Serie de autor Neil Gaiman: Batman: Whatever Happened to the Caped Crusader? și The Last Temptation


Batman: Whatever Happened to the Caped Crusader? de Neil Gaiman
My rating: 5 of 5 stars

Batman mort? Batman chiar mort? Da… Catwoman, Joker, Pinguinul și alții stau lângă sicriul său, la priveghi, și-și povestesc cum l-au cunoscut pe Batman, prin ce aventuri au trecut cu el și cum au relaționat cu Omul Liliac. Multe povești surprinzătoare cu intrigi șocante și răsturnări de situații neașteptate.

Gaiman are unele povești fabuloase. Whatever Happened to the Cape Crusader? este una dintre ele! Pe măsură ce citeam volumul îmi scăpau exclamații de surpriză și dădeam fuga la Elena ca să-i spun cum evoluează narațiunea. Ascultă-mă ce-ți spun, rar ți-a fost dat să citești o astfel de interpretare a psihicului din spatele măștii de liliac și a relației dintre acesta cu orașul Gotham și răufăcătorii din el. Extraordinară intepretare!

Pe lângă povestea care te ține cu sufletul la gură, avem parte și de o grafică excelentă care vine în ajutorul scenariului și amplifică tensiunea care crește pagină cu pagină.

Andy Kubert, Matt Wagner, Simon Bisley, Bernie Mireault , Mark Buckingham își dau în petec și-și fac de cap în acest volum, sigur atrași și de imaginația lui Gaiman, ceea ce nu poate decât să bucure cititorul. 

Este adevărat că povestea mi s-a părut mult, mult prea scurtă – eterna problemă la Gaiman – și că se putea dezvolta și complica mult mai mult având în vedere perspectivele pe care le-a deschis. Din păcate Gaiman decide să fie foarte tranșant și să reducă foarte mult intepretările care se cer pe măsură ce narațiunea evoluează.

De ce 5 stele: pentru că este o perspectivă extrem de interesantă și fascinantă, foarte fain ilustrată!

The Last Temptation de Neil Gaiman
My rating: 3 of 5 stars

Lui Steven îi este frică. De povești cu fantome, de faptul că o să devină adult, de absolut tot… Până când îl întâlnește pe Showman și primește un bilet la spectacolul horror pe care acesta îl găzduiește, spectacol pregătit special pentru Steven deoarece misteriosul Showman are o ofertă extrem de tentantă pentru fricoșii precum Steven…

Povestea simpatică dar multe prea moralistă ca să fie pe placul meu. Plus că se pierde mesajul datorită faptului că Showman-ul Alice Cooper trebuie să fie prezent într-un mod cât mai apetisant și atrăgător pentru public. 

Ok, perfect de acord, ca să-ți poți trăi cu adevărat viața trebuie să-ți înfrângi fricile. Faptul că nu știi dacă ce i se întâmplă lui Steven este real sau doar în capul său te face să te implici în poveste, însă modul în care decurge scenariul și deznodământul te îndepărtează de mesajul pe care Gaiman vrea să-l transmită pentru că ajunge mult prea pueril. 

Michael Zulli își face foarte bine treaba. Din punct de vedere grafic, volumul este o încântare (seria a apărut în 1997) și de multe ori este peste scenariu. 

Nu-i una dintre cele mai bune benzi desenate ale lui Gaiman dar nici cea mai proastă. Este acceptabilă mai ales că a fost gândită ca o bandă desenată comercială.

De ce 3 stele: pentru că ajunge să fie plictisitoare și banală, grafica fiind singurul element care salvează volumul.

 

The Little Book of Batman de Paul Levitz


The Little Book of Batman de Paul Levitz

My rating:  5 of 5 stars 

Nu sunt foarte multe de spus despre această carte și, sincer să fiu, scriu acest articol mai degrabă ca să mă laud că am primit cartea cadou de Crăciun de la Elena.

Sunt fan-boy Batman, dacă nu se știa deja acest lucru. Absolut orice are legătură cu The Cape Crusader și-mi este în preajmă și am și bani la mine, sigur o să-l achiziționez.

Sunt atât de dus încât invitația pentru botez a fiului meu a arătat așa:

20151231_121046

Prin urmare, treaba e cu adevărat serioasă.

