Ding visează de Yan Lianke


Ding visează de Yan Lianke

Nota mea: 5 din 5 stele

Cartea mi-a fost recomandată cu insistență de Luca Dinulescu. Nu degeaba a insistat, mi-ar fi părut extrem de rău, îndrăznesc să spun chiar că aș fi trăit degeaba dacă nu aș fi citit cartea lui Yan Lianke. Da, este atât de extraordinară. Și da, de aia-i super mișto să ai prieteni faini care citesc cărți faine și care știu ce să-ți recomande.

Ding e bunicul puștiului care a murit otrăvit în semn de răzbunare la adresa tatălui său, Ding Hui, un vânzător de sânge care s-a îmbogățit peste noapte. Sângele se vinde și se cumpără în sătucul Ding pe bani frumoși, oamenii începând să simtă că fac parte dintr-o comunitate, de ce nu, chiar avută. Doar că o maladie ciudată îi lovește crunt. Febra, după cum o numesc localnicii, nu e nimic altceva decât SIDA și nimicește populația cătunului. Bătrânul Ding încropește în școală un loc în care bolnavii se pot retrage, unii ca să moară, alții ca să-și poată duce în continuare, în liniște zilele pe care le mai au, câțiva pentru că sunt alungați de familiile înfricoșate de necruțătoarea boală. Bunicul Ding pare că nu este niciodată luat pe nepregătite de situațiile pe care viața i le scoate în față. Asta pentru că bunicul Ding visează, iar visele îi spun ceea ce urmează să se întâmple, însă bătrânul nu reușește tot timpul să se împotrivească destinului. În ciuda morții care bântuie pe străzile satului, a cadavrului fiului său, Ding Hui tot nu-și cere scuze comunității pentru molima pe care a abătut-o asupra sa. Nu-și cere scuze nici măcar tatălui său, iar în momentul în care oamenii încep să cadă pe capete, Ding Hui începe să facă afaceri cu sicriele de la stat pe care le împarte după cum crede de cuviință datorită poziției politice pe care o deține în zonă. Bunicul Ding vede cum satul se risipește sub ochii săi precum un fir de fum, o ultimă suflare a unor tăciuni care se sting chinuit sub un jet gros de scuipat pornit tocmai din gura fiului său. Ding, bătrânul, se stinge și el alături de Ding, satul, dar bunicul visător știe că visele sale nu se vor sfârși până când satul nu-și va primi pomana cuvenită, indiferent de forma sub care va fi livrată.

Nu-mi aduc aminte să fi citit vreo carte la fel de sfâșietoare precum aceasta. Când am închis romanul, am avut impresia că mi-au rămas bucăți întregi de carne lipite între filele sale. Lianke spune la sfârșitul romanului că după ce a terminat de scris cartea a izbucnit în lacrimi și nu a mai ieșit din casă vreme îndelungată, atât de mult l-a consumat povestea pe care a ales să o scrie.

Nebunia sângelui pune stăpânire pe satul Ding, iar Ding Hui care a văzut oportunitatea de a se îmbogăți este principalul dirijor al apocalipsei care urmează să se desfășoare peste comunitate. Ding Hui nu ascultă de nimeni și de nimic. Roadele cinismului său sunt banii și influența crescândă în aparatul birocratic, influență care nu face altceva decât să afunde și mai mult comunitatea într-o mocirlă în care moralitatea nu mai există. SIDA începe să facă ravagii printre săteni în urma ustensilelor nesterilizate și utilizate pentru mai mulți săteni. Oamenii încep să realizeze că Ding Hui este responsabilul pentru morțile cauzate de epidemie, bătrânul Ding încearcă să-l convingă să-și ceară scuze comunității, însă pe Ding Hui nu-l convinge nici măcar asasinarea propriului fiu să-și recunoască vina. 

Școala care este în grija bătrânului Ding ajunge să fie disputată între săteni, bătrânul Ding pierzându-și din autoritate în primul rând datorită meschinăriei fiului său. În momentul în care oamenii încep să moară pe capete, fiul bătrânului Ding face bișniță cu sicrie, vânzându-le cui vrea și la un preț foarte ridicat. Punctul culminant al decăderii lui Ding Hui este căsătorirea fiului asasinat, naratorul poveștii, cu o tânără cu probleme a unui individ foarte bogat.

