Troll!


Uneori mă întreb cine sunt acești oameni care petrec ore întregi pentru a scrie comentarii irelevante pe siteuri obscure. Din ce trăiesc specimenele astea omniprezente care dedică un număr de cuvinte ce-ar umplă cărți, unor discuții purtate fără vreo urmă de scop sau rigoare. Ei bine, astăzi am aflat. Toți sunt Batman.

Nu este acestă revelație mai cruntă decât faptul că Superman și-a renegat cetățenia americană(aspect care mi-e de-a dreptul neclar)?

Învingătorul nu este niciodată singur – Procesul de la Nurnberg şi efectul său după 60 de ani


Chiar zilele trecute am recitit Procesul de la Nurnberg de Joe Heydecker şi Johannes Leeb. Prima dată am citit cartea în liceu pe când făceam scurte studii la istorie pentru concursurile de referate şi comunicare (una dintre puţinele surse de bani la care puteam avea acces) şi încă mai am vie în cap imaginea pe care mi-a lăsat-o lucrarea, oroarea pe care am simţit-o atunci fiind multiplicată de amintiri şi relatări din lagărele naziste. Pe atunci însă încă nu ştiam ororile şi atrocităţile provocate de comunism, singura carte la care puteam avea acces şi denunţa crimele comunismului fiind Arhipeleagul Gulag al lui Soljeniţîn, însă cumva, nici în ziua de azi nu ştiu de ce şi cum s-a întâmplat asta, în ciuda denunţului scriitorului mintea mea de copil refuza să creadă că lagărele comuniste sau regimul totalitar comunist putea fi la fel de rău şi demonic precum cel nazist.

Nimeni, nici un profesor din anii 90 nu a denunţat sau nu a încercat să denunţe comunismul cu aceeaşi forţă şi hotărâre cu care denunţau şi amendau nazismul. Am crescut cu impresia că regimul politic comunism a fost net superior nazismului şi că cele relatate de Soljeniţîn nu sunt altceva decât evenimente disparate şi , într-o oarecare măsură fantasme, nicidecum ceva concret şi alarmant. Am crezut asta mult timp, mai exact până când am început să am acces la din ce în ce mai multe informaţii, când am început să aflu şi să citesc despre influenţa puternică pe care o exercita Cominternul, PCUS-ul şi KGB-ul în afara graniţelor marelui imperiu sovietic precum şi de interesele Occidentului în a muşamaliza teroarea din cadrul ţărilor care se aflau sub ocupaţia ideologiei comuniste.

După aproximativ zece ani şi într-un context de discuţii aprinse cauzate de unele declaraţii ale lui Ion Cristoiu precum şi prin prisma unor alte lecturi şi uşoare studii, Procesul de la Nurnberg mi s-a prezentat complet diferit. Deşi nu sunt un fan al domnului Sever Voinescu şi de multe ori îmi pare că este de pe o altă planetă când îl văd ce poate să spună la televizor sau la Dilema, recunosc că acest text vede lumina monitorului datorită unei idei lansate în articolul său Et, nu versus… din Dilema veche numărul 362 (20-26 ianuarie 2011). Nu este un articol profund sau revelator, nici ceva nemapomenit sau revoluţionar, însă textuleţul reflectă pasivitatea unei generaţii de a pune obiectiv în balanţă două curente totalitare care au distrus cultura unui continent şi care au produs omucideri în masă în numele unor credinţe politice. Da, cred şi sunt foarte de acord că trebuie să privim în urmă la cele două curente devastatoare nu ca şi vs. adică: nazism vs. comunism, Gulag vs. Auschwitz, Stalin vs. Hitler ci dimpotrivă: nazism şi comunism, Gulag şi Auschwitz, Stalin şi Hitler.

Să nu uităm că cei doi au mers până la un moment dat mână în mână şi că doar setea de putere i-au întors pe cei doi demenţi unul împotriva celuilalt precum şi paranoia constantă în care trăiau. Să nu uităm de asemenea că procurorii sovietici vroiau să condamne la moarte un om, Rudolf Hess, devenit un inofensiv nebun, pentru că ar fi complotat împotriva Rusiei zburând în Anglia şi propunând o înţelegere între nemţi şi englezi pentru a pune în lanţ marele urs sovietic (un vis şi un plan stupid, însă extrem de real şi periculos pentru minţile paranoice ale dulăilor stalinişti care se pare că şi-au interiorizat nu numai învăţăturile tătucului ci şi bolile psihice ale acestuia). Or această paranoie de care au dat dovadă procurorii învingători de la Nurnberg a fost un prim semn de rău augur pentru ceea ce a urmat în următorii 50 de ani. Singurii care au insistat pentru anihilarea totală a acuzaţilor din boxa de la Nurnberg au fost sovieticii, culmea fiind că acuzatorii francezi au fost extrem de indulgenţi (Donnedieu de Vabres) precum şi cei anglo-americani. Dacă sovieticii au fost extrem de drastici cu naziştii, asta îmi pare mie că nu se datora neapărat faptului că acuzaţii au întreprins crime împotriva umanităţii, ci pentru că sovieticii au o uşoară aplecare spre asasinat şi omucidere precum şi o romantică înclinaţie spre paranoia, înclinaţie pe care cu succes au reuşit să o transmită şi altor dictatori comunişti de diferite naţii.

