Fancsiko și Pinta – Peter Esterhazy


Fancsiko și Pinta de  Peter Esterhazy
My rating: 2 of 5 stars 

Sunt fan Peter Esterhazy. I-am citit toate cărțile traduse, iar Harmonia Caelestis a fost pentru un timp în top 10 cele mai faine cărți citite.

M-a fascinat scriitura și imaginația lui Esterhazy încă de la Un strop de pornografie maghiară și mi-a pus capac cu Harmonia Caelestis.

Din păcate Fancsiko și Pinta nu mi-a plăcut deloc. Sunt obișnuit cu ermetismul lui Esterhazy, însă de data asta parcă a exagerat cam prea mult – poate și pentru că e romanul lui de debut și dorința de a se evidenția în literatura maghiară cu orice preț l-a făcut să-și piardă mințile.

Problema este că nu am reușit să trec dincolo de lirismul și joaca lui Esterhazy și nu am reușit mai deloc să surprind mesajele subliminale pe care propozițiile-săgeți ale scriitorului maghiar le trimitea către mine. Surprins plăcut de mobilitatea și de ușurința cu care Esterhazy poate să exprime diferite întâmplări banale din sânul familiei și de modul facil și sarcastic de a filosofa pe teme simpliste, am rămas doar cu surpriza scriiturii și nimic mai mult.

Esterhazy nu scrie un roman ci, mai degrabă, un jurnal către sine însuși. Un însuși atât de ascuns și imposibil de atins încât oricât ai căuta originea trimiterilor din carte nu reușești să le identifici. Am făcut apel la toate amintirile și cărțile pe care le am în bibliotecă ca să pot înțelege anumite povestiri, însă degeaba. Cei doi prieteni imaginari, bufoni de conjunctură Fancsiko și Pinta m-au îndepărtat fără drept de apel de volum.

Esterhazy își supune cititorul la un bombardament constant de imagini care mai de care mai absurde, mai greu de identificat și înțeles, dificil de digerat și apreciat.

E clar că Fancsiko și Pinta sunt produsul imaginației copilului Esterhazy și că aceștia preiau roluri diverse tocmai pentru a infantiliza anumite situații dificile din familie, însă ingenuitatea acestora este unoeri atât de elevată și atent construită încât ajunge să deranjeze și să pară falsă. Problema nu este scriitura, nu este construcția frazelor ci ceea ce rezultă într-un final. Un caleidoscop de imagini absurde și mesaje ascunse-n fraze mai mult sau mai puțin rațional articulate cu puternice încărcări lirice și sentimentale care te fac să te iei cu mâinile de cap și să arunci cartea cât colo.

Îndemnul traducătoarei Anamaria Pap este cât se poate de just când sfătuieşte cititorii să mângăie cartea cu sufletul și să o citească cu rațiunea pentru că dacă te apuci să mângăi cu sufletul, sigur o să fii mult mai câștigat și e posibil să lași deoparte rațiunea și să te bucuri „vulgar” de carte. Fiind primul roman publicat de scriitor, este posibil ca excesul de zel în a părea „altfel și special” cu orice preț, alături de lipsa de experiență, Fancsiko și Pinta poate să primească înțelegere, dar în niciun caz notă de trecere doar pentru că scriitorul s-a dezvoltat într-un mod extraordinar ulterior acestei prime ciorne.

Pot să recomand volumul doar celor care sunt împătimiți de Esterhazy ca și mine. Celorlalți le recomand absolut orice altceva în afară de prezentul volum.

De ce 2 stele: pentru că e plin de ambiguități, excesiv de ermetic, pueril pe alocuri, prost închegat și plătește prețul pe care scriitorul l-a impus când a vrut să fie chiar altfel și chiar special fără să se gândească la nimic altceva.

Scrisori către Mihai – Răzvan Petrescu


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Scrisori către Mihai de Răzvan Petrescu
My rating: 3 of 5 stars

Pe Răzvan Petrescu l-am descoperit pe când lucram la librăria Joc Secund. Aranjam cărți la raft și am luat o pauză ca să mă uit, pentru că m-a intrigat titlul, peste Foxtrot XX. Întâmplarea a făcut să deschid volumul la o pagină unde Petrescu vorbea despre Tarantino… Și am cumpărat cartea. Și am devenit fan Răzvan Petrescu.