În toată nebunia cauzată de Ding Hui, bătrânul Ding visează. Arhitectul viselor sale pare a fi tocmai nepotul asasinat, cu impresia asta am rămas de mai multe ori, puștiul fiind, așa cum am pomenit, naratorul întâmplărilor. Deși avertizat, bătrânul Ding nu mai poate controla distrugerile la care este supus cătunul, autoritatea sa a dispărut, oamenii sunt disperați, singurul care controlează totul este Ding Hui care continuă să calce pe cadavrea și să se îmbogățească de pe urma morților și a suferințelor semenilor săi.

Cartea este inspirată din epidemia din anii 1990 care a decimat provinica Henan din China. Yan Lianke descrie scene cutremurătoare care nu doar înfioară ci chiar scârbesc. Meschinăria, cinismul, lăcomia, cruzimea care pun stăpânire pe locuitorii sătucului Ding sunt dincolo de puterea mea de înțelegere. Sună neverosimil, însă tocmai această neverosimilitate este ceea ce face ca povestea cătunului Ding să fie, paradoxal, cât se poate de reală, înfricoșător de reală. Personajele lui Lianke nu sunt oameni extraordinari, sunt cât se poate de simpli și de banali. Societatea comunistă în care trăiesc nu se deosebește cu nimic de cea pe care am cunoscut-o și experimentat-o în Europa, indiferența conducerii față de locuitorii săi fiind cea care-i aduce, până la urmă, pe aceștia în situația de a se îmbolnăvi și muri pe capete. Lianke înfierează fără ezitare autoritățile comuniste în volumul său, senzația de rău pe care a acuzat-o scriitorul la sfârșitul romanului fiind perfect de înțeles. Mii de oameni morți, condamnați la moarte de un stat incompetent și complet iresponsabil față de deciziile pe care le ia.

Scriitura lui Lianke are o sensibilitate aparte, iar umorul la care adeseori recurge este de o finețe debordantă. Nu credeam că este posibil să zâmbești când citești o carte care descrie astfel de orori, exceptând romanele lui Vonnegut, însă Lianke reușește cumva să strecoare zâmbete. Exprimările sunt foarte bine alese și de fiecare dată își ating ținta. Liric, crud, amuzant, rece, realist, stilul adoptat în funcție de evenimente este integrat perfect în construcția propozițiilor amplificând la maxim starea sufletească pe care o transmite cititorului, nu o dată simțindu-mă de-a dreptul epuizat în urma paragrafelor parcurse. Lianke e un scriitor uriaș, un scriitor care-mi aduce aminte de marii clasici ai literaturii europene. Vorbesc la plural deoarece Lianke reușește pe alocuri să contopească voci și stiluri diferite care sună incredibil de emoționant.

De ce 5 stele: deoarece Ding visează este o capodoperă a literaturii universale.

Prezentarea editurii:

Inspirat de scandalul epidemiei de SIDA care a decimat provincia Henan în anii ’90, romanul lui Yan Lianke spune povestea ignorantului sătuc Ding, care își plătește scump patima de înavuțire. Netulburat nici măcar de moartea propriului fiu, Ding Hui face avere cumpărând sânge de la săteni și transmițându-le necruțătorul virus. Ca să spele păcatele familiei, bunicul Ding înființează un cămin pentru bolnavi, dar idilica societate care se înjgheabă aici cade în curând pradă lăcomiei, vanității și rivalităților meschine. Între timp, Ding Hui își continuă cinic afacerile, vânzând sicrie la suprapreț și aranjând căsătorii între morți. Irizată de subtilul umor negru care l-a făcut celebru pe Yan Lianke, povestea sătucului Ding arată cum bizarele idealuri comuniste ascund adeseori sub masca lor patimile celui mai sălbatic capitalism.

 

„Yan Lianke este neegalat în talentul cu care își scrie romanele de critică socială, deopotrivă sumbre și pline de umor.“

Le Monde diplomatique

 

„Unul dintre cele mai controversate genii satirice ale Chinei de astăzi.“

Chicago Tribune

Anunțuri

Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor


Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor

Nota mea: 4 din 5 stele

După Lydia Davis nu aveam cum să nu mă opresc la John McGregor. În momentul în care am văzut colecția Strada Ficțiunii relansată de către editura All, cu haine noi și fără enervantul și imposibilul Alex Ștefănescu, nu am putut să nu observ calitatea titlurilor pe care Luana Schidu le propune. Prin urmare, am ajuns să am toate cărțile care au apărut în noile haine, decisiv în direcția acestor achiziții fiind colecția de povestiri a lui McGregor și Domnii Golovliov.