Volumașul de față nu e nici revoluționar, nici spectaculos, nici fenomenal. Este o mică enciclopedie dedicată benzilor desenate în care apare Omul Liliac, de la numărul 27 din Detective Comics până în prezent.

20151231_120923

Paul Levitz o ia băbește la pas și trecem alături de el prin The Golden Age, The Silver Age, The Bronze Age, The Dark Age și The Modern Age. Dacă habar nu ai ce înseamnă evurile enumerate mai sus… nașpa, pentru că eu nu am de gând să le explic acum. Levitz alege câteva panouri și coperți și le aranjează frumos astfel încât să-ți bucure retina și însoțește imaginile cu tot felul de informații și detalii care te poartă lin prin istoria vieții celui mai fenomenal erou de bandă desenată care a existat vreodată. E clar că nu am exagerat cu nimic? Și ai văzut că nu am scris super erou, da? Nu a fost întâmplător….

Acum vă las alături de câteva imagini din carte, ca să mă invidiați așa cum se cuvine.

De ce 5 stele: pentru că-i faină!!!

Top 10 Benzi de la DC – Locul 2


Nu știu…Chiar nu știu. Au rămas două locuri, iar pe ele trebuie să pun două dintre benzile mele preferate, de către trei dintre creatorii mei preferați, dar nu știu dacă pot să pun una deasupra celeilalte. Așa că oficial, le iubesc pe amândouă la fel de mult și le-aș apăra și lăuda până în pânzele albe, m-aș război cu troli răbufniți din cea mai neagră pucioasă și aș străpunge (verbal desigur, pentru că suntem oameni civilizați) pe orice demon nebulos care încearcă să le conteste valoarea(căci doar o asemenea creatură ar îndrăzni). Dar pentru că Segepop consideră cel puțin una dintre ele ca fiind penibilă(nu am îndrăznit să îl întreb de cealaltă), mă scoate din dilemă.

aici <– locul 3

Dark Knight Returns

de…scrie sus

Au mai rămas lucruri de spus de Dark Knight Returns? Sigur că da. Pentru o bandă atât de discutată, s-au spus suspect de puține lucruri despre ea și tocmai acele lucruri care nu o fac chiar spectaculoasă. Cu fiecare frântură de înțelegere a mediului benzii desenate pe care o capăt, crește și admirația mea pentru DKR. Pentru că este o adevărată încoronare a tot ceea ce se putea face la acea vreme cu banda desenată și încă pe atât. Stilistic, formal, conceptual, din aproape toate punctele de vedere este o bijuterie.

Are o narațiune densă, dar deloc laborioasă, cu pas susținut riguros și totuși armonic mulțumită grilei de patru pe patru panouri, care s-ar putea foarte bine să fie una dintre cele mai de succes formule structurale. Iar în umbra fiecărei afirmații bombastice, sub fiecare frază necizelată, se ascund elemente organice, naturale și idei subtile, cu atât mai mult în arta care plătește constant tribut lui Hugo Pratt, pe lângă faptul că profită din plin de descoperile stilistice ale foștilor asistenție ai lui Neal Adams (în principal Chaikin, Sienkiewicz și Miller însuși).

Să nu îi credeți pe cei care vă spun că Miller l-a transformat pe Batman într-un psihopat monoideatic. E nuanță în caracterizare și dialog, iar comportamentul personajelor reacționează la ambianță(știi, ca în realitate). Batman este un bătrân prins într-o lume ce se dărâmă în jurul său, care își vede prietenii neputincioși sau corupți, iar pe tineri lipsiți de idealuri în numele cărora să clădească o lume mai bună. Vina pentru îndobitocirea personajului cade pe umenii lui Dixon și a editorilor de la diferitele benzi din linie, care nu au înțeles motivul pentru succesul lui DKR.

Dark Knight Returns funcționează ca o deconstrucție a lui Batman prin recrearea originii supereroului, funcționează ca pur și simplu o bandă de acțiune prin ritmul imprimat fiecărei acțiuni exagerate, funcționează ca bandă cu supereroi vorbind pe larg despre ideea de moștenire, de influență și datorie, funcționează ca analiză a ideii de supererou în lumea reală mult mai bine decât o va face Watchmen vreodată(și mi-am promis că nu o să vorbesc despre asta), funcționează ca bandă de artă prin apoteozarea experimentelor din Ronin și a culorilor lui Varley.

