Scrisori către Mihai – Răzvan Petrescu


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Scrisori către Mihai de Răzvan Petrescu
My rating: 3 of 5 stars

Pe Răzvan Petrescu l-am descoperit pe când lucram la librăria Joc Secund. Aranjam cărți la raft și am luat o pauză ca să mă uit, pentru că m-a intrigat titlul, peste Foxtrot XX. Întâmplarea a făcut să deschid volumul la o pagină unde Petrescu vorbea despre Tarantino… Și am cumpărat cartea. Și am devenit fan Răzvan Petrescu.

Nu mă prea dau în vând după epistolare, pentru că nu reușesc să le înțeleg valoarea literară. De cele mai multe ori scrisorile presupun multe prea multe lucruri personale pe care, dacă nu le știi, le citești degeaba. Te uiți ca mâța-n calendar, nu pricepi nimic și te trezești că citești ceva și habar nu ai ce ai citit și de ce ai vrut să citești ce tocmai ai citit. E complicat, zic eu.

Ei bine, am luat Scrisorile lui Petrescu strict de curiozitate. Nu știu foarte multe despre el, nu am citit ultimele două cărți apărute pentru că am uitat, efectiv, de ele, iar picanterii despre viața lui nu-mi sunt cunoscute. Am luat cartea doar ca să văd cum se exprimă-n scrisorile pe care le trimite către un cunoscut și ca să văd dacă-și păstrează scriitura și în acest mod „vulgar“ de comunicare.

Ei bine, da! Petrescu este scriitor până-n măduva oaselor. Chiar și banala exprimare pe care o scrisoare o presupune provoacă plăcere cititorului. Are un stil pe care eu unul nu l-am mai întâlnit la niciun alt scriitor român. Nu doar că stăpânește măiastru limbajul, dar imaginația lui bolnavă este una dintre cele mai parșive și subjugatoare imaginații pe care mi-a fost dat vreodată să le întâlnesc.

Inteligent, bine articulat, sarcatic, melancolic – acesta este Petrescu din Scrisorile către Mihai. Nu e un alt Petrescu față de cel pe care-l știu din Foxtrot XX. La fel de incisiv cu lumea în care este forțat să trăiască, la fel de iritat, la fel de megaloman, la fel de crud și obsedat, la fel muzicofil și capabil de a alipi muzica de sentimentele și gândurile care-l macină.

Muzica și Scrisorile lui Răzvan Petrescu – interpretare grafică în capul lui Firescu cu ajutorul lui Kandinsky – Imagine si un articol interesant: https://www.linkedin.com/today/post/article/20141027113421-77923162-music-s-influence-on-design

Scrisorile lui Petrescu nu sunt o lectură care să te facă să te simți bine. Nu este un autor care să-ți aducă zâmbetul pe buze, chiar dacă are un umor ce-ți intră pe sub piele. Petrescu nu este un depresiv, cel puțin eu nu vreau să-l văd așa, ci o persoană care acceptă un tovarăș de viață întunecat ce nu-l lasă să se bucure de razele de soare, tovarăș de viață cu care se înțelege de minune pentru că-și trag palme unul altuia, pentru că nu se lasă nici unul, nici celălalt să cadă-n derizoriu, să se banalizeze. Nu știu ce-l face pe Petrescu să pătrundă atât de adânc în întuneric, însă mă bucur că reușește să găsească drumul înapoi, pentru că ce aduce cu el la suprafață te face să te cutremuri.

Recomand Scrisori către Mihai însă doresc să subliniez faptul că nu este o lectură pentru oricine și nu garantez că recomandarea mea o să fie pe plac nici celor care citesc epistolare, de obicei, nici celor care se așteaptă la ceva beletristică. Răzvan Petrescu este cu totul special, inclusiv în scrisorile de față.