Ce face McGregor? Titlul vorbește de la sine, teoretic. Sunt o serie de povestiri care au drept subiect banala existență a unor personaje cărora li se întâmplă lucruri care nu li s-ar întâmpla niciodată. Probabil că nici nu li s-a întâmplat ceea ce se petrece în poveștile în care sunt protagoniști. Poveștile sunt ciudate. Unuia îi este frică să mănânce ouă deoarece la un moment dat s-ar putea să găsească un pui viu. Unui alt personaj nici măcar nu aflăm dacă i se întâmplă ceva sau nu, cert este că o sabie a lui Damocles spânzură undeva deasupra capului său. O tânără cu probleme în cuplu rămâne cu mașina în pană pe autostradă și doi tipi săritori par să pună la cale un viol al cărui subiect este chiar ea. 

Personajele lui McGregor nu așteaptă să li se întâmple ceva. Ele se întâmplă. Nu evenimentele care se petrec sunt esențialul, deși sunt șocante și te surprind precum o descărcare electrică care-ți zguduie mâna care atinge un obiect metalic după ce-ți tragi peste cap bluza încârcatâ electrostatic. McGregor stăpânește aproape la perfecție limbajul construind metodic și cu o detașare diabolică povestirea care în momentul în care atinge punctul culminant zguduie din temelii atât viața personajului cât și a cititorului voeyur care se trezește transpirat și-și astupă vinovat ochiul care pândea pe gaura cheii.

Dincolo de scriitura excelentă dar obișnuită pe care o găsești în majoritatea povestirilor, McGregor apelează la o serie de experimente literare care sunt deosebit de interesante în contextul în care autorul le utilizează. Într-o povestire scriitorul alege să insereze diferite poezii care potențează tragismul crimei pe care un conducător auto o comite, crimă pe care o tăinuiește ascunzând cadavrul. În ciuda apelului la lirism, poeziile nu fac altceva decât să sporească grotescul situației și cuibăresc groaza în irisul și ochiul deja injectat al cititorului. 

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată, tinzi să spui pe măsură ce citești povestirile lui McGregor și închizi cartea respirând ușurat, te întorci pe o parte și revii, probabil, la coșmarurile tale obișnuite. Hai să-ți spun ce nu mi s-ar putea întâmpla mie niciodată:

Locuiescu cu Elena de vreo 6-7 ani. O singură dată am avut un animal în casă, un cățel al unor prieteni dragi care au plecat în concediu și nu aveau cu cine să-l lase. În ciuda repulsiei pe care Elena o are față de animale, am luat cățelul la noi pentru o seară. Noaptea am petrecut-o stând treaz cu câțelul în brațe care suferea de dor după stăpânii săi și uitându-ne la Olimpiadă. În casa noastră nu a mai intrat niciodată, niciun alt animal. Animalele sunt un subiect tabu pentru noi. Astăzi așteptam curierul care trebuia să ne aducă niște electrocasnice. Vlad, Elena și Zoe dormeau. Eu bântuiam prin casă așteptând telefonul curierului. Când a sunat, am coborât de urgență jos ca să-l ajut deoarece erau destul de voluminoase. Am urcat, am verificat coletele, am semnat actele, amândoi stând în ușa apartamentului. Din vorbă-n vorbă, curierul mi-a zis că a văzut jos o mașină lovită. Un Ford Fiesta. Mi-a stat inima. Am tras ușa după mine și am coborât val-vârtej cu el ca să văd dacă nu cumva e mașina mea. Nu era. Am început să vorbesc cu posesorul mașinii când a început să-mi sune telefonul. Era Elena: E O PISICĂ ÎN CASĂ CARE MĂNÂNCĂ MÂNCAREA DE PE MASĂ!!!!!! Era un șuvoi de cuvinte care se revărsau din telefon și care mi-au redus nivelul vizual doar la cărarea, ușa de la bloc, scările și ușa de la apartamentul nostru. Elena era îngrozitor de speriată, nu a închis telefonul, pur și simplu striga constant deși nu înțelegeam absolut nimic din tot ceea ce-mi spunea. Gândul îmi era doar la ea și Zoe. Când am intrat în apartament, ușa de la bucătărie era închisă. Înăuntru, pe masă, la o caserolă cu ficăței de pui era un motan negru uriaș. Geamul de la bucătărie era larg deschis, un vânt aspru șuiera printre firele de curent ca printr-o gură plină de dinți stricați și gingii sângerânde. Pisica mă fixa cu ochi verzi și subțiri precum lama unui satâr în dreptul geamului deschis. Noi stăm la etajul patru. Câteva minute mai târziu am coborât și am lăsat caserola cu ficăței în fața blocului, am văzut că sunt multe pisici la noi în cartier.

