Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉
Familia mea și alte animale de Gerald Durrell
My rating: 4 of 5 stars
Nu sunt o mare iubitoare de animale. Aş putea spune din contră, dacă nu mi-ar fi teamă de privirile dezaprobatoare ale tuturor. Sunt, în schimb, o mare fană a scriiturii inteligente, îndrăgostită de pofta de viaţă şi de dorinţa de a trăi copilăria fără griji şi fără oprelişti, o amatoare de vorbe deştepte şi de amănunte „de interior“ de calitate zărite pe gaura cheii, dar mai ales, sunt cea care vrea să aibă mereu bilet în faţă dacă piesa anunţă să se lase cu ceva ironie fină şi umor englezesc. Mi-a plăcut pentru toate acestea şi pentru încă pe atâtea Familia mea şi alte animale. Nici nu reuşesc să mă hotărăsc la ce să mă opresc.
Un concediu extraordinar în însorita insulă Corfu a cărui amintire mi-e mai vie decât plimbarea de ieri după-amiază din parc mi-a stârnit curiozitatea cu privire la carte tocmai pentru că ştiam că insula nu se laudă cu o amplă mişcare culturală de forţă. Ştiam că Henry Miller îl vizitase pe Lawrence Durrell pe vremea când acesta locuise în Corfu şi cam atât. Ce căuta familia Durrell în Corfu şi nu în mereu ploioasa insulă engleză nu ştiam, tot aşa cum nu ştiam nici de comorile ascunse în această familie. Am aflat acum că, pur şi simplu (nu din senin, pentru că în Anglia rareori e senin) într-o zi în care fraţii îi erau bolnavi Lawrence Durrell, fermecat de o scrisoare a unui prieten care zăbovea de ceva vreme pe meleaguri greceşti, îi propune mamei mutarea „la soare“, unde nimeni nu va mai fi bolnav, operele s-ar putea scrie într-o atmosferă aşa cum un geniu precum el însuşi merită şi unde nimic nu mai miroase a eucalipt sau doftorii.
În Corfu lumea se va dovedi a fi altfel, măcar şi pentru că mamei şi celor 4 copii dintre care o fiică, le-a fost suficient de greu să găsească o casă de închiriat care să aibă şi toaletă. Mi-am amintit şi m-am surprins râzând în hohote, atunci când Gerald Durrell povesteşte de coatele pe care taximetriştii şi le dădeau pentru a-i duce la o vilă de locuit, de taximetriştii pe care şi noi i-am întâlnit în Corfu şi pe seama cărora ne-am distrat o bună bucată de drum: „No taim, ten iuros!“. M-am bucurat nespus să aflu că Insula pe care am cunoscut-o eu a fost aceeaşi cu insula pe care au cunoascut-o cei din familia Durrell.
Şi asta şi dintr-un alt punct de vedere: îmi amintesc că pe când tocmai aflasem că insula deţine recordul absolut la Campionatele Europene de Şerpi veninoşi pe metru pătrat am zărit o astfel de lighioană şi am zbughit-o de lângă Răzvan fără ca el să apuce să se dumirească (cam ca în Singur acasă faza cu subsolulul). Aceiaşi şerpi erau acolo şi cu ani în urmă şi îl fascinaseră pe deja îndrăgostitul de animale Gerald Durrell. Venit cu câinii săi din Anglia, el va umple casa cu tot felul de animale precum scorpioni, broaşte ţestoase, „conţonfene“, măgari, şerpi, pescăruşi, alţi câini, toţi bine integraţi printre membrii propriei familii, membri veşnic nemulţumiţi de atitudinea şi obiceiurile noilor locatari.
Familia mea şi alte animale este o carte de aventuri din copilărie care literaturii române îi lipseşte cu desăvârşire. O carte despre întâmplări cu animale de tot soiul şi despre o familie care îţi lasă la sfârşit impresia că onoarea a fost de partea ta câtă vreme te-au lăsat să te uiţi pe fereastră în casele lor care se dovedeau a fi ba prea mari, ba prea mici, în funcţie de numărul de musafiri artişti poftiţi şi nepoftiţi pe care Lawrence Durrell avea să îi găzduiască. Nu m-ar mira ca această carte să intre în bibliografia şcolară de îndată ce profesorii vor descoperi inteligenţa şi umorului nemaipomenite care scriu această poveste din copilărie cu oameni şi animale.
razvanvanfirescu.wordpress.com 