De ce 3 stele: pentru simplul motiv că nu reușesc să „apreciez” acest „gen literar”. Pur și simplu nu se lipește de mine. Nu știu cum ar trebuie să fie un epistolar care să mă impresioneze mai mult decât a reușit Petrescu deja…

5 zile cu Stephen King: Shining – cartea – Stephen King


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Shining de Stephen King
My rating: 5 of 5 stars

Cuvânt înainte: Pentru că am intrat bine de tot univerul Shining și pentru că am recitit cartea și am revăzut filmele ca să înțeleg cât mai bine Doctor Sleep, m-am decis să dau drumul unui maraton Shining. Vor fi 5 articole: unul despre carte, unul despre filmul lui Kubrick, unul despre filmul lui Mick Garris, unul despre două documentare despre The Shining al lui Kubrick și recenzia la Doctor Sleep.

Înainte de a purcede la acest maraton trebuie să notez ironia coperții la ediția de față: culmea, o imagine din filmul lui Kubrick, film care nu i-a fost deloc pe plac lui King și care s-a îndepărtat foarte mult de carte, este reprezentativă pentru cum e văzut/ă epopeea Shining. Cu adevărat ironic.

Când am văzut că a apărut Doctor Sleep, imediat am scos din bibliotecă Shining ca să-mi aduc aminte de familia Torrance și Hotelul Overlook, mai ales că Doctor Sleep, zice-se, continuă Strălucirea.

Nu eram atât de convins că am să mai fiu la fel de entuziasmat de carte, așa cum am fost în adolescență și când am văzut nota de pe goodreads pe care i-am dat-o din amintiri, am avut ceva emoții. Din fericire, maestrul fricii a pus din nou stăpânire pe mine cu o infinită și malefică ușurință.

Jack Torrance e un alcoolic care încearcă să scape de teribilul viciu. După o ieșire nervoasă în urma căreia lovește un elev și este dat afară, Jack apelează la un vechi prieten de pahar care-i oferă șansa de a se angaja ca supraveghetor pe timp de iarnă la Hotelul Overlook. Alături de familia sa, Wendy și Danny, Jack își preia funcția și se pregăteşte de câteva luni rupte de restul lumii. Însă Danny simte că ceva malefic îi pândește din adâncul hotelului. Că tufele în formă de animale se mișcă când nu te uiți la ele. Că Hotelul respiră viața din Jack ca să-l prindă pe Danny. Pentru că Danny, așa cum i-a zis Halloran, are ceva special. Danny „strălucește” și Hotelul are o mulțime de vizitatori care nu l-au părăsit de foarte mult timp și au nevoie de hrană. Însă Hotelul Overlook are nevoie de un reprezentant prin care să-și facă simţite nevoile. Or, Jack Torrance tânjește după un Martini și i-a mai făcut rău lui Danny și altădată… Și Jack a văzut și el animalele mișcându-se…

La 31 de ani King a reușit să mă facă să simt fiori de groază! Eram la țigară în holul blocului și eram la momentul în care tot Hotelul Overlook o ia razna și pe coridoarele sale demonii-și fac de cap. O transpirație rece îmi scaldă spatele, sting țigara și mă îndrept spre ușa apartamentului. Au fost cei mai dificili pași pe care i-am făcut vreodată! Mă așteptam din clipă-n clipă să văd o dihanie din Overlook cum coboară scările și-mi sare-n față! Am scăpat neatacat și nu am mai ieșit la țigară noaptea cu Shining-ul în mână…

La începutul romanului eram cât pe ce să decretez că King strigă de prea multe ori „Lupul, lupul!” și că cititorul o să fie pregătit pentru ceea ce urmează. Am fost infantil. Groaza curge din ultimile pagini, te-mpresoară și sufocă, nemaicontând că Stephen King ți-a zis de atâtea ori că urmează ceva teribil.

Nu degeaba King e regele horror-ului. Reușește să adune tot ce-i mai bun în cărțile lui. Atmosfera apăsătoare specifică lui Lovecraft, răsturnările abrupte specifice lui Poe și demonii scârboși și bântuitori ai lui Barker.

