Top 10 Benzi de la DC – Locul 1


aici <– locul 2

All Star Superman

de Grant Morrison(scenariu) și Frank Quitley(artă)

Nu știu, mai am ce să spun despre banda asta? Poate să le zic mai bine decât am făcut-o înainte. Poate să descriu mai pe larg rolului lui Quitely. Poate să mai analizez o scenă și să explic de ce e atât de bună…Dar nu cred că mai am ce spune despre ea. Ceea ce nu înseamnă că nu se mai poate zice altceva, dar că nu mai sunt eu capabil să transpun în cuvinte experiența pe care mi-o oferă.

Styx anybody?

Ceea ce mi se pare interesant, atât la All Star Superman, cât și la Dark Knight Returns, e că ambele au fost realizate într-un punct foarte special al carierei creatorilor. Atât Morrison și Miller, dar chiar și Quitley. Separă două faze destul de diferite între ele. Morrison când a început să scrie benzi desenate a venit dinafara mediului. Citea Burroughs și Moorecock și Dick și scria piese de teatru în timp ce consuma substanțe psihotropice. Primele sale benzi au fost inspirate de filosifia orientală și diferite curente moderniste.

Diavolul e în detalii

Erau mai mult sau mai puțin outsider-art. Apoi, încetul cu încetul a început să fie cuprins de mainstream, de lumea benzilor cu supereroi, de muzica populară, de jocuri video, astfel încât ceea ce face acum este poate un pic mai subversiv, realizat cu mai mult talent și arătând mai multă încredere în ctitor decât marea majoritate a benzilor cu supereroi, însă fără a fi ceva cu adevărat bizar și inovator. Miller a avut un parcurs exact opus, pornind de la a consuma arta clasicilor de pe toate continentele, studiind-o și rafinând-o, inovând nu neapărat prin creație originală ci prin permutări stilistice. Acum în schimb, când a devenit el însuși un clasic, a ajuns să creeze lucruri bizare și polarizante care nu prea au niciun fel de corespondent în lumea benzii desenate. A ajuns într-un fel să creeze outsider-art, deși rădăcinile sale sunt prinse adânc în istorie. Și Quitley l-a asimilat pe Swan în stilul său obraznic și european, experiența marcându-i desenul într-o oarecare măsură. Iar atât All Star Superman, cât și Dark Knight Returns, sunt create în momentul când s-a trecut de la artă influențată de exterior, la artă puternic înfiptă în mediu(sau invers), reușind ceva nu chiar experimental, dar  împlinit, astfel încât să-și transceadă statutul. Iar despre asta ne vorbește All Star Superman(see what I did there?), care fel ca DKR, este o bandă completă și funcționeză pentru un spectru variat de așteptări, de la bandă de acțiune, la integrare a supereroului în mitologie sau chiar meditație asupra rolului ficțiunii.

La fel ca Dark Knight Returns o redescopăr period și chiar dacă îmi schimb părerea despre unele lucruri ale lui Morrison, nu mereu în bine, mereu aflu ceva și mai adânc și mai personal și chiar mai frumos decât știam înainte. Însă spre deosebire de Dark Knight Returns, calitățile nu-i reies din conflict(al artistului cu lumea, al artei cu proza, dar și interior narațiunii), ci dintr-o integrare holistică a vieții în artă(snobquake).

Top 10 Benzi de la DC – Locul 6


aici<–Locul 7

Solo #3(care parcă e un pic mai bună decât restul, dar toate sunt recomandate)

Trebuie spus ceva despre DC și toată inițiativa Solo. Au avut curaj să împingă creatori deasupra personajelor, construind o scenă unde artiști mai subterani să-și afișeze talentul. Evident, Solo s-a vândut ca pâinea tare, probabil că nici prețul, nici aparițiile ciudate nu au ajutat. Dar ce naiba, patruzeci și opt de pagini ale celor mai buni artiști, de bandă desenată, în viață, fără reclame! E ca a doua venire pe lume a lui Cheval Noir. Însă cele douăsprezece numere care au apărut au oferit lumii niște bijuterii de artă secvențială cum puține s-au văzut. Mai ales venind de la DC.

