Oscar 2016 – sectiunea cel mai bun film – The Big Short


Vine imediat şi Oscar-ul. Am văzut toate filmele din categoria Cel mai bun film și nu m-a impresionat nici măcar unul singur, deși The Big Short și Room mi-au plăcut destul de mult, nu mi-au lăsat impresia că sunt demne de Oscar.

Nici măcar mult aclamatul The Revenant al lui Inarritu nu este pe atât de spectaculos pe cât mă așteptam. Dar mai pe larg, cât de cât, urmează să vă povestesc în articolele care urmează.

 

The Big Short – Adam McKay

Nominalizări:

Best Motion Picture of the Year
Brad Pitt
Dede Gardner
Jeremy Kleiner
Best Performance by an Actor in a Supporting Role
Christian Bale
Best Achievement in Directing
Adam McKay
Best Writing, Adapted Screenplay
Charles Randolph
Adam McKay
Best Achievement in Film Editing
Hank Corwin

Regia: plină de viață și adrenalină. Nu ai cum să-ți dai seama cât de interesantă este regia din trailer-ele care sunt destul de anoste, din punctul meu de vedere, și care scapă cu talent esența filmului și ce reușește să facă McKay, acest regizor destul de banal care a făcut până acum comedii de doi lei precum Anchorman sau The Other Guys.

Actorii: toți își fac treaba excelent. Pitt, Carell, Gosling, Bale et comp. se distrează în acest film și-și fac de cap. Bună treabă, băieți!

Scenariu: bun. Nu e bun de tot, dar e bun. Replici acide, discuții aprinse și inteligente, umor bine dozat cu sarcasm și ironie fină. Povestea, deși finalul este cunoscut de toată lumea, reușește să te prindă într-un fel aparte și chiar să ai emoții alături de personaje. 

Personaje: care mai de care mai interesante. Personajele chiar reușesc să dea o savoare aparte acestei povești despre lăcomie și lipsă de respect la adresa aproapelui.

Soundtrack: super fain! Distractiv și se potrivește perfect cu tot ceea ce se întâmplă în film.

Concluzie: băieții care și-au dat seama de criza financiară care stătea să lovească America sunt și ei niște jnapani, să nu credeți că sunt niște eroi extraordinari care poartă stindardul binelui călărind cai albi. Nici pe departe. Sunt și ei niște escroci abili care și-au dat seama de o oportunitate și nu au ratat ocazia de a se îmbogăți de pe urma lăcomiei băncilor. Nu sunt Robin Hood deși puteau să fie. Robin Hood nu mai există, dacă a existat vreodată. în epoca în care banii grei se fac în baza unor escrocherii financiare de mare anvergură și pe spatele unor amărâți. Filmul e fain, mi-aș dori să ia Oscar-ul, dar nu cred că o să o facă. Oricum, merită văzut.

Notă: 7.8

 

4 filme văzute: Rea-voinţa cea bună dresează dragonul spre călărirea unei case regale din imperiul şoarecelui vorbitor


Am profitat de bunica care a venit să stea cu Vlăduţ şi am tras cu Elena o fugă la Cinema City să vedem şi noi un film – cred că nu am mai văzut un film de vreo şase luni…

Nu prea am avut de unde alege, astfel că ne-am hotărât să mergem la două 3D-uri ca măcar să ne clătim ochii. Am luat bilete la Maleficent şi How to train your dragon 2 şi am alergat de la unul la altul deoarece al doilea începea imediat după primul – dacă tot avem ceva timp liber, de ce să nu profităm, nu? 🙂

 

Maleficent

Angelina Jolie joacă foarte bine. Elle Fanning e enervantă deşi îi iese de minune rolul de copilă prostuţă pentru că nu trebuie să facă efortul de a-l juca – sau poate că în căp’şorul ei infantă ingenuă înseamnă o copiliţă năroadă care se comportă de parcă suferă de un uşor retard.

Povestea este simpatică şi pleacă de la basmul Frumoasei din pădurea adormită, reinventând personaje şi evenimente. Ce să zic, reintepretarea postmodernă a basmului nu pică rău, nu este exagerată, bineînţeles previzibilă pentru că e Disney, dar şi suprinzător de coerentă pentru un Disney.

Dacă nu ai o problemă cu noul trend care remodelează vechile poveşti după mintea şi lipsa de imaginaţie a scenariştilor de la Hollywood, atunci acest film o să-ţi placă. Dacă nu eşti de acord cu noul val, e posibil să pleci dumnezeind de la cinema şi să faci cronici răutăcioase – ceea ce nu ar fi frumos, deoarece filmuleţul nu e chiar un dezastru.

