Mama şi copilul în diverse culturi de Mei-Ling Hopgood


My rating:  1 of 5 stars 

Cartea de faţă este arhicunoscuta How Eskimos keep their Babies Warm: and other Adventures in Parenting. O grozavă mişcare de marketing a făcut titlul de nerecunocut în limba română, lucru care putea să îmi spună încă de la început (dar nu a făcut-o) că editura Philobia a dat iarăşi cu bâta în baltă.

Ce-i drept este că habar nu am How Eskimos keep their Babies Warm pentru că nu am apucat să termin de citit cartea întrucât după două capitole am aruncat-o la gunoi. Vă rog, dacă ştiţi cum fac eschimoşii treaba asta, să îmi spuneţi şi mie!

Dar să vedem ce face autoarea: caută sau găseşte prin lume, în călătoriile ei, modele de comportament şi de educare a copiilor particulare anumitor zone şi care s-au dezvoltat ca şi consecinţă a condiţiilor de trai şi naturale specifice zonelor. Ceea ce face ea mai departe este să aplice propriului copil aceste noi informaţii, fără a ţine cont de faptul că propriul copil nu este kenyan, nu este chinez şi nici francez. Practic, ni se pune pe masă diversitatea culturală, antropologică şi civilizatională pentru ca apoi să ni se spună să o igorăm întru totul. Locuitorii din Buenos Aires se pare că îşi ţin copiii cu ei până la ore înaintate întrucât se pare că populaţia Argentinei (spune autoarea) provine, în majoritate, din spaniolii şi italienii care la sfârşitul sec XIX – începutul sec XX au adus cu ei obiceiurile sud mediteraneene de a cina după apus din pricina soarelui dogoritor. Grozav! Haideţi cu toţii din Siberia şi până la Ecuator să ne ţinem copiii în picioare la unşpe noaptea! Au Kenyenii toate drumurile găurite şi nu pot merge cu căruciorul (sau maşina)? Grozav! Să mergem şi noi pe jos pe autostradă cu un copil de doi ani legat de gât!

Whatever… Am supravietuit capitolului despre Buenos Aires numai pentru a citi cum îşi învaţă chinezii copiii să folosească oliţa mai devreme şi de ce. Motivul e, de fapt, simplu. Pentru că cei din zona cercetată sunt extrem de săraci şi nu pot nici măcar să folosească scutece vechi, de-ale copiilor mai mari, pentru că nici acelea nu sunt suficiente şi se deteriorează iremediabil în scurt timp. Nu m-aş mira ca aceşti copii să dezvolte mai devreme controlul musculaturii sfincteriene pentru a se adapta la condiţiile de trai moştenite de secole. Dar ce trebuie să facem noi? Simplu! Să ne dresăm copilul să stea pe oliţă de la 3 luni! Desigur, nici irosirea scutecelor doar pentru că astăzi ne permitem asta nu este o opţiune. Dar să vedem de ce crede autoarea că trebuie să ne dresăm copiii:

Să aştepţi până când copilul este pregătit poate fi destul de costisitor financiar, chiar complet absurd

Evident, cu această frază grozavă, aş fi putut zvârli cartea pe geam. Adică, dacă e prea scump, pot să nu respect dezvoltarea naturală a copilului. Bineee… Am continuat să citesc:

„TOTUŞI mulţi pediatri americani specialişti în dezvoltarea copilului, ca de altfel numeroşi părinţi preferă să adopte o viziune centrată pe copil, explicând că este nevoie să aştepţi până când copilul este pregătit fizic şi psihic pentru o astfel de schimbare. Cel mai des întâlnit sfat în ziua de astăzi este că un copil nu trebuie antrenat să facă la oliţă mai devreme de un an şi jumătate, de preferinţă între doi şi patru ani, chiar mai mult“. Pai da, nu e evident? Ce avem de discutat aici? Ba mai mult „Binecunoscutul pediatru T. Berry Brazelton este convins că e mai bine să aştepţi «am constatat că amânarea antrenamentului (până când copilul se poate controla şi poate coopera în acest proces) conduce la evitarea unor complicaţii precum enuresis, constipaţie, murdărie, aruncatul cu fecale de jur împrejur, a declarat el într-un interviu. Când îi permitem copilului să îşi supravegheze propriul antrenament, va avea sentimentul că a făcut totul singur. Este o sursă importantă de încredere în sine. Nu mi se pare că societatea se transformă. Modelele de antrenament timpuriu nu au funcţionat şi nu cred că vor funcţiona prea curând»“. Evident! Dar să mai vedem ce zic unii „Un studiu efectuat în 2010 asupra copiilor americani de către Spitalul de Copii Bristol-Myers Squibb a consemnat că intervalul dintre doi ani şi doi ani şi jumătate este cel mai eficient pentru deprinderea obiceiului“.

Daaaarrr, zice autoarea, mai sunt şi păreri opuse. Să le auzim:

„Psiholoaga Linda Sonna, autoarea mai multor cărţi despre îngrijirea copilului consideră că un moment bun pentru a începe antrenamentul este între şase luni şi un an. Asta nu înseamnă, oare, o presiune asupra copilului de a face ceva ce nu este încă pregătit să facă sau nu are abilitatea de a face? Am întrebat-o eu. La care Sonna mi-a răspuns făcând următoarea comparaţie: dacă afară e frig şi un copil de doi ani refuză să-şi pună pe el haina, părinţii îl vor obliga să şi-o pună“. WTF??????? Ce comparaţie mai e şi asta şi cum a învăţat această „psiholoagă“ analogia la târgul de oale? Dacă afară e frig e bine pentru copil să-şi  pună haina pe el şi, mai mult, e capabil şi pregătit să poarte o haină. Dacă are un an, nu e bine pentru copil să stea pe oliţă, ba mai mult, nu e nici capabil şi nici pregătit să o facă. Nu există pur şi simplu nici o asemănare între cele două situaţii.

Mai pomenesc, în treacăt, că traducerea foloseşte cuvinte mizerabile şi nepotrivite şi să recunosc că am dat nota 1 acestei cărţi în ciuda faptului că, aşa cum spuneam, abia dacă am putut citi un sfert din ea.

RUDOLF DE HABSBURG. Mayerling sau sfârşitul unui imperiu de Christine Mondon


My rating:  1 of 5 stars 

Dintre toate biografiile consacrate lui Rudolf de Habsburg şi dintre toate cărţile care investighează într-un fel sau altul circumstanţele morţii sale trebuie că editura Corint a ales-o pe cea mai slabă, pe cea mai lipsită de conţinut informaţional şi pe cea mai lipsită de logică. Nu îmi pot inchipui o biografie mai nefericită care să nu se ridice, asemeni acesteia, nici măcar la nivelul titlului.

Fără a pune în discuţie faptele istorice, consecinţele acestora, interpretările persuasive şi nu prea şi însăşi legea cauzalităţii, cartea îşi dovedeşte inutilitatea până la sfârsitul penultimului capitol discutând tangenţial despre Rudolf de Habsburg şi concentrându-se pe compilarea câtorva informaţii despre viaţa sfârşitului de secol XIX din Imperiul Habsburgic, despre, bineînţeles, Ȋmpărăteasa Elisabeta ale cărei biografii romanţate par a fi stat mai curând la baza textului de faţă şi despre Europa împărţită între Anglia, Rusia, Franţa, Prusia şi Imperiul Austro-Ungar. Nici măcar pomenirea câtorva idei prea liberale ale tânărului moştenitor şi nici povestea căsniciei cu Stephanie a Belgiei nu depăşesc nivelul wikipedia, dar ce vorbesc eu despre depăşit? Cartea nici nu atinge nivelul informaţiilor de pe wikipedia. Iar ultimul capitol, „cel mai tare“, miza cărţii, cel care trebuie să demonstreze că Mayerling-ul a pus capăt Imperiului Habsburgic, este la câţiva ani lumină distanţă de orice text care îşi propune să atingă, în treacăt, nenumăratele ipoteze privind moartea lui Rudolf de Habsburg. Ei bine, Christine Mondon nu şi-a făcut temele nici măcar cu privire la acest fapt spre care converge înreaga biografie.