Scriitura nu te lasă nicio clipă liniștit, indiferent de citești despre problemele de cuplu a familiei Torrance sau despre gândurile lui Halloran care se îndreaptă spre Danny. King știe să-și construiască propozițiile astfel încât să nu te plictisești și să nu uiți nicio clipă că ce ai în mână este o carte care trebuie să-ți ofere satisfacția și distracția unui spectacol.

Personajele sunt, ca de obicei, nucleul în jurul cărora King creează imagini înfiorătoare legându-le de psihicul lor, de sentimentele și de problemele pe care orice om normal le are. Acesta, zic eu, este marele atu al lui King: faptul că lasă cititorului impresia că evenimentele supranaturale nu țin de o natură ascunsă omului, ci sunt ascunse în noi și așteaptă momentul oportun ca să iasă la iveală și să ne atace.

Cred că este unul dintre cele mai înfiorătoare romane de groază pe care le-am citit vreodată, atât prin prisma terorii pe care o răspândește cât și a construcției atente și inteligente. Shining este o carte care trebuie citită de absolut oricine are inimă și se simte-n stare să facă față unui taifun de teroare.

De ce 5 stele: pentru că bate oricând la fundul gol absolut orice film de groază. De mult nu am mai tresărit la un film de groază precum m-a făcut Shining-ul să tresar.

Mireasa Prinţului – William Goldman


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Mireasa Prinţului de William Goldman
My rating: 4 of 5 stars

Când eram mic devoram cărțile lui Alexandre Dumas, Paul Feval, Karl May, Gaston Leroux, Robert Louis Stevenson și alții. Eram atât de pasionat de spadasinii pe care îi întâlneam în cărți încât aveam și eu, bineînțeles, o sabie cu gardă, așa cum citeam că sunt săbiile adevăraților spadasini, și o mantie de care era foarte mândru. Mă războiam de zor cu șțiuleții de porumb, pe ascuns ca să nu mă certe bunicii, și cu urzicile cele mai înalte, aruncându-mă viteaz în mijlocul lor. Mireasa prințului m-a făcut să retrăiesc exact acele momente în care mă credeam mare și neînfricat luptător și m-a făcut să zâmbesc… Dar nu acesta este marele atu al cărții…

Buttercup e EA. Westely e EL. Sunt făcuți unul pentru altul. Însă, pentru întrucât calea către dragostea adevărată și către festinul pe care ea îl presupune este unul adesea sinuos, drumurile lor se vor despărți. Westley pleacă-n America ca să facă bani de-o casă pentru el și Buttercup. Buttercup înțelege și nu prea și se căsătorește cu un Prinț. Prințul Humperdink este personajul cel rău. Și cel mai mare vânător din câți există pe această planetă. Pe numărate și căutate. Humperdink ar trebui să se căsătorească cu Buttercup. Doar că, între timp, din lipsă de ocupație, locuri libere în filme de acțiune sau alte romane de capă și spadă, își fac apariția Vizzini, Inigo și Fezzik care o răpesc pe Buttercup. Ah, mai apare și un mascat, care seamănă puțin cu Zorro dar nu știm clar, deoarece identitatea sa este atât de ascunsă-n hainele și masca neagră încât ne este frică să nu-l confundăm cu Batman. Dar nu este Batman. Este altcineva, nu știm exact cine, dar știm sigur că o vrea și el pe Buttercup. Poate datorită recompensei care este pusă pe capul ei – metaforic vorbim pentru că săraca Buttercup nu ar fi putut ține cu fragilul ei gâtuleț ditamai recompensa, abia-și putea ține frumușorul căpușor… Cert este că toți cei enumerați mai sus își vor confrunta forțele și abilitățile. Și nu doar o dată. Ba de mai multe ori chiar. Iar mascatul cel negru… dar asta rămâne voi să aflați citind cartea. Printre altele veți afla și dacă Wesley o să fie fericit cu Buttercup, și dacă Fezzik are ceva-n cap sau nu, și dacă Inigo își va îndeplini răzbunarea, și dacă Humperdink va porni războiul cu Guilder, și dacă…