Și încă o introducere pentru banda asta destul de scurtă. Paul Pope este unul dintre cele mai influente nume din banda desenată a anilor `90 și de la începutul lui 2000. Fiind, după Frank Miller, unul dintre primii care să spargă granițe geografice și să îmbine în arta sa specificul diferitelor regiuni, dând naștere,  atât prin măiestrie tehnică și interiorizarea teoreticului, dar și pasiune aprigă, unei opere restrânse, dispersate, dar inovatoare și plină de vigoare. Atât de mult încât, acum o generație întreagă de creatori de marcă îi datorează un curent întreg.

Când este vorba de asemenea talent(Pope, McCarthy, Corben, Chaikin, Jordi Bernet –deși ultimii doi nu mi s-au părut la înălțime- ) când vine vorba de artă, lucrurile țin mai mult de preferințe personale, decât de virtuțiile artistice ale celor responsabili. Însă Pope îmi pare să se fi implicat ceva mai mult decât alții, poveștile sale având ceva mai multă greutate și lăsă o amprentă mnemotică mai adâncă asupra cititorului, iar arta sa fiind, poate nu cea mai bună din carieră, dar în mod cert deosebit de puternică. Mai ales că-și încodrează un pic mușchii alterându-și subtil stilul prin bruschețea(sau lipsa acesteia) liniilor și tușelor, plus diferite ritmuri ale poveștii prin numărul și forma panourilor. Ceea ce vreau să zic e că Pope s-a numărat printre acei artiști din Solo(ceva mai puțini de jumătate) care s-au folosit de banda asta pentru a-și testa forțele naratoricești, nu doar pentru a-și mai vedea niște foi tipărite.

Scurtele sale povești par să conteze mai mult decât ale celorlalți, de fapt mai mult decât o grămadă de serii lungi, legându-le tematic, ceea ce doar Allred și Sale mi-au lăsat impresia c-ar mai fi încercat. Iar întâmplarea face ca tema aleasă să-mi fie foarte dragă. În toate este vorba despre percepția asupra miturilor și în toate încearcă să prindă momentul când aceasta trece de la una infantilă și simplistă, de la credință oarbă în narațiunea oferită și trece către una capabilă să penetreze iluzia și să găsească amănuntele implicate, dar nu explicitate. Face asta fără să treacă în deconstructivism, fără a distruge mitul, ci elevându-l, oferindu-i o formă demnă de calitățile sale.

Sooo awesome.

locul 5 –> aici

Top 10 Benzi de la DC – locul 7 + Epic win al săptămânii


aici <– locul 8

Starman

de James Robbinson(scenariu), Tony Harris și alții(artă în creion)

În Starman este vorba despre un tânăr, Jack Knight, fratele său mai mare și tatăl lor. Tatăl are o afacere, mai mult o datorie, față de care Jack este dezinteresat, însă David mai mult decât pasionat. Însă atunci atunci când David moare,dar nu dispare din bandă, prestând meseria moștenită, este rândul mezinului să preia frâiele și să ducă mai departe tradiția. Să devină un supererou.

Ah, Workman! Fără literele tale, lumea ar fi un loc mai trist.

Una dintre temele care îmi înmoaie genunchii de fiecare dată e relația dintre părinți și copii, în special cea dintre tată și fiu. De fapt tema întregii benzi e relația în sine. Relația dintre oameni și orașul lor, relația dintre oameni și istorie lor, dintre prezent și trecut, relația dintre prieteni, dintre colegi, dintre frați, dintre artă și viață și da, paternitatea este una dintre legăturile explorate cel mai puternic, sub diferitele ei aspecte. Biologic, inițiatic, un pic oedipian și nu numai prin prisma lui Jack Knight și a tatălui său, primul Starman.

Iar baza întregii seriei o reprezintă tocmai explorarea acestor relații. Sigur, cam ca în orice serial de asemenea lungime apar conflicte suprapuse care cresc în magnitudine cu diferite ritmuri, apar fire narative alternative care se întrepătrund cu cel principal, iar totul e realizat bine acompaniat de o artă care reușește de cele mai multe ori să captureze foarte bine emoțiile personajelor, atmosfera mediului și arhitectura deco(<3) orașului. Orașul este cheia de boltă a benzii pentru că pe parcusul narațiunii capătă identitate, chiar personalitate și ajunge să se simtă ca un loc mult mai solid și real decât oricare alt oraș din universul DC, poate și pentru că în el se întrepătrude noul cu vechiul, istoria reală cu cea fictivă, devenind un nod pentru tot ceea e important în experiența umană.