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată. 

De ce 4 stele: pentru că e o scriitură excepțională care însoțește fire narative excelent construite în mijlocul cărora se trezesc prinse ca-ntr-o pânză de păianjen personaje care-mi aduc aminte de oameni pe care-i cunosc.

Alte recenzii:

Constantin Piștea

Prezentarea editurii:

30 de povestiri surprinzătoare

 

Jon McGregor, autor distins cu premiul IMPAC Dublin și de două ori nominalizat la Man Booker Prize, prezintă un îndrăzneț volum de povestiri „cu începuturi rău prevestitoare și urmări care îți dau fiori” (The New York Times). 

 

În ținuturile mlăștinoase din Lincolnshire, un comitat din estul Angliei, pericolul se ascunde în detalii. Aici, viața își poate schimba cursul în orice clipă, din senin. Accentul cade pe lucrurile mărunte, dar evenimentele minore capătă proporții colosale și schimbă pentru totdeauna existența fragilă a personajelor. Naratorii acestor întâmplări delicate și uimitoare ne povestesc ceea ce cred ei că este important, în vreme ce adevărul se refugiază tocmai în ceea ce rămâne nespus. Sunt povești despre încurcatele căi ale izolării și descoperirii de sine, despre strania legătură dintre mediul de viață și psihicul uman. 

 

O tânără vede moartea cu ochii când o căpățână de sfeclă îi pătrunde prin parbriz în mașină. Un puști dă foc unui hambar și un anume domn Davison pățește ceva ce nu vom afla niciodată. Un tată este arestat când încearcă să-și vadă fetița la serbarea de Crăciun. Un bărbat înfricoșat că va veni o vreme când ploaia nu se va mai opri construiește o căsă în copac. Un adolescent ucide într-un accident un bărbat apărut de nicăieri și îngroapă cadavrul. Doi muncitori poartă o conversație pe malul lacului, în timp ce avioanele de luptă zboară deasupra lor pregătindu-se de război. Ție nu ți s-ar putea întâmpla așa ceva. Dar uneori se întâmplă…

 

„30 de povestiri electrizante.” – New York Times

 

„O carte plină de sevă, inventivitate și îndrăzneală, care ne asigură că proza scurtă nu a murit – este bine-mersi, și poate atinge noi culmi.” – The Guardian

 

„Proza lui McGregor curge apăsător ca ploaia englezească, în cel mai bun sens cu putință. Amplaste în estul Angliei, cele 30 de povestiri se țes în jurul întâmplărilor neașteptate, într-un peisaj scăldat în lumina rece și umedă a dimineții. – Library Journal

„Sunt de-a dreptul captivante, surprinzătoare, povestirile acestui autor nominalizat la Man Booker Prize.” Kirkus Reviews

 

Domnii Golovliov de M. E. Saltîkov-Șcedrin


Nota mea: 4 din 5 stele

Am primit cartea de la un prieten care m-a anunțat despre acest lucru cu un mesaj criptic: vezi ca iti trimit ceva ce cred ca o sa-ti placa. Sunt curios sa vad daca estimarea din capul meu se va potrivi cu nota finala 🙂

Bineînțeles că m-a făcut foarte curios de ce urma să primesc. Când am văzut cartea, nu m-am apucat să caut absolut nici o informație despre ea, deoarece nu vroiam să mă las influențat de nimeni. Numele autorului îmi suna vag cunoscut. Am să vă arăt și de ce:

E posibil să și am această ediția undeva prin biblioteca din casa părintească.