Am citit cartea așa cum se citește un roman de aventuri: cu sufletul la gură și inima cât un purice. Goldman știe să scrie astfel încât să te captiveze cu totul. Nu degeaba a luat Oscar-ul pentru Butch Cassidy and the Sundance Kid și  All the President’s Men. Știe cum să prindă un cititor și să-l facă să stea tupilat cu un text scris de el și să nu-l mai lase din mână până nu-l termină. Din punct de vedere scriitoricesc Goldman se pricepe să manevreze cuvintele și să construiască propozițiile astfel încât să sară din banal și să te facă să te trezești răzând. Are o capacitate deosebită de a observa și reda situații banale astfel încât te ia total pe nepregătite și te face să te îndrăgostești de scriitura lui. Un „defect” pe care l-am mai văzut la alde Woody Allen sau Will Eisner – e clar, evreii au un mod de a vedea lumea și de a râde de ea pe care noi, restul pământenilor, nu-l avem nicicum în noi.

Mireasa prințului este una dintre cărțile care trebuie citite într-o viață de om din simplul motiv că are de toate: este amuzantă, răsturnări de situație care te vor face să vrei să arunci cartea cât colo de supărare, aventuri extraordinare, personaje memorabile, capa se întâlnește cu spada într-un mare fel, iar mințile luminate se dovedesc mai ascuțite decât orice lamă.

Romanul lui Goldman a fos și ecranizat, cam acum un an am revăzut filmul, și merită să vezi transpus acest minunat roman în imagini, mai ales că tot Goldman face adaptarea.

Trebuie să-ți atrag atenția, dragă cititorule, că primele câteva zeci de pagini s-ar putea să te plictisească, sperie, enerveze  dar, crede-mă, o dată ce treci de ele și te afunzi în lumea lui Goldman te vei îndrăgosti iremediabil și de acele pagini și le vei reparcurge chiar cu drag.

Recomand cu plăcere, cu aplomb și cu avânt Mireasa prințului pentru că sunt sigur că nu are cum să nu placă cuiva!

De ce 4 stele: pentru că m-au scos din ritm îndelungatele pauze și multele pagini care spun povestea cărții, deși această poveste secundară are savoarea ei. Mi-a părut o găselniță pe care Goldman o putea foarte ușor evita și ar fi fost de preferat să o facă deoarece imensitatea ego-ului lui, de exemplu, nu cred că e un subiect atât de interesant precum  ar crede el – printre altele.

E van F prezintă: Familia mea și alte animale – Gerald Durrell


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Familia mea și alte animale de Gerald Durrell
My rating: 4 of 5 stars

Nu sunt o mare iubitoare de animale. Aş putea spune din contră, dacă nu mi-ar fi teamă de privirile dezaprobatoare ale tuturor. Sunt, în schimb, o mare fană a scriiturii inteligente, îndrăgostită de pofta de viaţă şi de dorinţa de a trăi copilăria fără griji şi fără oprelişti, o amatoare de vorbe deştepte şi de amănunte „de interior“ de calitate zărite pe gaura cheii, dar mai ales, sunt cea care vrea să aibă mereu bilet în faţă dacă piesa anunţă să se lase cu ceva ironie fină şi umor englezesc. Mi-a plăcut pentru toate acestea şi pentru încă pe atâtea Familia mea şi alte animale. Nici nu reuşesc să mă hotărăsc la ce să mă opresc.

