Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident de Joao Paulo Cuenca


Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident de Joao Paulo Cuenca
Nota mea: 4 of 5 stars

Cărțile dubioase mă atrag așa cum magnetul atrage pilitura de fier, cum crâșmele atrag bețivii și cum Voiculescu atrage condamnările. Îmi place genul de lectură precum cea propusă de Cuenca. Total ieșit din spațiul său de confort, Cuenca se avântă într-o lume complet opusă, cel puțin cultural și literar din câte știu eu, celei în care s-a născut și în care trăiește, și se apucă să croiască o poveste neobișnuită, parcă scrisă cot la cot cu Ryu Murakami.

Shunsuke Okude e un afemeiat. Agață gagică după gagică și servește fiecărei femei pe care o seduce o altă poveste sub un alt nume. Atsuo Okuda este tatăl lui Shunsuke, renumit poet care-și duce traiul alături de o păpușă sexuală făcută după capriciile acestuia și care nu ezită să-și spioneze fiul cu ajutorul lui Suguro Shibata, profesor al Asociației de Fugu Armonios din Tsukiji. Vorbitor în haikuri, Atsuo nu mai respectă nici o intimitate, nu mai are nici o raportare la realitate, el vânând viața lui Shunsuke pentru a-și trăi ultimele clipe filosofând alături de păpușa inteligentă despre viață, moarte, sexualitate și plictis. Shunsuke caută iubirea, însă nu știe cum. Și nici cum să se comporte față de ea când o cunoaște pe frumoasa Iulana, o chelneriță ajunsă în Tokio de pe malurile Mării Negre, fostă studentă în București, actualmente poloneză. Din fericire, un accident aduce finalul fericit pentru orice poveste de dragoste.

Foarte fain ce face Cuenca. Foarte fain pentru mine, deoarece romanul brazilianului nu este unul care să fie savurat de foarte mulți cititori. O poveste ciudată, complicată, violentă, plină de ascunzișuri și de mesaje subliminale, o narațiune rapidă și agresivă care surprinde constant prin evenimentele care se petrec și giumbușlucurile narative la care Cuenca se pare că se pricepe de minune.

Se pare că autorul brazilian chiar știe să-și facă temele cu privire la personajele sale și la originea acestora. Așa cum observa și Jovi pe filme-cărți, la un moment dat ne trezim cu un poem în care Cuenca dă dovadă că ar cunoaște câte ceva despre România, tânăra Iulana fiind româncă de origine poloneză:

”Întreabă-te, Shunsuke, pacostea mea,
Ce ar spune ei în română
Prima limbă neolatină
Apărută pe malurile Dunării
După ce romanii au uitat-o acolo,
Latina care s-a amestecat cu daca,
Lexicul slav și verbele balcanice?”

Cu alte cuvinte, Cuenca poate să ajungă la sufletul cititorului mioritic datorită personajului cu influențe românești pe care l-a inserat în paginile romanului său. Însă Cuenca nu de asta mi-a plăcut. Scenele aproape suprarealiste pe care le construiește mi-au forțat imaginația. Relația pe care Shunsuke o are cu el însuși, cu tatăl său și cu Iulana este una dintre cele care șochează. Scriitura deosebit de alertă în ciuda momentelor de aparentă acalmie în care Shunsuke ori stă alături de iubita sa și o contemplă, or iese cu ea în oraș la un ceai. Frizând absurdul, Cuenca se joacă cu ipostazele oarecum banale ale vieții de cuplu sau ale vieții de celibatar transformându-le în momente criptice care duc invariabil către o relație bolnavă, ieșită din comun dintre un bărbat și tatăl său, relația străjuită din umbră de fantoma unei mame care s-a întors la viață și sălășluiește prin voia soțului într-o păpușă.

Da, Cuenca e bun. E subtil, e arțăgos, a atent la detalii, nu îi este frică să-și asume riscuri, știe cum să-și gestioneze personajele astfel încât să-și prindă cititorul în ițele încurcate ale poveștii pe care o are de spus.

De ce 4 stele: pentru că este o experiență literară faină și interesantă.

Alte recenzii:

filme-cărți

bookishstyle

Constantin Piștea

Postmodern

Prezentarea editurii:

Traducere din limba portugheza si note de Iolanda Vasile
 
„J.P. Cuenca este steaua in ascensiune a literaturii braziliene contemporane.” (L’Express)
 
Shunsuke Okuda, un cuceritor incurabil, isi creeaza o alta identitate pentru fiecare noua iubita pe care o cunoaste prin barurile Cartierului Rosu din Tokyo. Asta pina in noaptea cind o intilneste pe Iulana, chelnerita sosita dintr-un oras romanesc aflat pe malul Marii Negre, imposibil de blonda si de inalta si de straina de orasul lui, in care toti vin sa fie uitati si sa devina invizibili. Insa cei doi nu se vor putea face niciodata nevazuti, pentru ca hobby-ul legendarului poet Atsuo Okuda, tatal lui Shunsuke, este sa-si spioneze fiul si sa tot incurce itele deja complicate si bolnavicioase ale vietii lor.
O culme a fanteziei in literatura contemporana, romanul lui Cuenca vorbeste despre viata fragmentata a metropolelor, despre perversiunea care intuneca spectrul iubirii si al puritatii in acest infern de otel si electricitate.
 
