Seria Detectivii Aerieni: Dosarul popcorn și Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea


Dosarul Popcorn de Ana Rotea                                                          Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea        

Nota mea: 5 din 5 stele                                                                         Nota mea:  5 din 5 stele

Nu obişnuiesc să judec vreo carte în funcţie de autorul ei. Ştiu, sunt critici sau profesori sau mai ştiu eu ce învăţaţi care îi sfătuiesc pe cititori să plaseze bine o scriitură în cadrul biografiei autorului, şi mai bine în vremurile în care a fost scrisă şi analizeze acest întreg atunci când discută despre o carte. Nu zic nu, cel mai adesea este foarte instructiv să faci toate astea, însă nu pot uita nici întrebarea unui îndrăgit filosof francez: “Ce contează cine scrie?” ca un ecou al binecunoscutei “legi” a cunoaşterii: nu contează cine garantează pentru o afirmaţie, contează dacă e adevărată. Am făcut această plictisitoare introducere pentru a clarifica un lucru: nu apreciez o carte mai mult pentru că e scrisă de un autor român şi nici nu recomand vreodată cărţi scrise de autorii români doar pentru a promova “cultura autohtonă”. Dacă o carte e mai bună decât Un veac de singurătate, atunci o recomand prietenilor, altminteri m-aş bucura dacă ar citi cartea lui Marquez şi nu cu ultimele apariţii de carte românească.  

În literatura pentru copii însă lucrurile stau, cum era de aşteptat, aşa şi aşa. Oricât de imparţial ai vrea să fii cu autorul, capacitatea de receptare uşoară a textului  îţi modifică mult perspectiva. Altfel şi abrupt spus, chiar dacă aş vrea să o compar pe Ana Rotea cu Sally Gardner şi pe Detectivii aerieni cu trupa Aripi şi Co. nu pot trece peste faptul că poveştile şi “cazurile” detectivilor autohtoni sunt mai pe înţelesul copiilor şi, din pricina aceasta, mai pe placul lor. O clientă îmi spunea în preajma Crăciunului că se bucură nespus de apariţia cărţii Rostogol merge acasă, pentru că astfel copiii săi au poveşti pe care le pot lesne pricepe; ei nu mai pot înţelege acum Hansel şi Gretel sau alte basme asemenea în care părinţii îşi abandonează copiii flămânzi în pădure câtă vreme propriii părinţi sunt toată ziua pe capul lor şi îi îndoapă în fel şi chip. Şi chiar şi în absenţa unor astfel de elemente fantastice, poveştile de pe alte meleaguri au mai tot timpul ceva străin, greu sau imposibil de înţeles pentru copii, de la detalii ce necesită o explicitare în josul paginii cu privire la, de pildă, structura şi programa din învăţământ sau banalele lanţuri de hypermarketuri cu tipurile de produse pe care le comercializează până la gusturile personajelor, la sărbătorile şi obiceiurile lor de zi cu zi.

Asta nu înseamnă că cele două cărţi în discuţie au singurul avantaj de a fi autohtone, deşi atârnă mult la cântar faptul că cele două cazuri se petrec în timpul vacanţelor de vară, respectiv de iarnă, că protagoniştii stau la bloc şi îşi caută indiciile prin cartier, prin piaţă, la restaurantul chinezesc în primul caz, sau, în cel de-al doilea, în parcul în care primarul a improvizat un orăşel al copiilor cum obişnuiam să îi spunem sau că cele două cazuri sunt cât se poate de plauzibile în zilele şi în lumea noastră. Autoarea reuşeşte să pătrundă întru totul în universul personajelor sale. Limbajul, descrierile, comportamentul celor patru copii (şi-un căţel) sunt cât se poate de naturale, de parcă un adult nici nu ar fi pus mâna pe vreun pix sau pe vreo tastă ca să le creioneze. Şi totuşi umorul, replicile sunt la fel de delicioase pentru cei mari pe cât sunt de serioase pentru cei mici. Ba chiar, de la un volum la altul am avut impresia că autoarea se perfecţionează, că nu mai lasă nici o frază nefinisată, că nu e nimic în plus sau în minus, că atenţia i s-a îndreptat la fel de mult pe modul de construcţie al poveştii pe cât s-a îndreptat asupra poveştii înseşi. Ce poveste?

