Pirateria salvează România


Bag de seamă că în ciuda unor oaze de luciditate discuțiile despre piraterie se învârt în jurul a două clișee; promotorii venind cu interogații de genul: ”da ce-s prost să dau bani?”, iar acuzatorii făcând afirmații precum: ”puștanii ăștia după ce-și sparg banii pe manele și alcool îmi fură capodoperele. Marș de pe peluza mea. Nu mă interesează că v-a îngropat subit viscolul.”.

În primul rând trebuie să ridic o problemă. Mi se pare că trebuie făcută o distincție între pirateria intelectuală clasică și asta internautică (nu-i chiar fină linia ce încerc să o trasez, dar excepțiile sunt relativ puține). Amândouă încalcă diferite drepturi și legi, dacă nu chiar aceleași, dar asta digitală se oprește la un punct. Dacă prima comite furturi intelectuale (unde intră și piratatul de chiloți/wiskey/telefoane) iar apoi folosește profitul neimpozitat și nereglementat pentru a finanța activități ilegale mult mai urâte, chiar violente, cea de-a doua doar comite furturi intelectuale, iar în cel mai rău caz îl împiedică pe cutărel artist să facă cine știe ce excentricitate sau exces absurd. Și aici se opresc efectele negative, care pentru noi consumatorii nu contează; de fapt nici pentru creatori nu contează, ci doar pentru corporațiile mârșave, așa-i?

După cum am zis mai demult, distribuția digitală ar deschide niște avantaje (disponibilitate, diversitate și persistența produsului – lucruri care mie mi se par mult mai importante decât mirosul hârtiei, sau alți draci subiectivi și romantici) pe care până acum nu mult timp doar canalele ilegale le-au oferit. Dar încetul cu încetul lucrurile se schimbă spre mai bine. Industria jocurilor video mi se pare că e într-un loc aproape ideal la momentul de față prin Steam și GoG (poate și Onlive). Dar doar pentru că în unele cazuri pirații fac o treabă mai bună oferind mai multe produse, mai bine și mai repede clientului, asta nu îi face o alternativă chiar dezirabilă. Lăsând la o parte pierderile (care sunt discutabile și uneori poate un pic aproape îndreptăție, într-un fel), un dezavantaj pentru noi, consumatorii și pentru întreaga industrie construită în jurul unei forme de divertisment este tocmai gratuitatea produsului.

  • Lipsa tranzacțiilor înseamnă lipsa creșterii economice. Economia este o chestie complicată, în care intervin mulți factori, unii influențați de lucruri imprevizibile sau înafara controlului nostru, cu situații în care ecuațiile și teoriile clasice nu funcționează, dar într-o situație ideal-optimistă în principiu, după cum spune și celebra pildă biblică, banii strânși la ciorap nu cresc în valoare (se vede că Iisus era evreu). Ei trebuie să se miște, neavând intrinsec vreo importanță ci desemnând un potențial, care potențial odată împlinit duce societatea cu un mic pas mai aproape de progres și prosperitate. Deci dacă nu mișcăm moneda prin tranzacții, lucrurile stau pe loc, nimic nu se realizează și canci prosperitate. De asemenea, odată introdusă valoarea într-o industrie, ea nu prea mai pleacă de acolo. Deci poate am vrea mai puține șaormerii și mai multe librării sau teatre sau cinematografe.

  • (mai mult 1.5) Nu există motivație pentru obținerea de venit în plus, mai ales în persoane care au deja oarece venit asigurat. Problema asta apare la persoane cam de până la vârsta mea, dar are consecințe care se vor vedea mai târziu pentru că nu se dezvoltă ambiție, viziune, spirit antreprenorial, spirit de concurență și apare o lipsă de forță de muncă. Sau poate e doar cazul meu. Din moment ce am văzut puști de 13 ani care munceau (scriind cod, nu altfel), se prea poate să fiu doar eu un puștan privilegiat. Oricum, nu tu venit în plus care să fie cheltuit, înseamnă nici creștere economică.  Plus viitoare generație ratată.
  • Publicul nu este educat să plătească, să doneze, să investească, să miște banii în vreun fel, ceea ce afectează foarte urât micii artiști nesusținuți de vreo companie sau chiar micii întreprinzători de care depinde orice piață, cultură și societate sănătoasă.