Dar nu absenţa oricărei valori informaţionale a acestei biografii scrise de o simplă pasionată a temei (ca mine, ca tine, ca mulţi alţii) şi nu de un istoric de calibru (aşa cum ne spune prefaţa semnată de Petre Otu despre care vă spun că este profesor la Universitatea din Piteşti şi specialist în istorie militară în caz că numele nu vă spune nimic) mă deranjează la această lucrare. Ci ignorarea oricărei reguli/legi de condiţionare, cauzalitate şi semantică. Ce ne spune autoarea:

„[Rudolf] arată cu degetul către arhiducele Franz Ferdinand şi rosteşte o frază grea de consecinţe: <Bărbatul pe care îl vedeţi va fi împăratul Austriei. Nu eu>. Te poţi, pe drept cuvânt, cutremura la auzul acestei profeţii“.

„Străvechea profeţie care spunea că linia inaugurată de Rudolf în veacul al XIII lea se va incheia tot cu un Rudolf pare a se fi împlinit.“

Despre ce PROFEŢIE tot bate câmpii autoarea că ar fi vorba? O profeţie presupune a prezice CORECT viitorul. Când, pentru numele lui Rudolf de Habsburg, a domnit Franz Ferdinand în Imperiu? O jumătate de profeţie e tot o profeţie demnă de menţionat sau e doar un enunţ FALS? Da, de acord, să zicem că Mama Omida a ghicit că nu va fi împărat, dar asta stătea în propriile puteri. Hardcore ar fi fostă prevadă asasinatul de la Sarajevo. Faptul că eu prezic că mâine o să mă duc până în piaţă nu mă va face mâine să mă cutremur de emoţie în piaţă. Să fi spus că nu Franz Ferdinand, ci Carol, nenăscut la momentul afirmaţiei şi care la moartea sa avea un an şi  jumătate, va fi ultimul împărat al Austriei, ar fi fost, cu adevărat o profeţie.

Ceea ce ne conduce la cea de-a doua mega-profeţie, de fapt, la dezlegarea misterului privind ce vrea să spună autoarea. Vrea dumneaei să spună că ultimul împărat al Imperiului a fost un Rudolf? Nu, pentru că ar fi complet eronat. Înseamnă că vrea să spună că ceea ce a făcut acest Rudolf (să luăm, spre exemplu, sinuciderea sa încă neelucidată) a fost momentul culminant şi declanşator al decăderii Imperiului Austriac. Lanţul consecinţelor e simplu: o dată ce Rudolf a murit, moştenitor al tronului a devenit vărul său a cărui asasinare va declanşa războiul (şi va „transmite“ coroana de pe capul lui Franz Josef nepotului său, Carol) care va duce la sfârşitul monarhiei. Bine, bine, dar asta înseamnă să ignori toate cauzele care au dus la prabuşirea imperiului, atât pe cele aditionale cât şi pe cele prezente în lista de consecinţe (precum asasinarea lui Franz Ferdinand). Ce ar fi să spunem că familia de Habsburg a început cu un Rudolf şi sfârşit cu un Franz? Ar fi la fel de corect după logica duduiţei. Dar ce ar fi să spunem că a început cu Rudolf şi a sfârşit cu Carol? Ar fi mai apropiat de adevăr, dar nu chiar adevărat. Mai înseamnă să ignori toate cauzele, consecinţele şi conjuncturile care au dus la declanşarea primului război mondial şi implicit toate cauzele asasinatului de la Sarajevo. Şi mai înseamnă să ignori toate momentele din istorie care l-au făcut pe Rudolf moştenitor al tronului, cum ar fi, de pildă, preluarea tronului de către Franz Josef care nu se afla în capul listei de succesiune, moştenind conducerea imperiului printr-un concurs de împrejurări dintre care cele mai importante par a fi, totuşi, problemele mintale ale unchiului său care a fost convins să abdice. Poate că astfel, Habsburgii au început cu un Rudolf şi au sfârşit cu un Ferdinand. Sau cu Franz Iosef ar spune probabil cei mai mulţi, dacă ar fi să scoatem la vot sfârşitul monarhiei.