Nu mă prea dau în vând după epistolare, pentru că nu reușesc să le înțeleg valoarea literară. De cele mai multe ori scrisorile presupun multe prea multe lucruri personale pe care, dacă nu le știi, le citești degeaba. Te uiți ca mâța-n calendar, nu pricepi nimic și te trezești că citești ceva și habar nu ai ce ai citit și de ce ai vrut să citești ce tocmai ai citit. E complicat, zic eu.

Ei bine, am luat Scrisorile lui Petrescu strict de curiozitate. Nu știu foarte multe despre el, nu am citit ultimele două cărți apărute pentru că am uitat, efectiv, de ele, iar picanterii despre viața lui nu-mi sunt cunoscute. Am luat cartea doar ca să văd cum se exprimă-n scrisorile pe care le trimite către un cunoscut și ca să văd dacă-și păstrează scriitura și în acest mod „vulgar“ de comunicare.

Ei bine, da! Petrescu este scriitor până-n măduva oaselor. Chiar și banala exprimare pe care o scrisoare o presupune provoacă plăcere cititorului. Are un stil pe care eu unul nu l-am mai întâlnit la niciun alt scriitor român. Nu doar că stăpânește măiastru limbajul, dar imaginația lui bolnavă este una dintre cele mai parșive și subjugatoare imaginații pe care mi-a fost dat vreodată să le întâlnesc.

Inteligent, bine articulat, sarcatic, melancolic – acesta este Petrescu din Scrisorile către Mihai. Nu e un alt Petrescu față de cel pe care-l știu din Foxtrot XX. La fel de incisiv cu lumea în care este forțat să trăiască, la fel de iritat, la fel de megaloman, la fel de crud și obsedat, la fel muzicofil și capabil de a alipi muzica de sentimentele și gândurile care-l macină.

Muzica și Scrisorile lui Răzvan Petrescu – interpretare grafică în capul lui Firescu cu ajutorul lui Kandinsky – Imagine si un articol interesant: https://www.linkedin.com/today/post/article/20141027113421-77923162-music-s-influence-on-design

Scrisorile lui Petrescu nu sunt o lectură care să te facă să te simți bine. Nu este un autor care să-ți aducă zâmbetul pe buze, chiar dacă are un umor ce-ți intră pe sub piele. Petrescu nu este un depresiv, cel puțin eu nu vreau să-l văd așa, ci o persoană care acceptă un tovarăș de viață întunecat ce nu-l lasă să se bucure de razele de soare, tovarăș de viață cu care se înțelege de minune pentru că-și trag palme unul altuia, pentru că nu se lasă nici unul, nici celălalt să cadă-n derizoriu, să se banalizeze. Nu știu ce-l face pe Petrescu să pătrundă atât de adânc în întuneric, însă mă bucur că reușește să găsească drumul înapoi, pentru că ce aduce cu el la suprafață te face să te cutremuri.

Recomand Scrisori către Mihai însă doresc să subliniez faptul că nu este o lectură pentru oricine și nu garantez că recomandarea mea o să fie pe plac nici celor care citesc epistolare, de obicei, nici celor care se așteaptă la ceva beletristică. Răzvan Petrescu este cu totul special, inclusiv în scrisorile de față.

De ce 3 stele: pentru simplul motiv că nu reușesc să „apreciez” acest „gen literar”. Pur și simplu nu se lipește de mine. Nu știu cum ar trebuie să fie un epistolar care să mă impresioneze mai mult decât a reușit Petrescu deja…

Elena prezintă: Din cuprinsul logicii – Dragan Stoianovici


Click pe poza si cumpara cartea! Trasnport gratuit 😉

Din cuprinsul logicii de Dragan Stoianovici
My rating: 3 of 5 stars

Cuvânt înainte de R van F:

hai să vă explic supărarea Elenei pe editura Curtea Veche: familia noastră este cititoare și fană declarată a editurii Curtea Veche. Avem mai toate cărțile din colecția Byblos, destul de multe cărți de filosofie și câteva cărți de istorie pe care editura a binevoit să le scoată. Din punctul amândurora de vedere, la beletristică Curtea veche rulz. Pe filosofie este decentă iar pe istorie e ok, dar se poate și mai bine. Elena este și o monarhistă convinsă, convingeri politice pe care eu nu i le împărășeșc, dar nah, nu trăim într-o lume perfectă. Ei bine, în momentul în care stabilești o relație de prietenie și respect, așteptările cresc. Și cresc destul de mult. Or în momentul în care dezamăgești, ștacheta fiind ridicată extrem de sus, e normal ca atunci când cazi să te lovești destul de rău. De aici și supărarea Elenei: de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Dar când ai de unde cere, atunci să te ferești de cerul care-ți poate cădea în cap. Trebuie să recunosc că am cenzurat recenzia pe ici-colo și am temperat-o puțin pe Elena pentru că supărarea i-a fost mare, mare și justificată. Deci, dragă editură, încearcă, pe cât posibil, să-ți păstrezi fanii mulțumiți – Ai voștri van Fireștii. 🙂