  • Print gratuitatea produsului nu se încurajează gândirea critică. Nu apare niciun motiv pentru introspecție și analiză. Nu apare nevoia alege între a procura 100 de numere din Uncanny X-Men, pentru că ți-a plăcut cum arăta o copertă, și From Hell, capodopera lui Alan Moore și Eddie Campbell. Aici problema este o lamă dublă, fiindcă pirateria elimină raporturile dintre preț, cantiate și calitate, ceea ce în teorie ar face mai ușoară analiza operei pe baza meritelor sale, fără a considera alte probleme, dar tocmai această dilemă este rezolvată elegant de o parte foarte importantă a industriei: recenzorii și criticii.

  • Fără să aducă un avantaj imediat consumatorului, această categorie de oameni, oricum destul de urâți atât de public și creatori, s-ar putea diminua sau chiar dispărea. Însă ea are un rol vital despachetând intelectual produsele descoperind operele de artă sau rebuturile scârbavnice găsite în ele. Ceea ce crește valoarea operelor pentru că se crează un sistem cât de cât coerent în cadrul căruia să valoreze ceva. Iar pe lângă asta, nu cred că putem nega puterea transfigurativă a unei adnotări asupra unei opere  sau chiar o perspectivă nouă și interesantă adusă de o cronică făcută cum trebuie de o persoană inteligentă. De asemenea, această poziție înseamnă o serie de slujbe, iar pentru importanța slujbei vezi punctele 1 și 2/1,5.

  • Având atât de multă media la dispoziție face supraconsumul de media nu doar mult mai ușor, dar prin piratare cresc riscurile ca el să se realizeze cu produse de calitate îndoielnică. Efectele supraexpunerii sunt multe, diverse și variază de la individ la individ, dar în majoritatea cazurilor alterează sistemul său referențial, anomalizează interacțiunea cu alți indivizi și după cum mi s-a teoretizat de către o persoană care ar trebui să știe câte ceva despre domeniu, solicită mental fără sens și nu oferă spațiu pentru momente de introspecție.

Știu că multe dintre puncte se apropie periculos de mult de a fi strawmen, cel puțin îmi place să cred că nu sunt deja, problemele adresate existând în sisteme mult mai complicate, iar că lucrurile nu sunt în realitate chiar cum le-am pictat eu acolo (e sărăcie lucie și nu-ți permiți să dai banii pe filme, studenții muncesc să-și plătească chiria și să nu moară de foame-habar n-am de ce mi se pare mie că lucrurile nu sunt chiar așa-, opiniile criticilor influențează prea puțin pe cele ale cititorilor și asta se vede de exemplu la box office, suprasaturarea se poate obține și altfel-vezi Don Quijote- etc.), dar astea sunt totuși niște lucruri care mi se pare că sunt mult prea rar aduse în discuțiile despre subiect și ar trebui totuși cel puțin punctate. Pe termen lung cred că afectează societatea mult mai mult decât ar face-o un simplu furt.

PS: Chiar dacă pirateria mi se pare în principiu o chestie destul de nasoală, o practic și cred că ea face și niște lucruri bune, înafara prețului inexistent, care nu știu dacă e o chestie benefică. Este de datoria producătorilor, creatorilor și a celorlalți consumatori să creeze condițiile în care cumpăratul unui produs este de preferat descărcări sale ilegale. În niciun caz nu este treaba unui guvern să-și bage coada în Internet cu măsuri exagerate, potențial dăunătoare intimității individului și libertății de exprimare prin tratate făcute cu neștirea populație la cererea corporațiilor care se simt amenințate de new media.