Per total, o carte de nota 1 care tratează discreţionar şi necinstit faptele şi care nu oferă altceva nou decât acest mod de a trata istoria ignorând complet o sumedenie de momente pe care istoricii se înghesuie să le disece şi să le înţeleagă.

Bookfest 2015 – Cronică de Cotroceni – Adriana Săftoiu


Cronică de Cotroceni de Adriana Saftoiu

Notă: 1 din 5 stele

„Această carte, care poate fi considerată de memorii – îl citez pe Alexandru Paleologu: «memorii nu înseamnă pluralul de la memorie, ci de la memoriu, care este o dare de seamă despre un fenomen important, despre care ştii cum s-a produs» nu poate consemna, din decenţă, aspecte care ţin de intimitatea unui om“

Rămâne de văzut unde, de la acest paragraf situat aproape de începutul Cronicii de Cotroceni şi până sfârşitul însângerat al cărţii şi-a pierdut autoarea orice urmă de decenţă şi de onoare.

„Îi spuneam insistent că oricât de informale sunt discuţiile cu grupul de presă, chiar dacă punem declaraţiile sub avertismentul off the record, nu există nici o garanţie că toată lumea respectă consemnul. Riscul era ca preşedintele să îmi spună: ce rost mai are să stau cu ei de vorbă, dacă nu au atâta onoare?” Deşi jurnaliştii dau dovadă de o lipsă crasă de onoare relatând discuţiile informale sau încercând să le dea publicaţiilor, se pare că Adrianei Săftoiu într-o carte de memorii îi este permis.

“Sergiu Medar a rămas înmărmurit când l-a auzit zicând că în celulă cu unii-alţii stau agenţi sub acoperire, ca să îi mai tragă de limbă”

“Din aceste discuţii apar teme spinoase, aşa că atenţie maximă! Aud numele Dinu Patriciu. Întorc capul spre preşedinte şi fac un semn discret sugerându-i băgare de seamă la ce spune. Ca şi cum nu ar înţelege, continuă să vorbească despre dosarul lui Patriciu, trafic de arme etc. Chiar trebuie să intervin. Precizez cu voce tare că discuţia e informală, off the record. Înainte să ne retragem reiau rugămintea să rămână o discuţie închisă.”

Situaţia se repetă contradictoriu şi autocontradictoriu pe întreg parcursul cărţii parcă în încercarea de a întemeia un nou protocol diplomatic pe fundamental unei logici  paraconsistente şi al unei etici îndoielnice. Este greu de imaginat ce om de decizie, chiar şi din cadrul PNL actual, ar mai vrea să lucreze de acum încolo cu acest profesionist al comunicării. Nimeni nu mai are ce face cu un trădător, nici chiar partea care a avut de câştigat o dată. Spun profesionist al comunicării pentru că Adriana Săftoiu a deplasat bârfa şi cărcoteala de mahala, din zona de piaţă, circ, bâlci direct în colecţia Ego grafii a editurii Polirom care, iată, se îmbogăţeşte cu un bestseller la nivelul cărţilor lui Iohannis şi îşi ştirbeşte din prestigiu şi calitate până la nivelul unui publicist de baltă sau de propagandă în apele căruia nu vrei să te scalzi.