Un concediu extraordinar în însorita insulă Corfu a cărui amintire mi-e mai vie decât plimbarea de ieri după-amiază din parc mi-a stârnit curiozitatea cu privire la carte tocmai pentru că ştiam că insula nu se laudă cu o amplă mişcare culturală de forţă. Ştiam că Henry Miller îl vizitase pe Lawrence Durrell pe vremea când acesta locuise în Corfu şi cam atât. Ce căuta familia Durrell în Corfu şi nu în mereu ploioasa insulă engleză nu ştiam, tot aşa cum nu ştiam nici de comorile ascunse în această familie. Am aflat acum că, pur şi simplu (nu din senin, pentru că în Anglia rareori e senin) într-o zi în care fraţii îi erau bolnavi Lawrence Durrell, fermecat de o scrisoare a unui prieten care zăbovea de ceva vreme pe meleaguri greceşti, îi propune mamei mutarea „la soare“, unde nimeni nu va mai fi bolnav, operele s-ar putea scrie într-o atmosferă aşa cum un geniu precum el însuşi merită şi unde nimic nu mai miroase a eucalipt sau doftorii.

În Corfu lumea se va dovedi a fi altfel, măcar şi pentru că mamei şi celor 4 copii dintre care o fiică, le-a fost suficient de greu să găsească o casă de închiriat care să aibă şi toaletă. Mi-am amintit şi m-am surprins râzând în hohote, atunci când Gerald Durrell povesteşte de coatele pe care taximetriştii şi le dădeau pentru a-i duce la o vilă de locuit, de taximetriştii pe care şi noi i-am întâlnit în Corfu şi pe seama cărora ne-am distrat o bună bucată de drum: „No taim, ten iuros!“. M-am bucurat nespus să aflu că Insula pe care am cunoscut-o eu a fost aceeaşi cu insula pe care au cunoascut-o cei din familia Durrell.

Şi asta şi dintr-un alt punct de vedere: îmi amintesc că pe când tocmai aflasem că insula deţine recordul absolut la Campionatele Europene de Şerpi veninoşi pe metru pătrat am zărit o astfel de lighioană şi am zbughit-o de lângă Răzvan fără ca el să apuce să se dumirească (cam ca în Singur acasă faza cu subsolulul). Aceiaşi şerpi erau acolo şi cu ani în urmă şi îl fascinaseră pe deja îndrăgostitul de animale Gerald Durrell. Venit cu câinii săi din Anglia, el va umple casa cu tot felul de animale precum  scorpioni, broaşte ţestoase, „conţonfene“, măgari, şerpi,  pescăruşi, alţi câini, toţi bine integraţi printre membrii propriei familii, membri veşnic nemulţumiţi de atitudinea şi obiceiurile noilor locatari.

Familia mea şi alte animale este o carte de aventuri din copilărie care literaturii române îi lipseşte cu desăvârşire. O carte despre întâmplări cu animale de tot soiul şi despre o familie care îţi lasă la sfârşit impresia că onoarea a fost de partea ta câtă vreme te-au lăsat să te uiţi pe fereastră în casele lor care se dovedeau a fi ba prea mari, ba prea mici, în funcţie de numărul de musafiri artişti poftiţi şi nepoftiţi pe care Lawrence Durrell avea să îi găzduiască. Nu m-ar mira ca această carte să intre în bibliografia şcolară de îndată ce profesorii vor descoperi inteligenţa şi umorului nemaipomenite care scriu această poveste din copilărie cu oameni şi animale.

Secretele morții lui Mussolini – Luciano Garibaldi


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

My rating: 2 of 5 stars

Din start trebuie să recunosc că Mussolini mi se pare cea mai penibilă figură dintre toți liderii care s-au confruntat în cel de-al doilea război mondial. Deși am o cărțulie de-a lui apărută în anii 30, o carte scrisă în memoria fratelui său, Mussolini nu m-a impresionat niciodată și nu a reușit să treacă de statutul de bufon politic.

Am cules cartea lui Garibaldi doar pentru că vroiam să aflu mai multe despre execuția liderului fascist și nu pentru că aș fi crezut în vreo conspirație sau aș crede că ar fi existat vreuna. În toate cărțile despre cel de-al doilea război mondial pe care le-am citit Mussolini este evocat episodic, niciodată decisiv, arareori interesant, adeseori în preajma celui care i-a făcut, până la urmă, loc în istorie de-a dreapta lui: Adolf Hitler.

