Tony și Susan de Austin Wright


Tony & Susan de Austin Wright

Nota mea: 2 din 5 stele

Susan Morrow primește de la soțul de care a divorțat în urmă cu 25 de ani un manuscris: Animale nocturne. Manuscrisul este o poveste violentă și întunecată în care profesorul de matematică Tony Hastings alături de soția și fiica sa sunt acostați de o gașcă de indivizi, iar întâlnirea va schimba radical viața familiei Hastings. Pe măsură ce citește, Susan încearcă să deslușească ițele manuscrisului și retrăiește momente din căsnicia cu Edward, ajungând să-și pună întrebări incomode cu privire la căsnicia curentă și la viitor.

Sincer vorbind, nu am înțeles de ce Wright a ales să folosească acest artificiu în a-și scrie cartea, deoarece rolul lui Susan este nul în construcția și creșterea în itensitatea a poveștii care se vrea un thriller. Dacă există vreo filosofie pe care Susan ar trebui să o conceapă în urma lecturii manuscrisului, Wright nu o dezvoltă suficient. Mă așteptam, sincer să fiu, ca la un moment dat ceva radical să se întâmple cu Susan: să apară Edward răzbunător, să o ia razna soțul plecat în delegație, să o ia razna Susan etc. Motivul pentru care Edward i-a trimis manuscrisul a fost să-i arate lui Susan că nu a avut încredere în el. Insecuritatea lui Tony și incapacitatea acestuia de a lua decizii rapide în situații de criză, o fac pe Susan să se identifice cu el, însă culmea, mie-mi pare că e exact opusul lui Tony: Susan își ia la rece deciziile, le gândește, le învârte pe toate părțile, concluziile fiind clare pentru ea. Analizele trecutului îmi dau senzația că Susan are o singură problemă care nu ține, de fapt, de Edward și de manuscris, ci de faptul că soțul ei e posibil să o înșele. Dar Susan nu-și reproșează nimic într-un final. Dacă Tony dă dovadă de lașitate în a lua decizii cu privire la a acționa împotriva agresorilor, preferând să fie într-o continuă expectativă și așteptând o intervenție oarecum divină, Susan preferă să ia taurul de coarne în viață. Din punctul meu de vedere, Edward se identifică cu Tony, nu invers – decizia lui Edward de a nu veni la întâlnire zic eu că vine în susținerea acestei teorii. Nu știu dacă acesta e mesajul pe care a vrut Wright să-l transmită, dar asta am recepționat eu. 

Cartea este împărțită în două: de-o parte Susan și de cealaltă parte manuscrisul lui Edward. Nici o legătură între ele. Manuscrisul e destul de interesant, povestea Susanei, în schimb, e plictisitoare. 

Scriitura nu este un extraordinară, este exact cât trebuie de bună ca să treacă în mediocritate. Ideea e bună, dacă reușea să și lege cumva cele două lumi, era perfect. 

Filmul nu mi-a plăcut, prea exagerat comparativ cu cartea, iar dacă ar fi să nu-l compar deloc cu romanul din care s-a inspirat, aș spune că e prea mult glamour și că are imagini pretențioase tocmai ca să ascundă lipsa de substanță a poveștii. Imaginile amăgesc ochiul, ochiul păcălește creierul.

De ce 2 stele: pentru că mi s-a părut interesant doar manuscrisul lui Edward.

Prezentarea editurii:

Cu totul neașteptat, Susan Morrow primește manuscrisul unui roman scris de Edward, soțul de care a divorțat în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Pe măsură ce citește, Susan și, odată cu ea, cititorul însuși pătrund din ce în ce mai adânc în viața personajului principal al romanului din roman, profesorul de matematică Tony Hastings, care călătorește împreună cu soția și fiica lui spre casa lor de vacanță. În vreme ce viața obișnuită, civilizată, a familiei Hastings cade pradă violenței și crimei, o sumedenie de amintiri tulburătoare  o aruncă pe Susan înapoi în trecut, provocând-o să se confrunte cu tenebrele propriei vieți și cu teama care îi amenință viitorul. Un thriller cutremurător se îmbină astfel cu o poveste despre teamă și regret, despre răzbunare și îmbătrânire, despre căsătorie și creativitate. Cu un talent literar unic, Austin Wright ilustrează fascinanta experiență a lecturii, prin relațiile pe care le creează atât între cititor și operă, cât și între autor și cititor, într-o scriere surprinzătoare și pasionantă.  

