Top 10 Benzi de la DC – Locul 1


aici <– locul 2

All Star Superman

de Grant Morrison(scenariu) și Frank Quitley(artă)

Nu știu, mai am ce să spun despre banda asta? Poate să le zic mai bine decât am făcut-o înainte. Poate să descriu mai pe larg rolului lui Quitely. Poate să mai analizez o scenă și să explic de ce e atât de bună…Dar nu cred că mai am ce spune despre ea. Ceea ce nu înseamnă că nu se mai poate zice altceva, dar că nu mai sunt eu capabil să transpun în cuvinte experiența pe care mi-o oferă.

Styx anybody?

Ceea ce mi se pare interesant, atât la All Star Superman, cât și la Dark Knight Returns, e că ambele au fost realizate într-un punct foarte special al carierei creatorilor. Atât Morrison și Miller, dar chiar și Quitley. Separă două faze destul de diferite între ele. Morrison când a început să scrie benzi desenate a venit dinafara mediului. Citea Burroughs și Moorecock și Dick și scria piese de teatru în timp ce consuma substanțe psihotropice. Primele sale benzi au fost inspirate de filosifia orientală și diferite curente moderniste.

Diavolul e în detalii

Erau mai mult sau mai puțin outsider-art. Apoi, încetul cu încetul a început să fie cuprins de mainstream, de lumea benzilor cu supereroi, de muzica populară, de jocuri video, astfel încât ceea ce face acum este poate un pic mai subversiv, realizat cu mai mult talent și arătând mai multă încredere în ctitor decât marea majoritate a benzilor cu supereroi, însă fără a fi ceva cu adevărat bizar și inovator. Miller a avut un parcurs exact opus, pornind de la a consuma arta clasicilor de pe toate continentele, studiind-o și rafinând-o, inovând nu neapărat prin creație originală ci prin permutări stilistice. Acum în schimb, când a devenit el însuși un clasic, a ajuns să creeze lucruri bizare și polarizante care nu prea au niciun fel de corespondent în lumea benzii desenate. A ajuns într-un fel să creeze outsider-art, deși rădăcinile sale sunt prinse adânc în istorie. Și Quitley l-a asimilat pe Swan în stilul său obraznic și european, experiența marcându-i desenul într-o oarecare măsură. Iar atât All Star Superman, cât și Dark Knight Returns, sunt create în momentul când s-a trecut de la artă influențată de exterior, la artă puternic înfiptă în mediu(sau invers), reușind ceva nu chiar experimental, dar  împlinit, astfel încât să-și transceadă statutul. Iar despre asta ne vorbește All Star Superman(see what I did there?), care fel ca DKR, este o bandă completă și funcționeză pentru un spectru variat de așteptări, de la bandă de acțiune, la integrare a supereroului în mitologie sau chiar meditație asupra rolului ficțiunii.

La fel ca Dark Knight Returns o redescopăr period și chiar dacă îmi schimb părerea despre unele lucruri ale lui Morrison, nu mereu în bine, mereu aflu ceva și mai adânc și mai personal și chiar mai frumos decât știam înainte. Însă spre deosebire de Dark Knight Returns, calitățile nu-i reies din conflict(al artistului cu lumea, al artei cu proza, dar și interior narațiunii), ci dintr-o integrare holistică a vieții în artă(snobquake).

Top 10 Benzi de la DC – Locul 6


aici<–Locul 7

Solo #3(care parcă e un pic mai bună decât restul, dar toate sunt recomandate)

Trebuie spus ceva despre DC și toată inițiativa Solo. Au avut curaj să împingă creatori deasupra personajelor, construind o scenă unde artiști mai subterani să-și afișeze talentul. Evident, Solo s-a vândut ca pâinea tare, probabil că nici prețul, nici aparițiile ciudate nu au ajutat. Dar ce naiba, patruzeci și opt de pagini ale celor mai buni artiști, de bandă desenată, în viață, fără reclame! E ca a doua venire pe lume a lui Cheval Noir. Însă cele douăsprezece numere care au apărut au oferit lumii niște bijuterii de artă secvențială cum puține s-au văzut. Mai ales venind de la DC.