Regizorul este puţin peste nivelul unei maimuţe care a învăţat să dirijeze o echipă de oameni… Impactul său asupra jocului actorilor este zero. Înţelegerea tehnologiei 3D pentru a-şi susţine şi prezenta creaţia lipseşte cu desăvârşire. Nu înţeleg de ce s-a făcut 3D acest film, sincer.

Concluzie: nota 6 pentru că am fost ultrasensibili deoarece este primul film pe care-l vedem după o perioadă îndelungată şi pentru că Angelina Jolie e sexi indiferent de dimensiunea coarnelor care-i cresc din cap.

 

How to train your dragon 2

Recunosc că eu am vrut să vedem aventurile animate ale lui Hiccup şi Toothless. Sunt înnebunit după animaţii şi nu pierd nici o ocazie de a le vedea.

Elena nu a fost foarte impresionată, deşi a recunoscut că povestea a fost bine construită şi fără prea multe sincope în logica evenimentelor. Deşi eu trebuie să sublinizez că nu prea înţeleg cum o mamă poate să stea 20 de ani departe de fiul ei şi să declare, mai apoi, că-l iubeşte şi că s-a gândit la el… În fine, astea sunt preconcepţiile zamfireşti vechi de când supa primordială.

Actorii sunt naturali, activi, entuziasmanţi, le simţi plăcerea de a-şi împrumuta vocile personajelor animate ceea ce face ca filmul să fie şi mai plăcut.

Regizorul Dean DeBlois ştie ce trebuie să facă ca să profite de tehnologia 3D şi o face bine – încă un plus la nota finală.

Din punct de vederea grafic, animaţia este excelent construită. Fire de păr, aluniţe, feţe expresive, lumea înconjurătoare este interactivă şi lasă senzaţia că e reală, nu doar pusă acolo ca să fie pusă pentru că e necesară existenţa unui decor, iar personajele sunt construite cu mare grijă şi dragoste – ceea ce te face să le îndrăgeşti pe fiecare în parte.

Concluzie: nota 8 pentru execuţie, prezentare, efecte vizuale şi reverberaţii sufleteşti – un film pe care toată familia îl poate trăi intens şi la fel de entuziast indiferent de vârstă.

Cele două filme văzute în weekend la cinematograf ne-au redeschis apetitul pentru film şi acasă ne-am mai uitat la două filme.

Grace of Monaco

Eu nu am avut chef de acest film după primele secvenţe şi m-am dedicat Focului palid.

În schimb, fetele (Elena şi mama ei) au rămas ţintuite pe canapea până la sfârşit, filmul fiind alegerea lor, eu recomandându-le Saving Mrs. Banks.

A fost o experienţă destul de interesantă să le urmăresc cum văd acest film pe care eu, plin de preconcepţii cum mă ştiţi, am ales să-l ignor datorită anumitor reacţii din presa de specialitate. Concluzia finală, rostită la unison, a fost: Nicole Kidman joacă groaznic – mai degrabă, nu joacă; regizorul e pe lângă subiect şi face figuraţie; iar scenaristul este un bombalău total care nu are nicio treabă cu realitatea istorică şi personalitatea lui Grace.

Concluzie: nota 1 dată de două femei care sunt doctore în istoria familiilor regale europene – critica a fost aspră şi neiertătoare, desfiinţând în câteva cuvinte, cu uşurinţa specific feminină, un film care a fost distrus atât de criticii de film cât şi de casa regală, ceea ce m-a făcut să cred că sensibilitatea feminină, alături de cunoştinţe vaste într-un oarecare domeniu, poate naşte reacţii la fel de nimicitoare comparabile cu exploziile menite să admonesteze lăsarea ciorapilor murdari alandala prin casă 🙂