Apa este, cu siguranţă, un element esenţial nu doar al universului în tradiţia presocratică, dar şi al celor mai importante chei de lectură ale Cronicii de faţă. Prima dintre ele este aceea că, dacă intri în gura Doamnei Săftoiu nu te mai spală toate apele Dunării. Un diplomat, o femeie de o eleganţă şi de o inteligenţă fermecătoare, care a reuşit să ne înşele pe mulţi dintre noi cu statura şi comportamentul de care a ştiut să dea dovadă este, de fapt, mai periculoasă decât cei mai violenţi şi mai virulenţi detractori ai regimului Băsescu. Un prieten care ţi-a fost apropiat ani de-a rândul cu siguranţă ştie mai multe decât un duşman căruia i-ai ascuns totul. Doar că un prieten, după despărţire, cel mai probabil va respecta regulile umane ale onoarei şi ale decenţei şi nu te va expune/bârfi public fără a-ţi oferi prilejul unei replici.

Al doilea moment, în aceeaşi măsură unul continuu, în care apa este vitală, este cel în care simţi că trebuie să te cureţi, să te speli, pentru că Doamna Săftoiu aruncă în aşa fel cu dejecţii şi indiscreţii încât nu ai cum să nu ieşi murdărit din cap până în picioare din afacerea asta confesivă. Ieşi aproape la fel de murdar ca şi autoarea de care deja ţi-e şi jenă să te apropii.

Mi s-a părut că, mai mult decât a scrie o carte pentru a se elibera de „dracii“ pe care îi avea pe Băsescu, madame Săftoiu a scris o carte ca să se scuze (cum fac mulţi autori de memorii) ba că a virat pe scena politică spre liberali (:Opinia unui om poate să varieze în mod onorabil, dacă conştiinţa sa rămâne neschimbată”), ba că nu şi-a vrut soţul şef la Informaţii, ba că nu avea cum să ştie, din poziţia de supraveghetor al comunicării, de excesele vocale ale lui Băsescu şi că nici nu le putea stăvili, ba că greşeala aia nu e a ei, ba că nu a ştiut de asta, nici de cealaltă. Departe de a-l decredibiliza pe Băsescu prin expunerea unor discuţii informale şi a unor cvasi-secrete de birou, Adriana Săftoiu se decredibilizează fără cale de întoarcere făcându-i, poate, mai mult bine fostului şef de stat pe care îl ia în colimator care se dovedeşte a avea duşmani (precum autoarea) de cea mai slabă calitate morală şi diplomatică.

Am făcut efortul de a privi cartea oarecum independent de personajele ce o animă, dar mi-a rămas o poveste la limita eseisticii de mâna a doua, o carte memorialistică ce simte nevoia de a se justifica prin câteva note de subsol dintre care cele mai multe fac referire la Aceşti nebuni care ne guvernează pentru că, se pare, erau insuficiente canalele de denigrare a fostului preşedinte, iar cel al sugestiei fine, subconştiente nu era ocupat. Cartea nu are sens independent de ceea ce se vrea: o bombă, o carte de dezvăluiri şi confirmări, o viziune care o exonerează pe autoare de orice păcat, care o ridică pe umerii unui tiran şi ai unui „necioplit“ pe care îl calcă astfel în picioare câtă vreme el nu se poate apăra. De aici, de pe umerii lui Băsescu Adriana Săftoiu reuşeşte să întrevadă Paradisul, acea câmpie a vieţii veşnice în care nu îţi asumi nimic, în care propriile resentimente conduc lumea, în care cotiturile ideologice justifică dereglările sistemelor de valori. Mă mir, cu toate acestea, că cineva s-a mai deranjat să ofere vreo replică şi să nege punctual adevărul amintirilor Doamnei Săftoiu când ar fi putut, la fel de bine, să ignore cartea cum ar fi fost mai nimerit.

Un fel de volum de memorii măsluite, în care cărţile sunt puse după cum vrea autorul, iar tu chiar crezi că vei trage o carte surpriză. Nu! Nici pe departe. Bun comunicator, bun manipulator, în consecinţă şi stăpân pe toate trucurile din domeniu, autorul e mereu pe fază. Nu îi poţi înşela vigilenţa. O nouă etică politică, după cum spuneam…