“Minunat scrisă – ultimul lucru pe care l-ai aștepta de la o poveste despre sânge și răzbunare. Frumos.”  – Saul Bellow

 “Tony și Susan este un roman inteligent, dar și o poveste tulburătoare despre lectură, căsătorie și răzbunare.” – The Times  

“Abil construită, elegantă și captivantă în egală măsură, aceasta este una dintre cărțile care merită să fie descoperite de o întreagă generație nouă de cititori.”  – Independent on Sunday  

“Tony și Susan este un roman tulburător, neobișnuit, despre poveștile pe care ni le spunem unii altora și poveștile pe care ni le spunem nouă înșine. O carte care te surprinde cu adevărat.” – Guardian

“Fascinant… Fermecător… Absolut irezistibil.” – New York Times  

Roman publicat în 15 țări

Dar sau Cal Troian? Un titlu cu schepsis pentru Darul lui Jonas de Lois Lowry


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Darul lui Jonas de Lois Lowry
My rating: 4 of 5 stars

Am citit cartea pentru că mi-a adus-o Elena care a insistat să o citesc întrucât e o distopie, cunoscându-mi apetitul pentru subiect.

Nu mi-a părut rău pentru timpul acordat, câteva ore, cred că vreo patru, însă nu am înțeles de ce atâta vâlvă în jurul autoarei și al volumului.

Jonas trăiește într-o lume în care s-a abolit tot ce ține de natura umană. De la sentimente până la planuri de viitor, visuri, boală. Lumea lui Jonas pare a fi perfectă, un ideal către care, fără frică spun, contemporaneitatea tinde și pe care l-ar îmbrățișa fără să stea pe gânduri. Însă Jonas primește rolul de Păstrător al Memoriei, rol care-l va pune în postura de a trăi umanitatea cu bune și cu rele. Iar descoperirea secretelor pe care societatea în care trăiește s-a construit și funcționează nu este deloc ușor de acceptat și nici de depășit.

Cartea este în regulă. Are idei chiar foarte bune și interesante. Doar că sunt insuficient dezvoltate. Chestiune care ține, în primul rând, de faptul că Lowry nu este o scriitoare cu adevărat competentă. Are idei, dar nu este capabilă de a le dezvolta, de a le da viață, de a le construi astfel încât să te lege de lumea pe care a creat-o. Un mare defect pentru un scriitor, un mod de a fi pentru oamenii de rând.

Problema principală a scriitoarei este că nu-și poate urmări propria poveste. Cel mai clar exemplu este discuția pe care Jonas o are cu părinții săi care-l întreabă dacă a visat după ce primește poziția de Păstrător, Jonas se eschivează, Lowry scrie că acesta minte, iar câteva pagini mai târziu, scriitoarea decretează că Jonas își minte pentru prima dată părinții… Pentru un roman de nici 200 de pagini să nu fi în stare să-ți urmărești construcția narativă, este o mare problemă.

Faptul că Lowry nu-și dezvoltă lumea imaginată, că nu se ocupă suficient de caracterul personajelor și de psihologia acestora, eu unul sunt dispus să trec cu vederea. Este o carte pentru copii, din start stabilită la nu foarte multe pagini, iar Lowry a fost clar hotărâtă să încheie cât de repede se poate povestea. Elena a fost mult mai hotărâtă să admonesteze această, să zicem, incompetență sau lejeritate. Trebuie să recunosc că dacă era vorba despre vreun scriitor important, aș fi luat foc. Așa, am preferat să tratez foarte relaxat nedezvoltarea utopiei gândite de Lowry deși, trebuie să recunosc, mi-ar fi plăcut foarte mult să fi aflat mult mai multe despre lumea lui Jonas.

