrack: nu l-am remarcat, deși muzica nu a deranjat niciun moment, a fost bine pusă, însă nu a ieșit cu nimic în evidență. Nu pot să-mi explic de ce, deoarece onny Greenwood are o sensibilitate aparte. Poate că am fost eu prea prins în imagine și mi-a scăpat muzica… La revedere, am să fiu mai atent.

Impact: nu cred că acest film va avea vreun impact special, poate doar în lumea cinefililor înverșunați și pasionați. Minusurile puține pe care le are sunt mult prea evidente ca să-l facă un clasic și nici extraordinarul Phoenix nu îl poate salva din negurile uitării , la fel cum nici imaginile superbe nu-l vor clasifica în ”trebuie văzut”-ul uitătorului la filme contemporan.

Concluzie: eu vreau să-l revăd și-l consider un film care merită, măcar o șansă de a fi văzut măcar o dată, cel puțin pentru Joaquin Phoenix care este colosal și pentru There Will Be Blood și Magnolia a lui Anderson. Nota 7-7.5 – pentru Joaquin Phoenix și regia lui Paul Thomas Anderson.