Și încă o introducere pentru banda asta destul de scurtă. Paul Pope este unul dintre cele mai influente nume din banda desenată a anilor `90 și de la începutul lui 2000. Fiind, după Frank Miller, unul dintre primii care să spargă granițe geografice și să îmbine în arta sa specificul diferitelor regiuni, dând naștere,  atât prin măiestrie tehnică și interiorizarea teoreticului, dar și pasiune aprigă, unei opere restrânse, dispersate, dar inovatoare și plină de vigoare. Atât de mult încât, acum o generație întreagă de creatori de marcă îi datorează un curent întreg.

Când este vorba de asemenea talent(Pope, McCarthy, Corben, Chaikin, Jordi Bernet –deși ultimii doi nu mi s-au părut la înălțime- ) când vine vorba de artă, lucrurile țin mai mult de preferințe personale, decât de virtuțiile artistice ale celor responsabili. Însă Pope îmi pare să se fi implicat ceva mai mult decât alții, poveștile sale având ceva mai multă greutate și lăsă o amprentă mnemotică mai adâncă asupra cititorului, iar arta sa fiind, poate nu cea mai bună din carieră, dar în mod cert deosebit de puternică. Mai ales că-și încodrează un pic mușchii alterându-și subtil stilul prin bruschețea(sau lipsa acesteia) liniilor și tușelor, plus diferite ritmuri ale poveștii prin numărul și forma panourilor. Ceea ce vreau să zic e că Pope s-a numărat printre acei artiști din Solo(ceva mai puțini de jumătate) care s-au folosit de banda asta pentru a-și testa forțele naratoricești, nu doar pentru a-și mai vedea niște foi tipărite.

Scurtele sale povești par să conteze mai mult decât ale celorlalți, de fapt mai mult decât o grămadă de serii lungi, legându-le tematic, ceea ce doar Allred și Sale mi-au lăsat impresia c-ar mai fi încercat. Iar întâmplarea face ca tema aleasă să-mi fie foarte dragă. În toate este vorba despre percepția asupra miturilor și în toate încearcă să prindă momentul când aceasta trece de la una infantilă și simplistă, de la credință oarbă în narațiunea oferită și trece către una capabilă să penetreze iluzia și să găsească amănuntele implicate, dar nu explicitate. Face asta fără să treacă în deconstructivism, fără a distruge mitul, ci elevându-l, oferindu-i o formă demnă de calitățile sale.

Sooo awesome.

locul 5 –> aici

Top 10 Benzi de la DC – locul 7 + Epic win al săptămânii


aici <– locul 8

Starman

de James Robbinson(scenariu), Tony Harris și alții(artă în creion)

În Starman este vorba despre un tânăr, Jack Knight, fratele său mai mare și tatăl lor. Tatăl are o afacere, mai mult o datorie, față de care Jack este dezinteresat, însă David mai mult decât pasionat. Însă atunci atunci când David moare,dar nu dispare din bandă, prestând meseria moștenită, este rândul mezinului să preia frâiele și să ducă mai departe tradiția. Să devină un supererou.

Ah, Workman! Fără literele tale, lumea ar fi un loc mai trist.

Una dintre temele care îmi înmoaie genunchii de fiecare dată e relația dintre părinți și copii, în special cea dintre tată și fiu. De fapt tema întregii benzi e relația în sine. Relația dintre oameni și orașul lor, relația dintre oameni și istorie lor, dintre prezent și trecut, relația dintre prieteni, dintre colegi, dintre frați, dintre artă și viață și da, paternitatea este una dintre legăturile explorate cel mai puternic, sub diferitele ei aspecte. Biologic, inițiatic, un pic oedipian și nu numai prin prisma lui Jack Knight și a tatălui său, primul Starman.

Iar baza întregii seriei o reprezintă tocmai explorarea acestor relații. Sigur, cam ca în orice serial de asemenea lungime apar conflicte suprapuse care cresc în magnitudine cu diferite ritmuri, apar fire narative alternative care se întrepătrund cu cel principal, iar totul e realizat bine acompaniat de o artă care reușește de cele mai multe ori să captureze foarte bine emoțiile personajelor, atmosfera mediului și arhitectura deco(<3) orașului. Orașul este cheia de boltă a benzii pentru că pe parcusul narațiunii capătă identitate, chiar personalitate și ajunge să se simtă ca un loc mult mai solid și real decât oricare alt oraș din universul DC, poate și pentru că în el se întrepătrude noul cu vechiul, istoria reală cu cea fictivă, devenind un nod pentru tot ceea e important în experiența umană.