Dacă ar fi să aleg o singură editură care să răspundă la apelativul de „cea mai ingrată“, aceasta ar fi Baroque Books, dar nu înainte de a aminti că m-am gândit mult înainte de a acorda acest calificativ, pentru că şi Curtea Veche se potrivea de minune. O dată pentru propaganda pe care au
ajuns să o facă monarhiei, propagandă mascată şi ingrată, după cum spuneam, dar despre asta, altundeva. Au reuşit din nou să mă scoată din sărite prin modul în care au gestionat apariţia cărţii Din cuprinsul logicii. Cum lucrările de logică sunt rare în limba română, m-am bucurat
ca un copil care aştepta continuarea la Busola de aur, atunci când am vazut o carte de Dragan Stoianovici în pregătire. În studenţie am mers la
ceva seminarii de-ale dumnealui şi m-a surprins nu doar faptul că studenţii ştiau logică (ceea ce printre colegii mei era tare rar spre
inexistent) ci şi faptul că, la sfârşitul seminarului, le-a dat cărţi „premiu“ câtorva studenţi mai pricepuţi. Nu mai ştiu ce cărţi erau, asta
pentru că probabil nu am ştiut nici atunci, dar mi-a plăcut enorm gestul.

Anyhow… m-am bucurat ca un logician care primeşte cadou Principia, spuneam. Şi am aşteptat cartea. Şi am aşteptat cartea. Şi am aşteptat cartea etc. Asta pentru că, având un tiraj limitat, din care o parte probabil că a fost rezervată autorului, în librării au ajuns puţine exemplare. Dar ce a făcut departamentul de vânzări al editurii Curtea Veche? A trimis cartea în lanţurile de librării, pentru că au obligaţii şi că aşa e mai uşor, astfel că în Timişoara Din cuprinsul logicii a poposit doar la Cărtureşti, astfel că, dacă preferi să eviți cu orice preț Cărtureștiul ca mine, nu aveai nici o şansă să dai peste carte fie că erai student sau profesor universitar de filosofie.  În schimb, centre universitare cu tradiţie în filosofie şi îndesebi în logică precum Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, Braşov sau Sibiu, au primit cartea, pentru că… pentru că.
Până la urmă am ajuns în posesia cărţii, fapt care, până la urmă, mă putea entuziasma mai mult de atât. Nu cred că are rost să prezint cartea:
pasionaţii de logică şi-au luat-o deja, sau le e suficient că ştiu de apariţia unei cărţi de eseuri (articole) de logică specializate, iar cei
care nu au nici în clin, nici în mânecă cu logica nu o vor lua şi bine vor face, pentru că riscă să dea cu ea de toţi pereţii.
Mi-au plăcut articolele despre Quine, bineînţeles, deşi cred că autorului îi lipseşte o doză de ordonare şi de umor, dar cine sunt eu să spun asta? Mi-au plăcut şi articolele de clarificare a unor probleme elementare de logică insuficient tratate în şcoli, dar nu mi-a plăcut modul în care autorul le justifică importanţa. Impresia e că se joacă un fotbal pe principiul „eu centrez, eu dau cu capul“, care poate îndreptăţi apariţia unor eseuri în Analele Universităţii.. şi în CV-ul autorului, dar care nu scoate în evidenţă ineteresul sporit cu care ar trebui tratate anumite probleme.
Mă bucur nespus de apariţia cărţii, cu toate acestea. Mă bucur mai ales în condiţiile în care editura All a tradus de curând o carte minunată a lui Smullyan, 5000 îHr şi alte fantezii filosofice, carte pe care am citit-o cu aviditate chiar în ziua în care autorul împlinea 95 de ani de gândire limpede şi clară, semn că sănătatea mentală este şi ea un indiciu al longevităţii ca şi cea fizică.

Rugă pentru Katerina Horovitzova – Arnost Lustig


Click pe poza si cumpara cartea!

Rugă pentru Katerina Horovitzova de Arnost Lustig
My rating: 5 of 5 stars

 

Crezi că ai în mână un roman. Te înșeli. Arnost Lustig reușește să scrie, întro singură noapte se spune, o incantație, un cânt al morții așa cum poți găsi în Cartea Egipteană a Morților.