Dincolo de părerile mele despre Mussolini, studiul lui Garibaldi mi s-a părut un foileton demn de Click! sau Can-Can. Churchill care l-a vânat pe Mussolini ca să nu divulge o serie de documente ultra-secrete care l-ar fi acuzat pe premierul britanic de colaboraționism și vrere de pace cu naziștii, că ar fi cerut inițeri de discuții despre o eventuală pace între nemți și britanici pentru ca nemții să se dedice întru totul frontului din Est). Mussolini a fost ucis pentru a se evita un Nurnberg italian și pentru a salva pielea primului ministru britanic de la distrugerea sa ca și figură politică anti-nazistă. Ce să mai, teoria conspirației în toată regula.

Da, Garibaldi aduce tot felul de documente în discuție care cică nu ar fi văzut lumina tiparului până la el (niciunul convingător și decisiv), câteva fragmente din jurnalul Clarettei Petacci, câteva declarații din partea unor martori care au asistat la execuția lui Mussolini (martori care se contrazic), câțiva indivizi care se declară călăii lui Mussolini, un adevărat festival de figuri umane care formează într-un stil arcimboldian moaca liderului fascist.

Nu cred că volumul de față se vrea unul serios. Nu de alta, dar nu are cum să ia cineva, care are cât de cât habar despre personalitățile, evenimentele și pozițiile politice adoptate în cursul celui de-al doilea război mondial, în serios perorațiile lui Garibaldi. Hitler visa la o pace cu Marea Britanie, lucru cunoscut. Să spui că Churchill ar fi vrut pace pe frontul de vest și Hitler o dădea din colț în colț pentru că „un cuțit are două tăișuri, știi și tu…” este ilar. Ca să nu mai zic că astfel de documente incriminatorii ar fi fost aur în mâna Axei în orice clipă. Or, Mussolini să dețină o astfel de armă și să nu o folosească, deși ștreangul îi era la gât este mai mult decât dubios.

Garibaldi mi-a lăsat impresia că, de fapt, încearcă să refacă imaginea lui Il Duce și să arunce cadavrele celor doi în curtea britanicilor încercând să exonereze italienii (comuniștii italieni, cei care l-au executat pe Mussolini) de această crimă pentru a-l reda pe Mussolini tuturor italienilor. Asta e impresia mea. Nu de alta, dar imaginea pe care Garibaldi încearcă să o zugrăvească este acea de lider demn, curajos, inteligent, șiret, însă faptele pe care autorul le redă dovedesc tocmai contrariul, Il Duce aducând mai mult cu un individ rupt de realitate care visează cai verzi pe pereți supărat că nimeni altcineva în afară de vreo doi apropiați nu-i vede.

Interesantă? Pentru însetații de teorii dubioase cu privire la trecut, categoric. Bine construită și documentată? Dacă privești ca pe o investigație jurnalistică, e drăguță dar ca și lucrare istorică e nulă. Afli lucruri noi? Cel puțin câteva nume italienești care au activat în timpul regimului fascist. Merită citită? Doar dacă te pasionează îngrozitor de mult Mussolini.

De ce 2 stele: pentru că am considerat volumul o investigație mai degrabă jurnalistică decât o lucrare de istorie. Altminteri ar fi luat – 1 stea.

Jocul lui Westing – Ellen Raskin


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Jocul lui Westing de Ellen Raskin
My rating: 5 of 5 stars

După cum spuneam, cărțile editurii Arthur, mai ales cele din Young Art mă atrag într-un mod irezistibil. Și mă bucur enorm că Elena mi-a descoperit minunățiile acestei colecții.

Samuel W. Westing este ucis. Chemațe la descifrarea morții sale sunt 16 persoane care au sau nu, legătură cu milionarul. Toți sunt adunați, puși să formeze echipe de câte doi și forțați de testamentul lui Westing să participe la un joc care are finalitate descoperirea celui care l-a omorât pe bătrân. Criminalul, după cum spune vocea de dincolo de mormânt, este unul dintre ei. Vor reuși aceștia să colaboreze și să-și adjudece milioanele de dolari? Pentru că Jocul lui Westing presupune tocmai moștenirea averii acestuia, iar toți participanții își doresc să câștige jocul și să ducă o  viață fără de griji. Vor descoperi criminalul înainte ca acesta să mai lovească încă o dată sau le va dejuca planurile și va lua chiar el banii?