Ei bine, m-am apucat să citesc cartea și nu am mai lăsat-o din mână, ba chiar am luat-o cu mine și în delegația pe care am avut-o la București pe când am mers la târgul de carte, desfătându-mă cu ea la orele târzii când stăteam la hotel.

Arina Petrovna e o femeie dintr-o bucată. A luat luat în stăpânire cu o mână de fier proprietățile familiei și a făcut avere, devenind cea mai mare stăpână de pământuri din gubernie. Muncitoare și dedicată, Arina Petrovna face totul în interesul familiei și de una singură, soțul ei mai mucalit din fire și autor de poezii obscene retrăgându-se în lumea sa facilă.

Arin Petrovna are patru copii: Stepan este alcoolic și se întoarce să moară acasă după ce-și toacă toată averea; Anna, absolventă de institut, cea care ar fi trebuit să preia din îndatoririle Arinei Petrovna, fuge-n lume cu un ofițer și lasă în urmă două orfane pe care Arina le ia în grijă; Pavel e un militar abulic și închis în sine, incapabil să ia decizii, stă în umbra mamei și-și plânge de milă; Porfiri, zis Vampirul, este cel mai mic frate și cel mai periculos dintre ei. Hotărât să pună mâna pe averea familiei, Vampirul nu ezită să-și saboteze familia.

Saltîkov-Șcedrin este unul dintre marii satirici ruși ai secolului XIX. Recunosc că nu mi-a fost cunoscut acest lucru. Din fericire, nu m-a prins încă moartea fără să-l citesc pe domnul Saltîkov-Șcedrin.

Scriitura lui Saltîkov-Șcedrin prinde spiritul vremii sale, se simte o influență gogoliană, însă ceea ce face cu totul special romanul Domnii Golovliov este modul în care autorul își construiește personajele.

Porfiri este unul dintre cele mai malefice personaje pe care le-am descoperit vreodată. Bigot, ipocrit, crud și mârșav, Porfiri reprezintă tot ce poate fi mai urât într-un suflet de om. Felul său de-a fi a surprins-o pe Arina Petrovna încă de când Porfiri era un biet țânc, iar pe măsură ce acesta a crescut, Arina Petrovna și-a dat seama că cel mai mare dușman al ei nu vine din afara moșiei, ci chiar din interiorul familiei.

Arina Petrovna a condus familia cu mână de fier. Avară, dar muncitoare, Arina Petrovna și-a jertfit tinerețea muncind, vânând moșii și cumpărându-le la cel mai bun preț. Totul pentru familie, însă familia nu a văzut astfel lucrurile. Pentru familie, Arina Petrovna era o zgârcită care nu le dădea mâncare destulă, care-i trata ca pe niște servitori și le trasa viețile fără a lăsa loc de discuții. 

Golovliovii par să fie blestemați. Toată familia, cu excepția Arinei Petrovna, pare să fie atinsă de morbul urii, al lenei și al ipocriziei. Arina Petrovna a acceptat viața depravată la care s-au dedat copii săi și, în ciuda a ceea ce credea cu adevărat, a încercat să-i susțină până-n ultima clipă. Deși Stepan se întoarce mizerabil și alcoolic, fără niciun viitor în față, Arina Petrovna vrea să-i dea o moșie pe care acesta să o ia în stăpânire și să-ncerce să-și redreseze viața. Porfiri, însă, se împotrivește, iar Arina Petrovna pleacă urechea în ciuda credinței sale adevărate cu privire la soarta lui Stepan. Moartea lui Stepan din cauza deciziei luate, o face pe Arina Petrovna să se teamă de Porfiri, frică ce o va urma toată viața, chiar dacă și-a petrecut ultimii ani în preajma lui.

Romanul lui Saltîkov-Șcedrin își merită pe deplin locul printre marile romane ale literaturii ruse. Comuniștii i-au închinat un timbru în 1956, romanele sale fiind destul de ușor de folosit de aceștia pentru a arăta ipocrizia și avariția boierilor care asupreau țărănimea. Saltîkov-Șcedrin detesta apucăturile Rusiei moderne și la fel ar fi satirizat și apucăturile comuniștilor dacă ar mai fi fost în viață. 