Ruga pentru Katerina Horovitzova este acel imn prelung, acel cântec lugubru pe care bocitoarele îl cântă agățate de sicriile închise care amăgesc familiile cu a lor construcție comună și simplistă că, va fi un moment, când sicriile se vor crăpa și cel drag, acum înțepenit pentru judecata finală, va reveni spre revedere cu ei. La un moment dat. La un moment dat.

Pentru acest moment dat trăiește și Katerina Horovitzova. Acel moment dat când familia ei prefăcută în scrum de demenții și animalele naziste va veni către ea zâmbind, râzând, dănțuind fericită pentru a sărbători eliberarea și fuga către continentul american. Un continent care poate fi atins. La care se poate ajunge. De oriunde, mai puțin dacă pleci din Germania. Sau, mai degrabă, nu pleci din Germania. Din Germania pe Germania… Culmea sadismului și a ironiei…

Arnost Lustig nu scrie proză. Scrie tânguiri. Tânguiri picurate cu seci, crude, lipsite de respect și inumane discursuri ale unui anumit domn Brenske care, pierdut în talazul gândirii naziste, talaz care a început să simtă nisipul, vorbește despre lucruri pe care doar disperații după libertate, însetații de soare, de drum, de mare, le mai pot crede, cei 19 care semnează cecuri după cecuri, poate-poate roata de măcinat făină de oase nazist îi va elibera. Le va da drumul către libertate. Însă nu la bordul unui vas. Ci pe coșul unui crematoriu…

Scriu această recenzie cu volumul deschis, răsturnat și desfăcut lângă mine și încerc să te conving, pe tine cititor întâmplător, vizitator diurn, nocturn, rătăcit, să citești această carte, acest drum chinuitor pe zgomot monoton ce adevărat trăncănește „te duc, te-aduc/te duc, te-aduc” cu bădărănie-n iesle culcuș le face celor ce-n două picioare merg și sunt asemeni ălora ce sulițe cu flăcări bubuinde-n vârf șed precum păstorii din vechime spre păstorirea unei turmi ce n-are căutare de păstor, acești întunecați cu minți îmbârligate pe alb, pe roșu tac în cocine, cerșind arginții pe care acum, după aproape împliniții două mii de ani, îi vor înapoi, luându-i cu amăgiri și promisiuni mincinoase de la cei crestați întru credință, lăsându-i să spere, să creadă că ieșirea din Germania este o altă Germanie, bieți miei pierduți pe calea sângelui nevinovat, neghicind ghicitoarea Lebensraum-ului care cu El începe și tot cu El se termină-n fum și miros de pucioasă, duhoare de Iad strâns, concentrat, ciclon turbat mâncător de suflete spre îngrășarea viermilor și a istoriei cu oameni ce o dată au fost vii, acum cadavre fumegânde, acuzânde mâinile lor rugătoare se văd pe pereții care nu mai suportă decât umbre…

Este o carte pentru toate victimele Holocaustului scrisă cu o risipă enormă de talent. Din punctul meu de vedere nu Noaptea lui Elie Wiesel este reprezentativă pentru Holocaust, ci acest volumaș al lui Lustig, această rugăciune, această Navis Stultiferis pierdută pe șine de tren duduinde spre nimic, acest gest nebun de curaj al Katerinei Horovitzova care a ridicat pistolul spre soldații care îi chinuiau. Gestul Katarinei este, pentru mine și așa ar trebui să fie și pentru evreii care și-au pierdut familiile în lagărele naziste, adevăratul simbol al evreilor pentru că, sunt sigur, au fost și evrei care s-au răzvrătit, care au luptat, care au crezut, care nu au cedat și poate că au fost mai mulți decât cei care și-au renegat tatăl, credința, dumnezeul… Prefer să cred că au fost foarte mulți evrei curajoși care nu au stat prostiți ca vitele spre tăiere… măcar unul la o mie dacă ar fi fost, acest neam ar trebui să fie mândru de curajul pe care l-au avut neamurile lor și să nu uite niciodată că tocmai curajul îi reprezintă și i-a ajutat să supraviețuiască peste ani de persecuții…

De ce 5 stele: pentru că scriitura lui Lustig se cuibărește în inima ta, personajele sale căutând căldura sufletească a alinării și salvării, căldură și liniște pe care doar tu, cititorule, le-o mai poți oferi acum. O lectură care nu trebuie și nu merită să fie vreodată de cineva, oricine, ratată…