Se aventurează în discuții referitoare la simbolistica supereroilor și la semnificația lor, chiar sunt presărate mici studii despre psihologia acestor personaje, iar Robbinson petrece un număr impresionant de pagini revitalizând unele din era de aur a benzii desenate, dar nicio poveste nu se simte cu adevărat ca una cu supereroi. Sunt povești personale, sensibile, despre oameni prinși în poziții de putere care le oferă anumite privilegii și responsabilități.

locul 6 –> aici

PS:

Top 10 Benzi de la DC – locul 9


aici<–Locul 10

Suicide Squad

de John Ostrander și Luke McDonnel

Suicide Squad e o bandă despre răufăcători forțați să lucreze pentru guvern pentru a-și ispăși mai repede pedeapsa. A început să fie publicată din 1987 și încă încerc să îmi imaginez cum se poate așa ceva. Nu este nimic la nivelul lui Dark Knight Returns sau Watchmen, nu apare geniul din acele benzi, însă face ceva ce nicio altă bandă n-am văzut să facă. Învață lecțiile care trebuiau învățate din ele, în special din DKR. Nu știu cât e meritul lui John Ostrander, cât al lui Luke McDonnell, dar apar rândurile de patru panouri, panourile lungi și subțiri sau alte elemente de structură prin care se poate produce o narațiune densă și cu un pas controlat, fără a asalta abuziv cititorul cu informație. Stilul vizual e un pic mai pătrățos, mai rugos decât ce oferea DC la acea vreme, e un pic mai murdar și mai realist fără a-ți arunca asta în față. Nu cu mult, pentru că se putea trezi cineva din CCA că e prea subversiv (au fost cazuri), dar efectul e sesizabil. Personajele, bănuiesc că din motive corporatiste, nu ies decât rareori din costum, dar stilul și culorile un pic mai mate fac minuni pentru a reduce ridicolul situațiilor. Luptele sunt viscerale și interesante și sunt…lupte, nu doar mijloace de a arunca expozițiune în cititor. Nu se reduc la azvârlit pumni sau raze rozalii ci implică manevre reale, iar armele de foc chiar sunt folosite,  gloanțele își nimeresc ținta, nu întodeauna fatal sau astfel încât să incapaciteze imediat, făcând tot conflictul să capete tensiune, în ciuda scalei sale pedestre.

Poveștile iau întorsături de situație logice, dar neașteptate și chiar originale ceea ce se realizează nu prin reprimarea informației ci prin manipularea tensiunii și a pasului cu care se desfășoară acțiunea. Dialogul e credibil și cu toate că se găsește în cantități considerabile e plăcut, fiecare personaj are o voce, un mod distinct de a vorbi prin care i se reflectă personalitatea, iar conversațiile par a fi în general schimburi naturale de replici. Iar atunci când e nevoie de expoziție forțată, uneori impusă, Ostrander recunoaște artificialitatea procedeului. Poate cam des. Situațiile sociale sensibile și problemele politice sunt tratate cu respect și chiar comentate competent, nu numai folosite pe post de decor pentru a oferi importanță unor povești care nu o merită.

Ceea ce vreau să spun e că Suicide Squad e mai mult sau mai puțin doar o bandă de acțiune. Dar una realizată exemplar, astfel încât, după părerea mea, pune la zid multe astfel de benzi contemporane. Iar de aceea a avut o influență mai puternică cu privire la evoluția universului DC decât alte benzi din aceeași perioadă, poate mai populare. Și chiar dacă subiectul poate descuraja firile mai puțin impresionate de bravură și violență, trebuie să menționez, măcar pentru cei care considera genul ca fiind superficial, că tocmai acțiunea e printre lucrurile pe care o bandă desenată le face cel mai greu.

Locul 8 –>aici

Top 10 Benzi de la DC – locul 10


Pentru că nu am răbdare sau energie în momentul de față să mă mai aventurez în articole mai serioase o să mai fac o listă. După ce am enumerat 10 dintre benzile mele preferate de la Marvel voi încerca să fac același lucru și cu cele de la DC. La fel ca atunci îmi impun câteva interdicții, doar că din cauza naturii univesului publicistic al DC lucrurile stau ceva mai complicat, dar nu este acesta un impediment insurmontabil. Oricum, voi evita benzile  de sub Vertigo(ne vedem altă dată, Sandman), Wildstorm sau, cu o excepție, cele pre-Crisis(mai vechi de 1986). Oricum, asta îmi lasă o gamă largă și variată de benzi din care să aleg. Și trebuie făcută mențiunea că spre deosebire de Marvel, DC încearcă mai puțin să construiască un univers coerent, atât narativ, cât și tematic. De asemenea voi selecta doar o lucrare de creator, pentru că altfel s-ar găsi aici numai trei scenariști.