De ce am adus în discuţie acest aspect şi de ce plec tocmai de la hăt procesul de la Nurnberg când vorbesc despre problema şi-ului şi nu a vs.-ului între nazism şi comunism? Pentru că de la înfrângerea nazismului a început demonizarea (pe bună dreptate de altfel) politicii hitleriste şi tăcerea şi acceptarea monstrului comunist ce a urmat după 1945. Atitudinea sovieticilor (atitudine flamboaiant şi alert descrisă de Suvorov, ca să nu dau decât un exemplu) este una de genul “nevinovatul dă primul cu piatra”, tactică foarte bine pusă în aplicaţie şi extrem de uşor de crezut mai ales că armata roşie avea să se autointituleze drept armata salvării şi a eliberării Europei de sub bocancul nazist. Acest tip de discurs prefăcut şi abil transmis către mase va reuşi să prindă timp de 50 de ani pe bătrânul continent şi nu numai.

Nu mai târziu de anul 1949 a fost un proces extrem de interesant, dat uitării de foarte mulţi oameni, un proces intentat de Viktor Kravcenko (Am ales libertatea) revistei comuniste din Franţa Les Lettres françaises. Procesul este subiectul unei cărţi scrise de Nina Berberova apărută la editura Humanitas, Afacerea Kravcenko, carte retrasă din păcate zilele trecute din librării datorită lipsei de interes manifestate de publicul românesc. În acest volumaş Nina Berberova redă procesul construind istoria evenimentelor extrem de tragice din punct de vedere moral. Kravcenko este printre primii denunţători (dacă nu chiar primul cu adevărat consistent) ai sistemului concentraţionar din URSS, adică la 24 de ani înainte de publicarea Arhipelagului Gulag. Scandalul iscat atunci nu a produs nicio reacţie semnficativă până la moartea lui Stalin şi nici mai apoi în ceea ce priveşte poziţia Occidentului faţă de politica violentă dusă de regimul comunist. Occidentul s-a aliniat din nou, la fel cum a făcut-o şi faţă de regimul nazist şi fascist, politicii de let it be, neacţionând în niciun mod pertinent faţă de atrocităţile comise de comunişti în ţările pe care le aveau sub ocupaţie (cât şi pe propriile lor teritorii), procesul de la Nurnberg dovedindu-se de fapt a fi un foc de paie alimentat şi susţinut de o retorică lipsită de conţinut şi incapabilă de a acţiona în ciuda măreţelor planuri de a apăra şi susţine drepturile omului. Dincolo de pericolul unui război nuclear care aţâţa minţile paranoice ale marilor lideri de atunci, populaţia civilă a suferit din nou o degradare morală şi umană, aşa zisul proces diplomatic pretrecându-se în defavoarea respectării drepturilor omului (drepturi cu caracter minimal de altfel: dreptul la libertatea cuvântului şi a expresiei, dreptul la securitate, la identitate şi proprietate, etc.) .Occidentul a preferat acest laissez-faire timp de mai bine de jumătate secol şi tocmai acest je m’en fiche de tip occidental trebuie condamnat, respins şi anulat de generaţia căreia îi aparţin.

Ca şi tânăr de 27 de ani care trăiesc într-o ţară care nu a reuşit încă să depăsească ciuma comunistă pentru că încă sunt politicieni foşti comunişti, pentru că încă sunt oameni care duc dorul regimului comunist, pentru că încă sunt oameni până în patruzeci de ani care cad în tentaţia utilizării discursului de tip comunist, pentru că se pare că încă se mai educă tineri în spiritul pumnului băgat în gură în momentul în care nu îţi convine ceva, pentru că marii capitalişti de astăzi încă aplică metode de coerciţie specifice unui regim vrut apus, consider că este momentul să se ia atitudine vis-à-vis de această aşa zisă opoziţie nazism-comunism şi puse la un loc deoarece amândouă regimuri sunt un flagel care a adus mari deservicii culturii şi umanităţii mondiale şi în special europene.