De fapt sunt deja două, două cazuri: unul cu o dispariţie a unui porcucşor de Guineea pe care Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu şi Şerloc încearcă să o rezolve întrecându-se cu o echipă concurentă numită Fafeflafi, caz care se ramifică şi se complică suficient de palpitant şi de inteligent cât să garanteze un început de serie care să capteze atenţia cititorilor (şi să câştige Trofeul Arthur) şi cel de-al doilea, care, deşi tematic, implicând dispariţia a câtorva mii de clopoţei de Crăciun care urmau să împodobească un întreg parc, poate fi citit în orice anotimp; mai mult decât un aer de sărbătoare pe care îl respiră cel de-al doilea volum, mie mi s-a părut că aici primează autenticitatea, familiaritatea şi grija extraordinară a autoarei la fiecare detaliu şi mai ales la modul în care construieşte personaje secundare nemaipomenit de caraghioase şi de pline de persoanlitate.

Deşi plasate într-o atmosferă cât se poate de reală, “cazurile” Anei Rotea mi-au adus aminte, cum pomeneam mai sus, de seria Aripi şi Co. Deşi aceasta îşi duce veacul în lumea zânelor, a pisicilor vorbitoare şi a căpcăunilor, ambele serii de aventuri detectivistice au parte de suspans, de umor, de imaginaţie şi inteligenţă, de naturaleţe şi mai ales de un curs cumva ascendent: pare-se că următoarea carte nu are cum să dezamăgească, autoarele au înţeles cum stau lucrurile în lumea copiilor, a detectivilor şi a adulţilor care le scriu poveştile, de acum nu trebuie decât să le lăsăm să îşi facă treaba şi să ne bucurăm de cărţile lor.

De ce 5 stele (pentru fiecare volum): Pentru că la un loc avem o serie de nota 10, bineînţeles.

Olguța și un bunic de milioane de Alex Moldovan


Olguța și un bunic de milioane de Alex Moldovan

My rating:  4 of 5 stars 

I-am luat la un moment dat un interviu lui Alex Moldovan în care povesteam despre cartea de față, carte pe care la momentul respectiv eu nu o citisem, dar despre care eram convins că o să-mi placă. Spre norocul meu – și al lui Alex, îndrăznesc să spun – cartea mi-a plăcut foarte mult în momentul în care în sfârșit a fost tipărită și am ajuns și eu să o citesc.

Cine-i Olguța? O fată roșcată și pistruiată de doisprezece ani, isteață foc, impertinentă (zic unii), împiedicată (zice ea), cu un tată plecat peste hotare, cu un bunic misterios putred de bogat, cu o mamă bolnavă destul de grav și cu mătușă care apare la ușa ei ca să o ia pentru câteva zile, cât timp mama Olguței o să fie operată. Tam-nesam, Olguța se trezește aruncată într-o super mașină: un Jaguar XJ! Dă-i viteză la unul dintre cele mai luxoase hoteluri din țară unde Olguța se trezește prinsă într-o poveste extrem de complicată cu indivizi dubioși care o vânează ca să o ducă bunicului său, pe care ea nu vrea să-l vadă, indivizi care, surpriză! s-ar putea să aibă o legătură tocmai cu mătușa ei! Ține-te fugă și aventuri în genul lui Bourne într-un Cluj în care nu mai știi cine-ți este prieten și cine dușman!

Nu mă aștepta, spun cu toată sinceritatea, ca Alex Moldovan să scrie atât de cursiv și să creeze un roman pentru copii de-o lungime decentă care să fie atât de bine închegat. Mă așteptam să fie amuzant, mă așteptam să găsesc referințe muzicale, mă așeptam să aibă un personaj interesant, dar în nici un caz nu mă așteptam la o poveste polițistă de acțiune care să mă țină cu sufletul la gură! M-a surprins și m-a suprins extrem de plăcut!

Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt (nu am primit nici o bere de la Alex, nici măcar o promisiune de vreo bere ca să scriu de bine, nici măcar ca să scriu despre cartea sa) e suficient să luați cartea în mână pentru câteva minute și să o răsfoiți. Dacă scăpați cu bine de desenele foarte simpatice din ea, atunci sigur o să vă prindă povestea întrucât indiferent de unde o iei, o să te ațâțe să vrei să afli mai multe.

N-am niciun coleg care visează să se facă fochist atunci când o să fie mare. Asta în condițiile în care unul visează să se facă gunoier…

Am trecut în grabă prin bucătărie, care arată exact așa cum văzusem prin filme și la Master Chef că trebuie să arate o bucătărie respectabilă: ca o casă de nebuni.