„Cuenca evita riscul de a transforma particularitatile culturale ale Japoniei intr-un miraj exotic facil, menit doar sa fascineze cititorii. Singurul final fericit… nu e un roman al mirarii, al nesigurantei, ci un edificiu narativ la fel de solid ca zgirie-norii care impinzesc Tokyo.” (Os Meus Livros)
 
„Joao Paulo Cuenca a eliberat literatura braziliana de tendintele ei atavice si a indreptat-o spre lumi noi, in care alti scriitori n-au indraznit sa se aventureze.” (L’Express)
 
„Patrunzator si neinduplecat: un roman care aminteste de maiestria lui Haruki Murakami.” (Deutschlandradio Kultur)

 

It’s all about Christmas!


Este un alt fel de a spune ceva cu ocazia zilelor de 24 si 25 decembrie.

Craciunul poate sa insemne si singuratate, alienare si ispasire.

Sper ca personajul meu sa ramana doar personaj si sa nu isi gaseasca corespondent in viata reala.

All I want for Christmas

Mai erau doar două zile până la Crăciun. Telefonul s-a luminat şi a scos un ţiuit scurt. SMS-ul primit i-a întunecat privirea.

Am pe altcineva. Dacă mă iubeşti, lasă-mă să plec.

Şi-a aprins o ţigară. Şi-a pus o tărie.

Drogurile nu sunt o opţiune propice în astfel de situaţii.

A fumat încet, calm, sorbind din când în când din paharul în care whisky-ul îşi schimba culoarea.

Niciodată nu vezi lucrurile astea venind. De fiecare dată când ţi se pare ceva suspect încerci să alungi gândul şi să-ţi şopteşci că totul este în regulă. Nu este vorba decât de paranoia. Te amăgeşti, speri, ascunzi, pronunţi mai des cuvintele magice, cobori colacul mai des, faci cafeaua dimineaţa, încerci să suporţi şedinţele de cumpărături, cumperi flori, mergi la restaurante, schimbi mai des lenjeria şi îţi faci planuri de cine romantice care de fiecare dată eşuează lamentabil cu tine privind filme porno şi masturbându-te.

Şi totuşi niciodată nu vezi lucrurile astea venind.

De fiecare dată când vin simţi cum stomacul ţi se strânge şi un gust amar de bilă îţi strepezeşte gura. Inima îţi bate de două ori mai repede dar tu ai impresia că s-a oprit, că nu îţi mai este oxigenat creierul, ameţeşti, ţi se face rău, îţi vine să vomiţi şi ochii ţi se umplu de sânge. Nu îţi mai găseşti locul în casă. În faţa oglinzii îţi apare un cu totul alt chip. Rememorezi momente şi cazi în vertijul amintirilor şi a părerilor de rău. Pozele vorbesc şi spun tot ceea ce nu reuşeşti tu să exprimi în cuvinte.

Bartho stătea întins. Alcoolul tare i-a înmuiat picioarele şi i-a aprins faţa. Imaginile din mintea sa prindeau un contur din în ce mai accentuat şi pe măsură ce deveneau mai clare începeau să se mişte ca într-un film vechi.

De ce acum? De ce înainte de Crăciun?

Întrebarea asta era cea mai dureroasă, nu pentru că era singur ci pentru că nu mai era parte dintr-o familie. Poate fi considerată o simplă zi de naştere, este adevărat a unei persoane oarecum străine, însă nu la zilele de naştere se adună familia şi apropiaţii, ori ziua asta de naştere din decembrie o sărbătoreşte toată lumea ca şi cum ar fi o zi de naştere a unui membru din familie? Acum nu mai era familia lui. El nu mai era o familie. Se simţea ca o bucată de puzzle pierdută sub pat şi acoperită de praf, o bucată de puzzle care este căutată dar niciodată găsită. Sentimentul de rupere era teribil. Nu cadouri, nu zâmbete sub lumânări, nu cină lângă brad şi vin roşu vărsat din greşeală pe covor.

Îşi reumplu paharul. Alcoolul îi amorţea încheieturile.

De fapt nu partea cu familia era o problemă aşa de apăsătoare şi nici faptul că era singur acum ci modul în care a aflat, modalitatea extrem de simplă şi seacă aleasă. Ca să nu mai vorbim de faptul că se pare că era de ceva timp cu o altă persoană. Trădare, ipocrizie, prefacere, demagogie. Asta era de fapt extrem de dureros. Nu putea să înţeleagă cum s-a putut preface atâta timp, cine ştie cât timp, cum a putut să facă dragoste cu el ca şi cum încă l-ar fi iubit, cum îl putea privi în ochi, cum îşi putea bea cafeaua de dimineaţa şi să se sărute ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Cum a putut să meargă cu el în acel scurt concediu înainte de Crăciun şi să râdă, să-i sară în braţe, să facă dragoste ca nebunii, să se bată cu zăpadă şi să rămână întinşi şi îmbrăţişaţi pe covorul alb şi rece. Cum s-a putut preface? Cum şi de ce l-a minţit? Cum a putut să ascundă toate astea şi să se prefacă că totul este în regulă?