Este întradevăr un clasic care își merită un loc de frunte în istoria întregii benzi desenate, nu numai a celei cu supereroi.

…Doar atâtea paragrage? Dar mai am poze de pus :((

locul 1 –> aici

Troll!


Uneori mă întreb cine sunt acești oameni care petrec ore întregi pentru a scrie comentarii irelevante pe siteuri obscure. Din ce trăiesc specimenele astea omniprezente care dedică un număr de cuvinte ce-ar umplă cărți, unor discuții purtate fără vreo urmă de scop sau rigoare. Ei bine, astăzi am aflat. Toți sunt Batman.

Nu este acestă revelație mai cruntă decât faptul că Superman și-a renegat cetățenia americană(aspect care mi-e de-a dreptul neclar)?

Batman a murit, trăiască Batman! partea a patra


Partea a treia.

Într-un fel, Miller și Varley sapă un teren nou pentru benzile desenate. Ceva între benzile de artă obsedate de simplitate, de naturalețe și benzile comerciale, concepute pentru spectacol, pentru consum, pentru a impresiona prin barocul execuției lor și aprope deloc prin calitățile empatice.

Banda asta este ceea ce rezultă atunci când oferi unor oameni care știu să producă o operă de calitate și au demonstrat-o în nenumărate ori de-a lungul carierei lor, luxul de a produce ceva ce încălcă regulile, de a crea ceva posibil slab. Nu este o divorțare de stilurile utilizate anterior, poate pentru Varley, dar este lipsa elementelor care făceau benzile să fie totuși comparabile cu altele.

Este o diferență majoră dintre o poveste prostă spusă de cineva care nu știe să spună povești și una spusă de cineva care e capabil să facă așa ceva. Povestea lui Miller nu e atât de slabă încât e bună, care este singura calitate pe care ar putea-o căpăta prima, ci e pur și simplu diferită. Pentru că Miller știe ce reguli poate să încalce, sau mai degrabă simte pentru că nu mi l-am imaginat niciodată c-ar fi un scriitor programatic, ce reguli poate să îndoaie și care ar trebui totuși să fie respectate. În The Dark Knight Strikes Back, Miller crează o matriță nouă și e normal să fie greu de digerat, pentru că nu există multe lucruri la care să se facă o raportare. Poate Marshal Law și Elektra Assassin, prima fiind mai mult decât tributară lui Dark Knight Returns și Watchemn, iar cea din urmă scrisă tot de Miller și desenată de prietenul său Sienkiewicz. Dar niciuna nu mi se pare că trece în cartooning sau că ar transcende ideea de satiră, precum face banda de față.

Acum însă când avem DeadpoolMAX, Godland și Batman: Odissey, poate chiar All Star Batman and Robin the Boy Wonder începe să se prefigureze un nou mod de a face benzi cu supereroi. O celebrare a idiosincrității lor printr-un limbaj al benzii desenate mult mai liric și lipsit de nostalgie sau venerație. Ceea ce mi se pare ironic pentru că DKSB este una dintre primele benzi de la DC care au marcat întoarcerea la Era de Argint, cu doi ani înainte ca Geoff Johns să își înceapă domnia.

Nu cred că este o bandă pe care să o pot recomanda, chiar dacă am lăudat-o. Apoi, nu știu dacă aș putea recomanda vreuna dintre benzile despre care am vorbit până acum. Însă este o bandă importantă, pentru industrie, mediu și pentru Miller. Stilistic este chiar mai importantă decât mare parte din Sin City, pentru care cred că e mai cunoscut, cel puțin în Europa. Pe mine m-a distrat.

Batman a murit, trăiască Batman! partea a treia


Partea a doua.