Amestecul de fantastic și vulgar, modul în care reușește să scoată la iveală dezvoltarea răului în sânul unor persoane care se declară credincioase și smerite, alături de duritatea cu care-și judecă poporul, neiertându-i nici un păcat și punându-l pe hârtie pentru a oferi nemuririi urâțenia care s-a instaurat în inima unora din neamul lui, îl fac pe Satîkov-Șcedrin însuși un personaj. Lenin l-a adorat și nu o dată i-a folosit personajele pentru a-și sublinia argumentele în propriile discursuri împotriva capitalismului și țarismului. Porfiri era unul dintre personajele pe care Lenin le amintea cel mai des. Se spune că Satîkov-Șcedrin a fost chiar scriitorul favorit al tinerilor revoluționari. Nu mă miră acest lucru deoarece are o putere descriptivă incredibilă, putere care poate să fie utilizată în moduri dintre cele mai grotești, dacă nu este interpretată corect. Nu cred că Satîkov-Șcedrin a scris pentru a alimenta tineretul revoluționar comunist. A scris cu ciudă și cu dorința de a arăta poporului rus că ar trebui să se îndrepte, să se schimbe. 

Un roman complex care o dată citit poate deschide multe porți și poate oferi și mai multe explicații cititorului care vrea să înțeleagă Rusia la sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX, un roman cu un impact monumental asupra publicului atât în vremea vieții autorului cât și după aceea.

De ce 4 stele: pentru că este un roman extraordinar care poate fără nici o problemă să intre în rândul celor o mie de cărți pe care un cititor trebuie să le citească într-o viață.

Prezentarea editurii:

Roman clasic rusesc

 

Una dintre cărțile de căpătâi ale literaturii ruse, „Domnii Golovliov” urmărește povestea unei familii de moșieri pe parcursul a trei generații, reprezentând o frescă a societății feudale rusești din secolul al XIX-lea. Acest univers sumbru și dezarticulat le poate aminti cititorilor contemporani de fantasticul Macondo, descris de Gabriel Garcia Márquez în romanul său „Un veac de singurătate”.

 

Copleșită de caniculă în timpul verii și pătrunsă de un ger năprasnic în timpul iernii, vechea proprietate a familiei Golovliov pare a fi situată la capătul lumii. Arina Petrovna, „o femeie de vreo șaizeci de ani, dar încă vioaie și obișnuită să nu dea socoteală nimănui”, administrează cu o mână de fier marea avere a Golovliovilor. Vânează licitațiile de terenuri cu un ochi de vultur, drămuiește cu mare zgârcenie avuția familiei și se comportă autoritar cu copiii și cu servitorii ei. Așa și-a câștigat renumele de cea mai mare moșiereasă din gubernie. Până când un alt membru al familiei i-a luat locul… 

 

Animat de aceeași patimă a agonisirii ca mama lui, înzestrat cu viclenie și ipocrizie, Porfiri reușește să își însușească averea familiei. În cele din urmă, succesul lui se dovedește a fi iluzoriu și, cu mințile rătăcite, decide să îi ceară iertare mamei sale. A doua zi, corpul său înghețat este găsit undeva pe drumul spre cimitirul în care era îngropată Arina Petrovna. Decăderea boierilor Golovliov nu a mai putut fi oprită, iar în destinul lor se oglindește eclipsa întregii lumi a moșierimii ruse. 

 

„O poveste tragică, profund emoționantă […]. Romanul este un clasic, și se vede de la o poștă de ce.“ – The Spectator 

 

Domnii Golovliov a fost adeseori numit cel mai tenebros roman rusesc. […] Cartea lui Șcedrin nu este însă tenebroasă, ci o forță autentică.“ – V. S. Pritchett

 

„Izbitor de puternic, convingător și impresionant.“ – The New York Times

 

„Gogol și Șcedrin sunt punctele de referință ale romanului satiric rusesc.“ – Lesley Milne

 

„Saltîkov este înzestrat cu tot ce îi trebuie: o frază densă, puternică și expresivă; o forță de caracterizare cum nu mai vezi la nimeni altul; nu umor, ci talentul de a face râsul să curgă șuvoaie“ – Lev Tolstoi