Nu prea citesc cărți polițiste pentru că mă plictisesc îngrozitor. Principalul motiv este că autorul, de obicei, ascunde indicii, evenimente, personaje ca să mă facă să dau din colț în colț ca o curcă beată pentru că nu reușesc să prind șpilul crimei. Asta mă scoate din sărite, mai ales că deznodământul, spectaculos, nu are nicio treabă cu nimic din ce s-a întâmplat până atunci în carte. Ultimul roman oarecum polițist a fost Mr. Peanut, roman care mi-a plăcut pentru că a fost construit astfel încât să nu te simți tras în țeapă.

Ei bine, Jocul lui Westing aduce foarte mult cu Sleuth (dacă nu ați văzut filmul vă sfătuiesc să-l vedeți, este o capodoperă), autorul jucându-se cu mintea cititorului și aruncându-l dintr-un colț în altul nu pentru că vrea să-l facă KO tehnic, ci pentru că de fiecare dată are ceva de comunicat. Prin pendularea de la un eveniment la altul, de la un personaj la altul, de la amintiri și investigații detectivstice cu privire la trecutul participanților la cuvinte spuse în miezul acțiunii, Raskin te provoacă neîncetat să-ți pui mintea la contribuție. Nu știu cum reușeșc tinerii să țină pasul cu Raskin dar am senzația că se descurcă mult mai bine decât mine. Pentru că m-a luat prin surprdinere sfârșitul cărții… dar nu mi-am simțit insultată inteligența – așa cum a făcut, de exemplu, Poe în Crimele din Rue Morge

Neapărat trebuie să vă spun că traducerea este EXEMPLARĂ!!! Pe când citeam indiciile și testamentul, modul în care era tradusă cartea m-a făcut să vreau să citesc originalul doar ca să-mi fac o idee despre chinul traducătorului. Excelent jocul de glezne pe terenul celor două limbi… Să reușești să adaptezi atât de bine fără să pierzi mesajul scriitorului este mare lucru. Jos pălăria, Andreea Caleman!

Raskin scrie foarte bine. Capabilă să-și construiască bine personajele, să închege povestea fără efort, să lase lucrurile să curgă firesc, totul luând o formă naturală, frumoasă, ca ingredientele amestecate puse într-un mulaj care, odată scos din cuptor, arată de-ți lasă gura apă. Raskin nu surprinde, pentru că nu face nimic extraordinar, ci doar scrie așa cum ar trebui o carte să fie scrisă: logic, fluent, coerent.

Jocul lui Westing este una dintre acele cărți care-ți pot marca copilăria de cititor și care nu ar trebui ratată de absolut nimeni, indiferent de vârstă, datorită frumuseții cu care este concepută.

Ar mai fi multe de spus, dar nu vreau să-mi plictisesc cititorii. Însă trebuie să vă spun că modul în care Rasking și-a construit cartea m-a făcut să mă gândesc la felul în care sunt făcute benzile desenate. Evenimentele sunt formate și parcă puse în panouri ca-n BD-uri și te fac să vizualizezi aproape perfect ceea ce se petrece. Rar am văzut un astfel de talent…

De ce 5 stele: pentru că, din punctul meu de vedere, este o carte care trebuie citită-n copilărie și pe care orice adult ar trebui să o citească măcar o dată, mai ales dacă-i plac romanele polițiste.