Chiar după ce m-am urcat în mașină, m-am apucat să meșteresc la oglinda retrovizoare, în mod evident greșit concepută sau montată, din moment ce nu mă puteam privi în ea decât făcând eforturi supraomenești.

N-am nimic împotriva apei. Dar cred că apa e făcută în specia pentru uz extern. Ca să facem duș și, în cel mai rău caz, ca să ne clătim gura când ne spălăm pe dinți. Ni se tot repetă că corpul omenesc conține 70% apă. Bun, am înțeles. Însă am o întrebare. Una singură. Dacă avem deja atât de multă apă în noi, chiar credeți că e necesar să mai adăugăm niște apă? Nu are sens. Care e obiectivul? 90%? 100% apă? E o adevărată nebunie!

De ce 4 stele: pentru că e o poveste palpitantă despre o simpatică puștoaică roșcată și plină de pistrui.

Prezentarea editurii:

Olguţa e o puştoaică de doisprezece ani ca oricare alta. Bine, nu chiar ca oricare alta: e neîndemânatică, impertinentă, intră mereu în bucluc, nu prea are prieteni, iar familia ei e atât de dezbinată, încât nu-şi recunoaşte mătuşa când aceasta îşi face apariţia la uşă.

Nu-i de mirare că Olguţei nu-i convine deloc când e nevoită să petreacă un weekend cu mătuşa pe care de-abia a cunoscut-o. Ba mai mult, Constantin, bunicul ei, ţine morţiş să o vadă. Şi nu are de gând să accepte un refuz.

Micuțul Nicolas în vacanță de René Goscinny, Jean-Jacques Sempé


Nota mea: 5 din 5 stele

V-am mai povesti despre aventurile lui Nicolas: Micuțul Nicolas în recreație și Micuțul Nicolas.

Este destul de evident faptul că micuțul erou al lui Sempé și Goscinny îmi este foarte drag și că îi aștept aventurile cu aceeași nerăbdare cu care așteptam vacanța mare pe când eram și eu de-o seamă cu el.

Așa cum spune și titlul volumului, Nicolas pleacă în vacanță. De două ori. Prima dată cu părinții unde are parte de câteva zile cu ploi zdravene și alături de alți puști își face de cap prin hotel; unde tatăl lui Nicolas se apucă să sape găuri pe plajă și dă de bucluc; unde căpitanul care trebuia să-i ducă pe Insula Talazurilor unde a fost închis faimosul Om cu Masca de Fier mai că-și dă duhul întrucât i se face rău datorită discuțiilor pe care le are tatăl lui Nicolas cu un alt domn despre tot felul de mâncăruri.

În a doua vacanță Nicolas pleacă singur! Spre entuziasmul lui și spre – culmea! – nefericirea părinților care nu se așteptau ca puștiul să fie atât de fericit că pleacă fără ei. Nicolas se distrează de minune și are parte de tot felul de aventuri care-i vor da ocazia de a o impresiona pe Maria-Edwina care, totuși, cumva nu-l crede pe Nicolas și îi și trântește vestea că a cunoscut un oarecare Ionuț în vacanță, Ionuț despre care Nicolas decretează: Ca să nu mai zic că Ionuțul ăsta al ei e tâmpit și urât! 

Nu cred că există persoană care să nu râdă la aventurile lui Nicolas. Indiferent de vârstă. Pe lângă carisma evidentă, puștiul zurbagiu este o inepuizabilă sursă de glume și situații amuzante care mai de care mai suprinzătoare. Alături de o gașcă de neastâmpărați precum el, distracția cititorului este garantată, chit că acesta are șapte, douăzeci sau cincizeci de ani. 

Desenele sunt frumoase și ilare așa cum ne-am obișnuit și în celelalte volume, ajutând poveștile să fie și mai haioase.

V-am făcut câteva poze ca să vă vorbească cât se poate de direct și autorii cărții despre care tocmai v-am spus câteva vorbe. 🙂

De ce 5 stele: pentru că e fabulos! 

Această prezentare necesită JavaScript.

Prezentarea editurii:

Când vine vara e grozav de tot, pentru că e perioada vacanțelor. Și, pentru că e anul în care tatăl lui Nicolas decide că-și vor petrece vacanța în sudul Franței, mama face rezervare la un hotel din Bretania. N-are nimic dacă plouă, pentru că domnul Lanternoiu se oferă să-i distreze pe toți copiii cazați acolo.