Pe limba mea – Jerry Seinfeld


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Pe limba mea de Jerry Seinfeld
My rating: 3 of 5 stars

 

Am luat cartea lui Seinfeld pentru că mi-a plăcut foarte mult serialul lui. Nu pot să spun același lucru despre carte…

Trebuie să recunosc că am râs pe ici-colo și că glumele lui Seinfeld m-au distrat, însă nu știu să savurez cu adevărat o astfel de carte. Mi-a adus aminte de acele cărticele cu bancuri pe care le cumpăram de la chioșcuri în anii ʼ90 (prezentarea grafică a cărții a avut un cuvânt greu de spus când m-am gândit la comparația de mai înainte)și pe care le citeam ca să am ce să le spun colegilor în pauzele de la școală când fugeam în spatele sălii de sport la o țigară.

Seinfeld are, clar, un mod mucalit de a observa și povesti ucrurile banale pe care le trăim cu toții, fără excepție. De la relații conjugale și întâlniri amoroase, până la comportamentul de la birou, servicii publice sau private sau relații de familie, Seinfeld croșetează glumă după glumă și te face să exclami stupefiat: Băi, ăsta are dreptate, cum nu m-am gândit la asta?

Ei bine, aici e diferența între Seinfeld și un om obișnuit. Exact ca cea dintre cel care poate pune un ou să stea drept și cel care spune că e imposibil până i se demonstrează contrariul – Seinfeld e individul care-ți arată comicul din viața de zi cu zi. Dacă am vedea lucrurile așa cum le zugrăvește Seinfeld, nu cred că ar mai exista certuri, motive de deprimare, tendințe de suicid și toată viața ar fi o continuă spumoasă comedie. Din păcate, nu toți suntem la fel de capabili să observăm părțile amuzante din ceea ce ni se întâmplă și tocmai de asta ne distrează oamenii precum Seinfeld.

Foarte multe nu am să spun despre carte pentru că  nu știu în ce cheie să o intepretez. Ca și volum care să-ți ofere o perioadă de timp petrecută într-un mod plăcut, este excelent. Ca și volum care să te învețe ceva, care să nu-ți lase impresia că este, de fapt, o pierdere de timp, atunci nu este o soluție – nu te face nici mai deștept, nici mai amuzant, nici mai frumos, nici mai sexi, nici mai bogat – e doar un alt mod de a-ți petrece timpul liber dacă nu ai chef de moaca prietenilor și de-o bere.

Seinfeld e inteligent și umorul său fin și bine țintit este știut de multă lume. Cred că doar Woddy Allen îl bate pe Seinfeld la finețe și observații hazlii care să te facă să râzi cu lacrimi – doar că Allen e la milioane de ani lumină distanță de Seinfeld.

Merită să o cumperi? Categoric – cel puțin o persoană dintr-o familie se va bucura de carte. Merită să o citești? Eu zic că da. Sunt câteva ore în care te poți distra.

Seinfeld e o figură care merită să fie primită pentru câteva ore în sufrageria ta.

Seinfeld dixit:

„Mi se pare că principalul conflict între bărbați și femei apare pentru că bărbații se comportă ca pompierii. Pentru noi, sexul este o urgență – oricare ar fi situația, o rezolvăm în două minute. Pe de altă parte, femeile sunt ca focul. Pot fi foarte fierbinți, dar pentru asta e nevoie de condiții propice.”

„Dar ce ziceți despre aribitrul unui meci de wrestling? Asta e o slujbă minunată! Să fii arbitru într-un sport în care nu există niciun fel de reguli. Cum ai putea s-o dai în bară?

Arbitrul e ca mijlociul din Cei trei purceluși. Nu ai nevoie de el, dar fără el povestea n-ar mai fi aceeași. Cred că arbitrii ăștia sunt luați din același loc din care sunt luați arbitrii de la Harlem Globetrotters. Cred că există o școală în care te învață să te învârți pe-acolo fără să bagi ceva de seamă.

Te pun să iei loc, îți arată un film cu masacrul de Sf. Valentin și, dacă nu ți se pare nimic în neregulă acolo, ești angajat!”

De ce 3 stele: pentru că, deși amuzant și inteligent, nu trece de pragul unei cărțulii cu bancuri. Bancuri bune, dar tot doar bancuri rămân…