Pe limba mea – Jerry Seinfeld


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Pe limba mea de Jerry Seinfeld
My rating: 3 of 5 stars

 

Am luat cartea lui Seinfeld pentru că mi-a plăcut foarte mult serialul lui. Nu pot să spun același lucru despre carte…

Trebuie să recunosc că am râs pe ici-colo și că glumele lui Seinfeld m-au distrat, însă nu știu să savurez cu adevărat o astfel de carte. Mi-a adus aminte de acele cărticele cu bancuri pe care le cumpăram de la chioșcuri în anii ʼ90 (prezentarea grafică a cărții a avut un cuvânt greu de spus când m-am gândit la comparația de mai înainte)și pe care le citeam ca să am ce să le spun colegilor în pauzele de la școală când fugeam în spatele sălii de sport la o țigară.

Seinfeld are, clar, un mod mucalit de a observa și povesti ucrurile banale pe care le trăim cu toții, fără excepție. De la relații conjugale și întâlniri amoroase, până la comportamentul de la birou, servicii publice sau private sau relații de familie, Seinfeld croșetează glumă după glumă și te face să exclami stupefiat: Băi, ăsta are dreptate, cum nu m-am gândit la asta?

Ei bine, aici e diferența între Seinfeld și un om obișnuit. Exact ca cea dintre cel care poate pune un ou să stea drept și cel care spune că e imposibil până i se demonstrează contrariul – Seinfeld e individul care-ți arată comicul din viața de zi cu zi. Dacă am vedea lucrurile așa cum le zugrăvește Seinfeld, nu cred că ar mai exista certuri, motive de deprimare, tendințe de suicid și toată viața ar fi o continuă spumoasă comedie. Din păcate, nu toți suntem la fel de capabili să observăm părțile amuzante din ceea ce ni se întâmplă și tocmai de asta ne distrează oamenii precum Seinfeld.

Foarte multe nu am să spun despre carte pentru că  nu știu în ce cheie să o intepretez. Ca și volum care să-ți ofere o perioadă de timp petrecută într-un mod plăcut, este excelent. Ca și volum care să te învețe ceva, care să nu-ți lase impresia că este, de fapt, o pierdere de timp, atunci nu este o soluție – nu te face nici mai deștept, nici mai amuzant, nici mai frumos, nici mai sexi, nici mai bogat – e doar un alt mod de a-ți petrece timpul liber dacă nu ai chef de moaca prietenilor și de-o bere.

Seinfeld e inteligent și umorul său fin și bine țintit este știut de multă lume. Cred că doar Woddy Allen îl bate pe Seinfeld la finețe și observații hazlii care să te facă să râzi cu lacrimi – doar că Allen e la milioane de ani lumină distanță de Seinfeld.

Merită să o cumperi? Categoric – cel puțin o persoană dintr-o familie se va bucura de carte. Merită să o citești? Eu zic că da. Sunt câteva ore în care te poți distra.

Seinfeld e o figură care merită să fie primită pentru câteva ore în sufrageria ta.

Seinfeld dixit:

„Mi se pare că principalul conflict între bărbați și femei apare pentru că bărbații se comportă ca pompierii. Pentru noi, sexul este o urgență – oricare ar fi situația, o rezolvăm în două minute. Pe de altă parte, femeile sunt ca focul. Pot fi foarte fierbinți, dar pentru asta e nevoie de condiții propice.”

„Dar ce ziceți despre aribitrul unui meci de wrestling? Asta e o slujbă minunată! Să fii arbitru într-un sport în care nu există niciun fel de reguli. Cum ai putea s-o dai în bară?

Arbitrul e ca mijlociul din Cei trei purceluși. Nu ai nevoie de el, dar fără el povestea n-ar mai fi aceeași. Cred că arbitrii ăștia sunt luați din același loc din care sunt luați arbitrii de la Harlem Globetrotters. Cred că există o școală în care te învață să te învârți pe-acolo fără să bagi ceva de seamă.

Te pun să iei loc, îți arată un film cu masacrul de Sf. Valentin și, dacă nu ți se pare nimic în neregulă acolo, ești angajat!”

De ce 3 stele: pentru că, deși amuzant și inteligent, nu trece de pragul unei cărțulii cu bancuri. Bancuri bune, dar tot doar bancuri rămân…