Când Nicolas pleacă în tabără fără părinți e încă și mai grozav. N-are nimic că tatăl uită să-i dea și bagajul la urcarea în tren. În Tabăra de Azur își face o mulțime de prieteni noi: Gualberto – căruia îi place să doarmă, Paulică – el vrea mereu acasă la mama și la tata, și mulți alții. Fac baie în mare, merg în drumeții și la pescuit. Ce mai, e bine de tot!

Făuritoarea de albastru de Lois Lowry (The Giver Quartet #2)


Făuritoarea de albastru de Lois Lowry
My rating: 2 of 5 stars

Oricât îmi doresc, nu reușesc să mă împac cu scriitura lui Lois Lowry și pace. Pur și simplu Lowry nu-mi intră sub pielece. Pot să înțeleg de ce place tinerilor cititori, pot să înțeleg ce apreciază aceștia și ce-i entuziasmează dar nu pot să trec cu vederea erorile mari de logică și de construcție pe care autoarea le face. 

Kira brodează. Și brodează excepțional. Mâinile sale sunt atât de talentate încât atrage atenția conducerii asupra sa. Tatăl îi dispare la vânătoarea când încă nu era născută, iar mama îi moare recent lăsând-o singură în fața femeilor care o urăsc pentru că, având un picior strâmb, nu este utilă societății. Însă Jamison, apărătorul din partea statului la procesul intentat de Vandara o salvează și o trimite într-un apartament în care Kira trebuie să brodeze haina Cântărețului care, o dată pe an, spune povestea umanității până în prezent. Aici îl cunoaște pe Thomas, un alt copil, care sculptează toiagul Cântărețului cu momente din lungul poem pentru a-l ajuta pe acesta să țină minte versurile. Însă lucrurile se complică în momentul în care Annabella, bătrâna care o învață tainele colorării firelor de ață pe Kira, moare subit după ce-i spune tinerei că în pădure nu sunt monștri, iar Kira îi spune acest lucru lui Jamison.

Am citit foarte repede cartea. Doar câteva ore mi-a luat, nu mai mult. Povestea e simpatică, drăguță, mai ales că oferă și câteva indicii cu privire la locul unde Jonas și-a sfârșit călătoria. Dar dincolo de o poveste interesantă în universul care a ținut suflete de cititor tremurând în buza unei prăpăstii în care un erou, Jonas, a sensibilizat milioane de inimi, nu avem mai nimic… Nu m-a impresionat povestea Kirei deoarece nu e suficient de veridică, relația ei cu cei care o înconjoară este una superficială deși ar trebui, până la urmă, să-și asume chiar un rol de izbăvitoare. Sau cel puțin asta lasă să se înțeleagă autoarea. Nici măcar un singur personaj din toate nu pare că este conștient de faptul că nu este doar un personaj într-o carte, ci că este o persoană care trăiește într-un univers distopic paranoic și crud. Nici măcar fantoma societății din care evadează Jonas nu salvează situația. 

Scriitura este ușurică și la îndemână, însă modul în care povestea este construită năruiește tot interesul pentru carte.

Poate Lowry să scrie? Se pare că da, că doar are câteva cărți scrise la activ și are împușcate și două Newbery, adică nu e de ici de colo, dar eu tot nu pot să empatizez cu scriitura ei. Sunt total imun la poveștile ei.

De ce 2 stele: pentru că a fost doar o carte care s-a vrut carte cu personaje, dar care nu au fost altceva decât personaje.

Recenzia la Darul lui Jonas.

Prezentarea editurii:

Trecând printr-o serie întreagă de dezastre, civilizaţia a regresat până la un stadiu primitiv. Cei slabi sunt alungaţi din rândul semenilor, căci nu li se găseşte niciun rost în comunitate. În această lume, o copilă cu un beteşug la picior, rămasă de izbelişte după moartea mamei sale, este pe cale să fie alungată din satul în care şi-a trăit toată viaţa. Ceea ce o salvează este talentul cu care e înzestrată. Kira stăpâneşte arta brodatului ca nimeni alta şi astfel ajunge să i se încredinţeze o enormă responsabilitate. Dar Kira întrevede nişte secrete teribile ţinute ascunse de către cei ce deţin puterea. Responsabilitatea ei e chiar mai mare decât ar fi crezut vreodată.

„Lowry revine la o lume metaforică a viitorului, cum crease şi în romanul câştigător al Medaliei Newbery, Darul lui Jonas… Găsim suficient material de reflecţie şi de discuţie, cât şi un strop de magie şi un tulburător indiciu despre celebrul final ambiguu al precedentei cărţi.“
Kirkus Reviews