Scriitura nu este nici bună, nici rea. Este mediocră, romanul fiind salvat de idee și de decizia, deloc surprinzătoare, de a ucide (sau nu?) personajele principale. Bine, vorba vine ucide. Sfârșitul este de așa natură încât cititorul să poată alege orice variantă de final vrea. Interpretările copiilor care au citit cartea sunt care mai de care mai interesante și arată că povestea chiar are efect asupra lor și le pune mintea și imaginația la contribuție – acesta este și marele atu al cărții, tinerii săi cititori se implică extrem de activ în aventura lui Jonas. Reacție de apreciat, şi motiv pentru care am notat Darul lui Jonas cu 3 stele și o recomand tinerilor cititori.

Deşi am fost destul de critic la adresa cărţii trebuie să recunosc că volumaşul mi-a deschis apetitul pentru colecţia Young Art a editurii ART. Ceea ce înseamnă că am să vă mai prezint ceva cărţulii din colecţie mai ales că toate îmi par interesante şi mă atrag într-un mod irezistibil 🙂

De ce 3 stele: dacă nu ar fi fost puștanii care să se fi implicat atât de activ în a intepreta finalul cărții, i-aș fi dat două stele deoarece scriitura, incapacitatea de a dezvolta lumea inventată și de a urmări propriul fir epic sunt defecte majore la un scriitor.

Întoarcerea acasă – Cartea care a inspirat show-ul lui Bear Grylls


 

Intoarcerea acasa by Slavomir Rawicz
My rating: 3 of 5 stars

Slavomir Rawicz îl bate pe cap pe Bear Grylls: eşti mic copil, taică.

Bineînţeles că titlul articolului este o glumă. Nu am nicio dovadă că volumul l-a inspirat pe Grylls, dar mi s-a părut potrivită utilizarea comparaţiei mai ales în contextul în care, atât Grylls cât şi Rawicz, sunt acuzaţi că joacă/scriu teatru.

Ca să scrii astfel de cărţi nu trebuie să ai un talent scriitoricesc deosebit. Aventurile prin care ai trecut sunt suficiente pentru a te propulsa în topul vânzărilor de carte. Dacă ai şi murit în timp ce scriai cartea, succesul este garantat. Iar dacă ai mai şi condimentat cartea cu puţin extraordinar şi ai presărat puţin supranatural cât să provoci un scandal, atunci liniştit prinzi lista de bestseller. Cu puţină baftă te vezi şi ecranizat. Şi cum nu există publicitate negativă, înscrierea numelui tău pe câteva pagini de wikipedia îţi asigură un loc în istorie.

Slavomir Rawicz a avut indecenţa de a nu muri, ba dimpotrivă, a ţinut cu dinţii de viaţă, atât în lagărul 303 din renumitul Gulag cât şi pe parcursul celor 6500 de kilometri, acel lung, anevoios şi disperat drum spre libertate.

Rawicz e acuzat că inventează şi că aventurile descrise în carte nu sunt autentice. Cui îi pasă, sincer? Ce contează dacă aceşti oameni chiar au reuşit sau nu să străbată 6500 de kilometri şi dacă l-au văzut sau nu pe Yeti? De câte ori nu au apărut poveşti surprinzătoare despre supravieţuitori ai lagărelor naziste sau comuniste? Câte poveşti incredibile nu au văzut lumina tiparului şi au fost considerate drept fantezii până la întărirea celor spuse de autor de către martori? Câte memorii despre evadări şi amintiri din lagăre nu au fost privite circumspect  şi câţi autori nu au fost acuzaţi că bat câmpii?

Din punctul meu de vedere, nu contează absolut deloc dacă Rawicz şi ceilalţi evadaţi chiar au stat 8 zile fără apă în Gobi şi nici dacă l-au văzut pe Yeti. Până la urmă, dacă stăm să ne gândim, o halucinaţie la un om care suferă de foame, lipsă de vitamine, de frig, supus unui stres psihic constant la o altitudine la care sângele te buşeşte pe nas, nu mai pare atât de surpinzătoare, nu?