Cum?!

Cum?!

Cum?!

Nu putea să mai înţeleagă nimic din tot ceea ce a fost între ei, dacă a fost ceva între ei, dacă ea chiar a existat, dacă sentimentele lui chiar au fost, dacă buzele ei chiar aveau gust de zmeură, dacă mirosea a primăvară, dacă iarna îi făcea pielea străvezie, dacă râsul ei era uman.

Se ridică cu greu şi căută în bar o altă sticlă de Oban. O destupă cu greu şi îşi turnă un pahar plin. Pachetul de ţigări era gol aşa că îşi căută aparatul de făcut ţigări, foiţele şi tutunul. Îşi făcu vreo trei ţigări şi se întinse în fotoliu.

Ar fi vrut să vorbească cu cineva dar simţea că nu mai poate să aibe încredere în nimeni. Se uită în jur prin casă şi i se păru că o vede ştergând praful, ieşind de la duş cu un prosop în jurul ei, aranjând cărţile, uitându-se la televizor stând turceşte pe jos cu un pahar de bere în mână şi cu şcrumiera în faţă. O vede întinzând rufele pe balcon. Plecând îmbufnată în dormitor. Venind sărind şi râzând pentru că a descoperit o melodie care-i place foarte mult. O vede cum împodobeşte bradul.

Bradul!!!

Bradul!!!

Toate imaginile se contopesc într-un urlet pe care îl simte cum creşte şi adună toată ura şi dezamăgirea pe care o simte la fel cum un vulcan îşi adună forţele pentru a prădui şi distruge vieţi şi locuinţe omeneşti, însă tot ce iese este un scâncet. Sunetul care îi iese din gât îi aduce aminte de zgomotele pe care le scot cucuvelele. Ceva se tânguieşte în el. Nu îi vine să creadă că el, chiar el este cel care jeleşte, cel care caută, cel care a pierdut, cel care este acum ciung, fără simţuri, paralizat şi înstrăinat. Şi începe să plângă. Lacrimi mari, grele, lacrimi care curg şi sapă durere în obrajii lui uscaţi şi traşi.

Gustă din pahar iar alcoolul are o aromă de tristeţe.

Plânge şi nu plânge în acelaşi timp. Ochii îi sunt plini de apa durerii dar el nu realizează asta. În mintea lui începe să se construiască viitorul. Piese rupte şi murdare de puzzle se lipesc şi îşi găsesc locul, creând imagini, ţes firele timpului ce va să vină.

Dă paharul peste cap, îşi ia tutunul, foiţele şi aparatul şi le îndeasă în buzunar, se ridică şi se îndreaptă spre oglinda mare din sufragerie. Se uită atent la chipul ce se reflectă şi vede lacrimile ce curg fără oprire, buza de jos frântă, pomeţii ascuţiţi şi vineţi, vinişoarele roşii din pupile. Tot atunci, în irisul negru a văzut oglindindu-se bradul, bradul făcut cu lumânări ce licăresc liniştit şi pe el stând sub el, aproape adormit cu o carte pe piept, mirosind verdele împodobit şi aşteptând cadourile. Exact ca atunci când era copil.

În irisul său mort nu s-a văzut atunci imaginea unei victime.

*

S-a întors cu braţele pline de pungi. Abia a reuşit să deschidă uşa de la intrare. A început să scoată tacticos cumpărăturile. Sticle de bere, pachete de ţigări, muşchi afumat, caşcaval, whisky, globuri, beteală, CD-uri cu colinde. A pornit televizorul şi a pus CD-ul pe care l-a cumpărat. Muzica a inundat spaţiile goale din apartament. Şi-a turnat un pahar de whisky, şi-a aprins o ţigară şi a început să facă bradul. Într-un fel era fericit. Într-un fel era împlinit. Într-un fel, bradul era ceea ce şi-a putut el dori mai mult de la viaţă şi de la acest Crăciun. Îl împodobea în uşoare mişcări de dans şi cântând şi el o dată cu televizorul.

All I want for Christmas is youuuu!

În brad, lângă globuri şi lumânări şi turtă dulce şi bomboane atârnau degete frumos îngrijite şi date cu o ojă roz. Încă mai picurau. Pe beteală şi pe marginea crengilor atârnau lungi fire de păr blond. Unele globuri aveau împletite în jurul lor codiţe blonde. Pe crengile din vârf erau agăţaţi doi ochi din care se scurgeau iernatic zemuri albe.

S-a aşezat în fotoliu, şi-a mai aprins o ţigară, şi-a reumplut paharul şi a închinat înspre brad şoptind o dată cu muzica:

All I want for Christmas is you.