Detașarea de banda originală nu are loc doar la nivelul desfășurării acțiunii. Arta lui Miller mi s-a părut mereu surprinzător de îngrijită și constrânsă în DKR, mai ales după ceva atât de experimental precum Ronin. Grila de șaisprezece panouri era mereu acolo și încadra acțiunea. Într-un mod mult mai liber decât se întâmplă în benzile lui Moore, dar afecta pasul, afecta tonul și îi dădea un ritm. O împiedica să treacă peste anumite praguri. Stilul în care Miller își desena personajele era o simplificare a realității. Culorile lui Varley erau atât de șterse încât umbrele puternice păreau la locul lor.

În DKSB grila nu apare decât atunci când acțiunea capătă proporții globale și poate fi doar sugerată, trecând fulgerător prin multiplele planuri pe care are loc printr-o nebunie de cadre care nu se succed ci au loc în același timp. Lipsită de această stavilă pasul benzii este mult mai alert, evenimentele se succed cu mai multă forță și chiar dacă Miller nu uită să mai încetinească din când în când pentru a pune în perspectivă lucrurile cu adevărat importante, lipsa de consistență poate să impresioneze negativ. Culorile au devenit digitale, iar odată cu asta țipătoare. Personajele sunt mult exagerate, cele televizate de-a dreptul caricaturale, dând deseori în grotesc. Arta se apropie acum, atât în intenție cât și aspect mult mai mult de Gary Panter decât de Neal Adams. Ceea ce o face urâtă și al naibii de spectaculoasă, să nu mai zic de eficiență.

Când sunt mai mult de trei pe pagină, panourile se juxtapun, se luptă între ele, dar și cu imaginile din fundal. Curg unele peste altele și se izbesc de contururi. Reușesc să redea magnitudinea evenimentelor, iar imaginile întinse pe câte o pagină, sau chiar două nu își pierd din efect, în ciuda numărului lor ridicat, pentru că sunt balansat de grămezi psihotice de panouri micuțe care se încalecă. Este furie și freamăt și dinamism în ele, spunând povestea mult mai bine decât o fac ilustrațiile din ele sau cuvintele.

Ce este înăuntru însă, este cel mai bun exemplu al talentului lui Miller de a produce imagini puternice. Sunt genul de imagini care poate nu fac o artă secvențială bună, deși eu personal le prefer de o mie de ori copiilor de Jim Lee care își duc veacul la DC acum, dar în schimb fac artă bună. Sunt genul de imagini cu care mi-aș decora camera. Intense, mergând până la abstracție pură. E desen de dragul desenului, al defulării pe foaie de stări viscerale, fiind mult mai important ca fiecare imagine să exprime forță și vigoare, uneori o curioasă senzualitate și doar întâmplarea face ele să se înlănțuiască într-o poveste relativ coerentă. Nu degeabă sunt atât de multe imagini întinse.

Culorile lui Varley au atras ceva critici benzii. Pentru că sunt simpliste, pentru că e ușor să îți dai seama de filtrele și pensulele folosite. Pentru că nu arată chiar bine. Pentru că este aproape complet diferită de modul cum ar trebui să fie așezate culorile într-o bandă desenată. Și așa ar trebui să fie. Pus în față cu o tehnologie relativ nouă, primul lucru pe care trebuie să îl vezi, e ce poți face altfel, nu ce poți face la fel. Cum poți să îndeși cât mai multe lucruri pe care le poți face numai digital, nu cum poți să găseși cât mai multe moduri de a masca intervenția mașinii. Țipând prin fiecare por că paginile benzii nu au văzut niciodată pensulă și dezvăluind instrumentul creator în adevărata sa splendoare, afirmând fără pudoare că în procesul creator a fost implicat intim un calculator, i se oferă benzii poate nu o naturalețe, dar în mod sigur suflet și viață. Altfel banda ar fi una mincinoasă. Și multe dintre peisajele produse astfel sunt de-a dreptul spectaculoase.

Toți cei implicați în banda asta s-au luptat cu ea, cu forma benzii și cu uneltele alese să sculpteze în ea, iar furia și pasiunea se lasă simțite, chiar dacă produsul final are destul de multe colțuri ascuțite. E cert că s-a dus o luptă pe paginile benzii și nu doar textual, o luptă a artiștilor cu sine, cu ceea ce au fost învățați să facă și cu modul cum au fost învățați să își gândească operele.

Ultima parte.