Saving Mr. Banks

Intră-n lumea Disney de mână cu Walt Disney şi doamna Travers!
Filmu-i fain, chiar fain deşi o ia razna pe ici-colo în stilul consacrat al castelului lucitor pe fond albastru. Adică Walt Disney nu mi-a lăsat niciodată impresia de omuleţ zâmbăreţ şi blând, un bunic avant la lettre  aşa cum l-au zugrăvit scenariştii în film, ci, mai degrabă, un fel de Henry Ford – adică un afacerist venal, cu un oarecare respect pentru cei care muncesc pentru el, care găseşte de fiecare dată căile necesare ca să-şi atingă scopurile.
Lăsând deoparte impresiile personale despre personalitatea lui Walt Disney, filmul este bine făcut. Scenariştii şi-au pus la treabă neuronii şi au reuşit să scoată o poveste cu cap şi coadă care evoluează plăcut, interesant şi, cel mai inportant, logic şi neliniar, în ciuda deznodământului cunoscut. Actorii se înţeleg de minune cu scenariul, Tom Hanks şi Emma Thompson oferind o strălucire aparte poveştii luptei dintre încăpăţânata Travers şi insistentul Disney.
Regizorul, John Lee Hancock, nu este spectaculos, dar având în vedere filmele din CV-ul său, reuşeşte să facă o figură destul de bunicică, ceea ce mă face să cred că a fost cineva în spatele său care l-a ajutat în dirijarea camerelor. Partea de editare şi montaj sunt excelente, impresia fiind că s-a stat la această parte din producţia filmului destul de mult şi cu brainstorming-uri îndelungate.
Da, filmul se apropie periculos de zona filmelor bune, micile scăpări ale lui Hancock, uşoarele exagerări specifice producţiilor Disney şi dulcegăriile inevitabile se pot trece cu vederea pentru că ansamblul care formează Saving Mr. Banks arată, sună şi se prezintă foarte bine.
Notă: cel mai indicat pentru aprecierea corectă a filmului de faţă este comparaţia sa cu filme din afara universului Disney – altminteri Saving Mr. Banks poate părea o capodoperă + crearea de amintiri cu Walt Disney nu este ceva ce eu personal să urmăresc sau să apreciez pentru că aduce uşor a marketing în blană de melodramă.
Concluzie: nota 8 pentru că deşi conţine suficient zahăr cât să-ţi îndulcească cafeaua neagră cât pentru două zile, filmul nu o ia razna pe câmpii şi nu te supune unei torturi emoţionale care să-ţi stoarcă lacrimi de crododil; actorii sunt buni şi iubesc scenariul, fapt care bucură cinefilul; muzica – ah, muzica lui Disney – singurul lucru pe care nimeni nu-l poate nega sau aprecia suficient – vizita în lumea creatorilor muzicii Disney e priceless = uite şi efectul Pavlov via Proust pe care au mizat marketerii Disney când au lansat la apă Saving Mr. Banks, efect de care, se pare, nici eu nu am scăpat deci, mea culpa, sunt într-un final extrem de subiectiv.

Am mai văzut ceva filme, niciunul notabil şi care să merite o recenzie separată, despre care am să scriu, sper, săptămâna viitoare.

Grudge Match – o supriză extrem de plăcută


M-a atras foarte mult trailer-ul. Plus că erau De Niro și Stallone. Doi dintre actorii care au jucat în filme cu boxeri care mi-au plăcut foarte mult în copilărie.

Ei bine, Grudge Match este un tribut adus lui Rocky și Jake LaMotta și celor doi actori care le-au dat viață.

Henry Razor Sharp și Billy The Kid McDonnen sunt doi bătrânei, foști mari boxeri, care au ceva polițe de încheiat în urma a două confruntări din vremea când activau ca sportivi. Razor este un muncitor într-o fabrică pe când The Kid are un club de comedie. Celor doi li se oferă șansa unui meci care să hotărască pentru totdeauna cine este cel mai bun dintre cei doi. Însă acest meci nu este atât de ușor de pus în scenă mai ales când sunt de adus în ring două orgolii imense.

Filmul a fost o surpriză extrem de plăcută pentru că umorul și dramatismul se amestecă perfect. Spre suprinderea mea, nimic nu este exagerat în acest scenariu. Sau, cel puțin, nu pare. Probabil datorită actorilor, nu știu, dar nici măcar marele meci în care sunt câteva faze ușor lacrimogene cu specific american, nu deranjează. Totul pare natural. Ca și cum Stallone și De Niro ar fi ei înșiși personajele și nu doar actori.

Scenariul e ok, e decent, nu exagerează, umorul nu e stupid ci bine dozat, dramatismul nu frizează absurdul iar dialogurile dintre cei doi luptători fac deliciul filmului.

Regia nu rupe gura târgului. Este simpluță și se vede că este făcută de un regizor obișnuit să facă filme ușurele, însă nu deranjează. Probabil că cei doi monștrii ai cinematografiei americane au avut mână liberă la interpretarea personajelor pentru că se simt foarte bine împreună.

De observat și notat că Stallone chiar joacă în acest film! Poate că i-a dat De Niro niște sfaturi, cine știe ce i-a făcut dar Stallone este de nerecunoscut! Jocul lui Stallone a făcut ca acest film să fie o surpriză și mai plăcută.

Îl recomand atât fanilor Raging Bull și Rocky, cât și celor care cred că Stallone nu știe să joace.

Nota 8 – să vedeți filmul până la sfârșit pentru că după genericul de final sunt câteva faze foarte amuzante.