Hitman

De Garth Ennis(scenariu) și John McCrea(artă în creion)

Hitman este o bandă despre un asasin miștocar cu superputeri care se află într-o permanentă lipsă de bani. Și ați ghicit, uneori se găsește în situații în care ar trebui să facă ceva atât de reprehensibil încât ratează misiunea pentru a-și păstra bruma de moralitate. Însă meritul lui Ennis stă în construcția situațiilor și personajelor, astfel încât clișeul rareori iese în evidență. Acțiunile și deciziile luate de Tommy Monaghan par să vină natural drept consecințe ale ipostazelor în care se găsește și a caracterizării sale, nu motivate de universul în care are loc povestea (doar e vecin cu Batman) sau de formatul continuu al benzii.

Să nu fiu înțeles greșit, e puțină subtilitate în banda asta, dar mult exces. Cred că e band cu cea mai mare concentrație de Ennis pe care a scris-o Ennis vreodată, poate The Boys să o întreacă, dar am îndoielile mele. Abundă în scene în care o mână de bărbați stau într-un bar și discută(bromance), apar conspirații, intrigile vin val și se sugerează din timp, e plină de ironizări și ridiculizări ale supereroilor, sunt chiar câteva scene de război și să nu uităm de violență. Cât de multă violență permitea o bandă de la DC la vremea aceea și poate ceva peste(acum ele ar face de rușine orice tortureporn).

Iar scriind asta cred că mi-am dat seama și care e problema mea cu violența în cultura populară, dar ar fi o digresiune prea lungă pentru intrarea de față.

Garth Ennis este un scenarist pe care l-am apreciat cu adevărat într-o singură serie(poate două), iar John McCrea e un artist care nu cred să-mi fi gâdilat văzul vreodată într-un mod plăcut. Însă în cazul de față, Ennis mizează pe lipsa de adâncime  și pe aspectul caricatural ale imaginilor partenerului său pentru a-și transforma situațiile oripilante în scene de un umor absurd. Niciodată fin, niciodată subtil, însă fără încetare incisiv, agresiv uneori chiar abuziv, însă deseori m-am găsit rânjind sau chiar râzând.  Dar cu toate astea, știu când să se oprească. Sau măcar nu rup coarda. Ideea e că nu și-au bătut joc de Superman. Iar scenele de acțiune, ca în orice bandă de Ennis sunt intense și multe.

Așa că de ești fan Ennis, ar trebui să-ți fie rușine dacă n-ai citit banda asta.

Locul 9 –> aici

Top 10 povești cu Batman – locul 2


2 –Detective Comics #800-808, #811-814(City of Crime)

de David Lapham și Ramon Bachs

Banda asta reușește ceea ce niciuna nu a mai reușit până acum. Să împace imaginea de Batman așa cum a creat-o Miller, cu aspectele mai umane și un pic gotice ale anilor 70. Nu este perfectă, dar nici mult nu mai are. Cam mult scris pus în pagină în căsuțe care arată aiurea, arta cam țeapănă, colorată nu foarte bine… Însă într-un fel, contribuie la tematica imperfecțiunii și invadării. Este o bandă care prezintă crimă în toate formele ei, în care Batman se pierde uneori, se lasă sedus și seduce, este rănit și manipulat, însă până la sfârșit câștigă, chiar dacă victoria este atât de amară. Este de abia a doua poveste de până acum în care apare Robin…nu știu de ce, îmi place Robin la nebunie, doar că unii scriitori nu prea știu ce să facă cu el. Lapham știe. Este o oază de energie și de culoare într-o lume sobră și obosită, iar scurtele interacțiuni dintre el și Batman, dar mai ales perioadele când sunt separați, scot în evidență tot ce e mai bun din relația lor.