Noua eră și ”noua” televiziune


Un articol de către Dafnis Varvitsiotism scris în 2002 pentru publicația ”Parakatathiki”, preluat de către revista Familia Creștină(din câte îmi dau seama o rebranduire a Presei Ortodoxe) în numărul 7 din 2010. Scuze pentru calitatea scanului. Din câte am verificat nu a apărut pe siteul publicației.

Edit: Sper să fie articolul mai ușor de citit acum

 

 

 

 

Educație anticreștină


Într-un număr mai vechi din Presa Ortodxă,  am găsit un articol deschis cu următoarele cuvinte.

Propriu societățile postmoderne contemporane e fuga de Dumnezeu! Adică, într-o astfel de societate orice aduce aminte de prezența lui Dumnezeu în spațiul public și în inimile oamenilor trebuie pus sub semnul întrebării, contestat, îndepărtat și înlocuit de urgență. Graba și ura cu care vedem că au loc toate aceste lucruri lasă impresia că s-a săvârșit o crimă!

Arhitecții societății atee socotesc ca pe o crimă educarea copilului în familie în spiritul credinței creștine. Prin urmare, educației i se acordă o atenție deosebită în societatea în care existența lui Dumnezeu este negată.

Un copil care ascultă cuvântul Evangheliei de la cea mai fragedă vârstă are toate șansele de a-l primi și a-l lucra la maturitate. Dar copilul care nu-l aude are mult mai multe șanse să rămână necrendincios pe tot parcursul vieții. Căci un om care crește în albia cuvântului lui Dumnezeu cu greu poate fi păcălit și sedus de cuvintele oamenilor – ideologii care nu urmăresc decât moartea omului prin glorificarea lui. În timp ce un copil crescut în atmosfera închisa a ideologiilor moderne care-l neagă pe Dumnezeu va fi o pradă mult mai ușoară la vârsta maturității.

În această perspectivă, trăsătura fundamentală a sistemului educațional modern și a ideologilor care doresc să posede sufletele copiilor este îndepăratarea acestora de părinți și integrarea lor în sisteme uniformizatoare precum creșele, grădinițele, școlile publice, locuri unde îndoctrinarea lor prin diferite ideologii ateiste devine mult mai ușoară.

Religia otrăvește totul


-sau de ce să fiu original când cineva precum Hitchens a pus deja punctul pe i mai bine decât aș putea eu vreodată să o fac-

Și nu vreau să neg realizările Bisericii, sau ale oamenilor aflați în diferite grade de afiliere cu aceasta, departe de intențiile mele, dar asemenea unui panaceu care aplicat în cantități exagerate, sau prea îndelungat și religia a devenit otravă. A devenit otravă pentru că atacă cea mai nobilă caracateristică a omului, până la urmă singura trăsătură a omului care l-ar ridica într-un fel sau într-o formă deasupra celorlalte animale. Paradoxal, religia atacă spiritualitatea și cum altfel să o facă, decât prin cuvânt.

Prin trăire spirituală mă refer la acea trăire paroxistică fie în euforie sau agonie, fără o cauză bine determinată, uneori transcendentală, dar mult mai important, intens personală. Nu îi neg originile ca aparținând propriei noastre fizionomii, dar asta nu face căutarea ei mai puțin de dorit, pentru că reprezintă o culminare și o răsplată mai presus de orice lucru material. Spiritualitatea văzută ca explorare a sinelui și întegrării în ființa noastră a unui sens mai profund și mai puternic decât realizări materiale este un lucru pe care cu toții îl deținem, fie că îl acceptăm sau nu.
Iar aici religia ni-l răpește prin înglobarea în trăirea omenească a superstițiilor, a miturilor, a ezotericului, a fricii și a frivolității față de explorarea intensă a adevărurilor ascunse. Negând capacitatea omului de a se împlini spiritual altfel decât prin cedarea sinelui propriilor lor idealui, neagă importanța filozofiei, științei și a artei, toate în egală măsură purtând aceelași potențial către o explorare temeinică a lumii și implicit a împlinirii spirituale mulțumită descoperirilor făcute.