Se aventurează în discuții referitoare la simbolistica supereroilor și la semnificația lor, chiar sunt presărate mici studii despre psihologia acestor personaje, iar Robbinson petrece un număr impresionant de pagini revitalizând unele din era de aur a benzii desenate, dar nicio poveste nu se simte cu adevărat ca una cu supereroi. Sunt povești personale, sensibile, despre oameni prinși în poziții de putere care le oferă anumite privilegii și responsabilități.

locul 6 –> aici

PS:

Top 10 Benzi de la DC – locul 9


aici<–Locul 10

Suicide Squad

de John Ostrander și Luke McDonnel

Suicide Squad e o bandă despre răufăcători forțați să lucreze pentru guvern pentru a-și ispăși mai repede pedeapsa. A început să fie publicată din 1987 și încă încerc să îmi imaginez cum se poate așa ceva. Nu este nimic la nivelul lui Dark Knight Returns sau Watchmen, nu apare geniul din acele benzi, însă face ceva ce nicio altă bandă n-am văzut să facă. Învață lecțiile care trebuiau învățate din ele, în special din DKR. Nu știu cât e meritul lui John Ostrander, cât al lui Luke McDonnell, dar apar rândurile de patru panouri, panourile lungi și subțiri sau alte elemente de structură prin care se poate produce o narațiune densă și cu un pas controlat, fără a asalta abuziv cititorul cu informație. Stilul vizual e un pic mai pătrățos, mai rugos decât ce oferea DC la acea vreme, e un pic mai murdar și mai realist fără a-ți arunca asta în față. Nu cu mult, pentru că se putea trezi cineva din CCA că e prea subversiv (au fost cazuri), dar efectul e sesizabil. Personajele, bănuiesc că din motive corporatiste, nu ies decât rareori din costum, dar stilul și culorile un pic mai mate fac minuni pentru a reduce ridicolul situațiilor. Luptele sunt viscerale și interesante și sunt…lupte, nu doar mijloace de a arunca expozițiune în cititor. Nu se reduc la azvârlit pumni sau raze rozalii ci implică manevre reale, iar armele de foc chiar sunt folosite,  gloanțele își nimeresc ținta, nu întodeauna fatal sau astfel încât să incapaciteze imediat, făcând tot conflictul să capete tensiune, în ciuda scalei sale pedestre.

Poveștile iau întorsături de situație logice, dar neașteptate și chiar originale ceea ce se realizează nu prin reprimarea informației ci prin manipularea tensiunii și a pasului cu care se desfășoară acțiunea. Dialogul e credibil și cu toate că se găsește în cantități considerabile e plăcut, fiecare personaj are o voce, un mod distinct de a vorbi prin care i se reflectă personalitatea, iar conversațiile par a fi în general schimburi naturale de replici. Iar atunci când e nevoie de expoziție forțată, uneori impusă, Ostrander recunoaște artificialitatea procedeului. Poate cam des. Situațiile sociale sensibile și problemele politice sunt tratate cu respect și chiar comentate competent, nu numai folosite pe post de decor pentru a oferi importanță unor povești care nu o merită.

Ceea ce vreau să spun e că Suicide Squad e mai mult sau mai puțin doar o bandă de acțiune. Dar una realizată exemplar, astfel încât, după părerea mea, pune la zid multe astfel de benzi contemporane. Iar de aceea a avut o influență mai puternică cu privire la evoluția universului DC decât alte benzi din aceeași perioadă, poate mai populare. Și chiar dacă subiectul poate descuraja firile mai puțin impresionate de bravură și violență, trebuie să menționez, măcar pentru cei care considera genul ca fiind superficial, că tocmai acțiunea e printre lucrurile pe care o bandă desenată le face cel mai greu.

Locul 8 –>aici