Nu găsești aici momente lungi de reflexie, de cugetări, de analiză. Nu au ce căuta aici. Este o bandă despre un nene care se îmbracă într-un liliac FFS! Și totuși, în absența momentelor astea, aflăm lucruri despre personaje, le cunoaștem trăirile și sunt mult mai veridice tocmai pentru ne sunt sugerate nu explicitate. Lapham știe să se joace cu atmosfera, cu antagoniștii și cu problemele lor mentale, sădește obsesii în mințile personajelor și totul este bizar, neplăcut și atât de visceral. Este o demistifiere permanentă în banda asta, o coborâre la nivel de stradă, la dramele mici și umane, la tragediile”comune”, însă dacă ne amintim, dintr-o asemenea tragedie a luat naștere Batman.

Totuși cel mai mult, cred că îmi place modul cum este prezentat Batman. Pentru primele șase pagini din primul număr, nu îl vedem. Îi găsim umbrele, batrangul, silueta în vreun colț de panou oprind crime mici aparent fără efort, iar apoi asta:

În general în luptă nu se mișcă prea mult. Este calculat și precis, nicio mișcare nu îi este lipsită de eficiență. Prezența lui este impunătoare, masivă și înfiorătoare, însă fără a avea proporțiile mult distorsionate sau umbriri exagerate. Stă în întuneric, dar nu îi este frică să iasă. Nu e teatral, nu se concentrează să păstreze o aparență. Ceea ce îi conferă un realism care lipsește benzilor de la DC. În mod suprinzător, City of Crime este aproape preferata mea dintre benzile cu Batman, făcând aproape totul cum trebuie și în același timp venind cu lucruri originale.

Trebuie oare să vă zic ce e pe locul 1?

Top 10 povești cu Batman – locurile 4 și 3


4 – Batman: The Man Who laughs

de Ed Brubaker și Doug Mahnke


Titlul este același cu al filmului(cărții, mă rog) care l-a creat pe Joker. Știu că pentru mulți iar am făcut o gafă, însă din punct de vedere al rolului pe care l-a avut Batman în bandă, este superioară atât lui Killing Joke, cât și Year One. Avem un Batman tânăr, încă nu foarte mitic, încă nu foarte experimentat, dar un Batman în final. Bruce Wayne deja a devenit o mască. Iar relația dintre Batman și inamicii săi este mult mai bine punctată, pentru că ea nu este dualismul static din Killing Joke, antiteza dintre status-quo și anarhie. Nu are cum, Batman fiind un agent al schimbării, iar prezența sa modifică lucrurile. Prezența sa îi ademeneșete pe Joker, Penguin, Poison Ivy și restul, deși aici vorbim numai despre Joker. Iar ca să îl înfrângă trebuie să se adapteze, trebuie să îl cunoască și să lase această cunoaștere să îl transforme. Iar calitativ nu este mult mai jos față de Killing Joke.

3 –Dark Knight\Dark City(Batman #452-454)

de Peter Milligan și Kieron Dwyer


Cele mai bune benzi cu Batman scrise de Morrison datorează multe acestei povești și nu e de mirare, țindând cont cât de multe lucruri în comun au cei doi scriitori, din punct de vedere tematic. Este o bandă despre control și despre determinare. The Ridller devine tot mai brutal în metodele sale, gata oricând să facă sacrificii, iar toate pentru a juca un joc sinistru cu Batman. Nimeni nu știe de ce, iar de fiecare dată lucrurile pe care îl obligă să le facă sunt tot mai neliniștitoare(cum ar fi să efectueze o traheotomie unui bebeluș). Batman aici este eficient, grăbindu-se să salveze, mai mult decât să pedepsească, luând durerea altora asupra sa, asumându-și riscuri și responsabilități și face asta fără să se plângă, fără să ne amintească neîncetat cât de morți îi sunt părinții, în ciuda flashbackurilor la acea seară, acceptându-și soarta.

De aceea este mult mai dornic să ajungă la rădăcina unei probleme, de a rezolva un mister, decât a se lupta. Iar tot contextul mistic, supranatural, în care are loc povestea oferă o savoarea cum puține benzi au, transformând personajul dintr-un simplu detectiv bătăuș în capă, într-un avatar al rațiunii asupra demonicului. Scriitura lui Milligan are acel respect, acea enfază cu care mi se pare normal să vorbești(ca narator) într-o bandă cu supereroi, însă nu dă într-o parodie neintenționată, ca Stan Lee sau Steve Englehart. Și artă e făinuță în simplitatea și randamentul ei, însă coperțile lui Mignola sunt superbe și accentuează perfect atmosfera.