Religia transformă spiritualitatea în spiritism, folosinduse de Duhul Sfânt și de duhurile rele ca pe niște forțe magice, ele însele intangibile, dar care își fac existența dovedită prin acțiunile lor  nu numai asupra psihicului omului, dar și a lumii materiale prin transmutări, tranfigurări și prin crearea lucrurilor ex nihilo. Iar duhurile acestea se pogoară asupra oamenilor fie prin invocarea lor ritualică, ori trimise de către o conștiință supraomenească, fie ea divină sau demonică.

Spunând că acest duh, considerat transcedental din varii motive, nu este intrinsec ființei umane ci dăruit nouă de către divinitate pentru a ne oferi conștiență, conștiință și inteligență, iar că datoria noastră este de-al nutri spre cinstirea și cântarea cât mai cuvioasă a Domnului, nu numai că servește drept o mare insultă adresată potențialului și ființei umane, dar are de asemenea implicații profunde și ramificate în întreagă cultură omenească, în final otrăvind-o.

Neputând să fie negată calitatea artistică și influența avută de foarte multe opere, chiar până la modernism, se risipesc criterii de tehnică, de mesaj filozofic și artistic, dezvoltându-se în schimb vagi referințe la dogma religioasă. Eminescu, poetul creștinismului, predica celibatul și incapacitatea omului de a ieși din păcăt fără a i se abandona Domnului. Caragiale își tortura psihologic evreul în O făclie de Paști, nu pe motiv de avariție ci din cauza vinii relioase resimțită profund de acesta. Dostoievski nu este privit ca un creator de sublime și complexe profile psihologice, ca un explorator al dramei umane, ci ca un pur reiterator al pasajelor biblice.

Nu numai că descoperirile științifice sunt maltratate fie pentru a se potrivi în dogmă, fie pentru a putea fi infirmate de această ca pe un triumf al imaterialului asupra teluricului spurcat, dar sunt dezonorate viețile marilor gânditori care nu numai că și-au dedicat trupul pe altarul științei, dar chiar au fost sacrificați de însăși religia care astăzi îi poartă drept stindard. Faptul că au fost obligați de societate și de vremuri ca în mintea lor reverația pentru divinitate să ocupe același loc ca cea pentru adevăr, acest lucru nu demonstrează decât influența demonică și nefastă cu care Biserica a năpăstuit întreaga Europă și mai târziu, întreaga lume.

Filozofii antici,dintre care probabil cel mai îndrăgit este Aristotel, sunt pictați pe frescile mănăstirilor ortodoxe alături de voievozi, sfinți și arhangheli. Chiar dacă ne poate bucura faptul că uneori, singurii originatori ai porțiunilor doctrinare benefice din dogma creștină sunt recunoscuți și ridicați la rang de cinste, nu poate fi considerat această practică mai mult decât un apel la autoritatea, din moment ce nu numai acțiunile bisericii, dar toate practicile superstițioase sugerate de aceasta și însăși teologia ei, neagă esența și de multe ori forma, scrierilor anticilor.

Acceptând nu numai că salvarea se poate obține prin obidiență oarbă față de religie, dar și că împlinirea ca om, împăcarea cu sinele, sunt lipite inextricabil de respectarea unei cărți sfinte, nu există decât două alternative în fața realizărilor non-religioase. Fie renegarea și ponegrirea lor ca aberante, nesemificative sau chiar eretice, fie pângărirea și desecrarea lor, astfel încât să se potrivească într-un fel cu imaginea asupra lumii creată pe baza cărții sfinte. Așa că da, religia otrăvește totul!