Eu prefer să consider adevărată Întoarcerea acasă pentru simplul motiv că sunt ferm convins că există oameni care sunt dispuşi să rişte totul pentru libertate şi că sunt unii oameni mult mai extraordinari decât mine care chiar ar supravieţui unor condiţii la care eu nu aş rezista nici măcar în gând.

Volumul e scris decent. Nu face abuz de metafore, nu plictiseşte cu descrieri obositoare doar pentru a umple pagini, nu este lacrimogen deşi este tragic (sau poate sunt eu insensibil). Dacă ai probleme cu veridicitatea poveştii din spatele lui Rawicz, atunci consideră cartea drept un roman de aventuri. Dacă nu ţi se pare verosimilă implicarea nevestei şefului de lagăr în evadarea celor şapte, atunci eşti liber să consideri volumul drept o lucrare de ficţiune.

Indiferent cum vrei să vezi cărţulia lui Rawicz, ficţiune sau jurnal de călătorie, Întoarcerea acasă merită un weekend din viaţa ta pentru că, oricum vrei să o priveşti, îţi oferă şansa de a petrece şapte (ba chiar opt) suflete pe un drum care nu are decât un sens, un drum pe care Moartea merge mână-n mână cu speranţa.

De ce 3 stele: pentru că nu-mi sunt pe gust astfel de cărţi. Dar, per total, volumul merită o şansă din partea cititorilor care savurează romane de aventură, jurnale de călătorie şi memorii.

Nota Bene: filmul a fost ecranizat: The Way Back. Nu am văzut filmul, nici nu am de gând, dar ştiu că a fost nominalizat la Oscar.

Audiţia – sau cartea pe care o tii in biblioteca legata cu lanturi


Audiţia
Audiţia by Ryū Murakami
My rating: 4 of 5 stars

Asta este cartea care-l face până și pe Chuck Norris să se trezească
urlând de frică și să doarmă ascuns sub pat, cu lumina aprinsă. Să fiu al naibii dacă glumesc.
Aoyama e văduv de câțiva ani buni și e convins de un prieten să se
recăsătorească. Însă, pentru că nu are când să-și caute o parteneră,
prietenii decid să purceadă la o audiție. O cunoaște pe Asami și e ferm
convins că a descoperit adevărata dragoste. În ciuda tuturor cunoștințelor care-i spun că tânăra are un aer malefic, Aoyama e sigur că ea e jumătate sa. Convingere care o să-i ofere experiența vieții sale din multe puncte de vedere…
Romanul e construit lent, dar tensiune se simte în aer și te apasă așa cum o face o ceață deansă într-o dimineață în care conduci obosit către casă după o cursă de câteva sute de kilometri. Se simte frica, oroarea, se simte un fior diavolesc cum plutește în aer pe măsură ce ești purtat către deznodământ.
Punctul culminant te ia complet prin surprindere deși toată cartea te
atenționează că va urma ceva teribil. Nimic, dar absolut nimic nu te poate pregăti pentru oroarea pe care Ryu Murakami a pregătit-o pentru tine.
Nu cred că am citit vreodată un roman mai întunecat decât Audiția. Inimile celor patru de Vladimir Sorokin are câteva scene demente, dar nici nu se compară cu ceea ce face Murakami în sfârșitul acestui roman. Stephen King, de exemplu, joacă la copii cu romanele sale în care tot felul de personaje suferă tot felul de pedepse corporale sau psihice.
Titlul romanului mi-a lăsat impresia că este ușor ironic pentru că ceea ce se întâmplă la sfârșit aduce a film horror, doar că nu știm, de fapt, cine a fost cel audiat pentru rol…
Dacă ești dependent de senzații tari, poți să sari cu parașuta, să
traversezi o autostradă legat la ochi, să încerci să eviți coliziunea cu un tren în ultima clipă, să înjuri echipa suporterilor Stelei când ești la ei în tribună sau să citești Audiția lui Ryu Murakami. Senzațiile sunt aceleași, indiferent ce alegi.

View all my reviews