Nu cred că memoria de alaltăieri sau cea de ieri este mai puţin pregnantă în rândul generaţiei de astăzi, după cum spune domnul Sever Voinescu, în primul rând pentru că există tineri care se interesează, studiază, critică constructiv şi duc denunţul regimurilor secolului trecut la următorul nivel, nivel la care cei din generaţia dumnealui nu a ajuns încă. Dacă nu a întâlnit încă tineri de genul celor de mai sus îmi pare nespus de rău pentru dumnealui, îmi pare nespus de rău pentru că înseamnă că nu prea apleacă şi nu prea este interesat de vocea şi spusele tinerilor capabili şi interesa(n)ţi din ţara asta, pe de-o parte, şi pe de cealaltă, îmi pare nespus de rău pentru că dacă există o generaţie care duce dorul fascismului ori tânjeşte după comunism, asta nu poate însemna decât un eşec masiv al omului politici contemporan precum şi faptul că maşinăria propagandistică nazistă-comunistă încă funcţionează extrem de bine şi reuşeşte neplăcut de bine să câştige adepţi.

Sunt 11 ani de la revoluţia din România şi cam tot atâţia de la prăbuşirea regimului comunist în aproape toată lumea. De datoria noastră, a tinerilor de până în 30 de ani, mai ales a tinerilor care trăiesc în ţările astea nenorocite care încă nu au reuşit să se rupă de moştenirea schizofrenică şi incapabilă de construcţie şi evoluţie pe care ne-a lăsat-o comunismul şi se zbat în ochiurile strânse ale plasei care este tranziţia către o democraţie care nici măcar nu se întrevede, atât de strânse sunt ochiurile năvodului construit de  regimul post-comunist blocat în gândire şi complet lipsit de atitudine şi respect faţă de no(ă)rod, de datoria noastră este să punem pe tapet şi să denunţăm toate crimele şi fărădelegile cauzate de înaintaşi noştrii, fie că mai sunt încă în viaţă sau decedaţi.

De datoria noastră este să-i supunem judecăţii şi să încercăm epurarea indivizilor în mintea cărora încă mai există sedimentele unui regim autoritar, sedimentele unui regim în care un singur om gândea pentru restul poporului.

Este de datoria tinerilor să pătrundă în aparatul politic bolnav de demagogie şi care abundă de discursuri scârţâitoare şi sforăitoare, discursuri care pe zi ce trece acuză din ce în ce mai crud şi lipsit de discernământ capacitatea noii generaţii de a prezenta o poziţie critică şi o atitudine revoluţionară.

Ar trebui să fim prima generaţie care să poată să înveţe efectiv din greşeli deşi în acelaşi timp suntem prima generaţie care termină o facultate şi un masterat şi ajungem vânzători la casele de marcat de la Billa şi Kaufland acesta fiind viitorul cel mai puţin sumbru pentru majoritatea dintre noi! Halal tineret, halal educaţie, halal viitor îşi şoptesc probabil în barbă parveniţii îmbuibaţi posesori de dese bărbi şi pufăitori de negre ţigarete.

Suntem prima generaţie care este trecută prin furcile caudine ale unui sistem politic incapabil să se adapteze cerinţelor lumii contemporane pentru că este prea blocat în trecut, prea roşu pentru a vedea albastrul cerului liber, prea închis în dogmele înguste ale trecutului pentru a putea crede în tinerii pe care-i are şi prea fricos să le acorde şansa unei educaţii alese pentru că astfel dintr-un tâmpit care salivează la căcaturile de la televizor poate deveni un individ cu idei care poate să spună NU! când înţelege că ţara lui se duce dracului din cauza unor politicieni idioţi care încă mai aşteaptă ordinul suprem care să-i spună: Fă aia!, altfel el fiind incapabil să ia o decizie.

Oare cu ce este mai prejos Stalin faţă de Hitler? Cu ce este mai prejos Ceauşescu faţă de Tito faţă de Stalin faţă de Pol Pot faţă de Mao Zedong? Cu ce sunt mai prejos Năstase, Iliescu, Putin, Bush faţă de Hitler şi Mussolini? Cuvântul democraţie? Barbară confuzie şi barbară bătaie de joc faţă de noile generaţii…

Care este rolul procesului de la Nurnberg în toată această discuţie? De acolo trebuie plecat când se vrea schimbarea efectivă la faţă a omului politic contemporan român în special. Anatema trebuie ridicată de pe umerii noii generaţii şi trebuie lăsată să vorbească, trebuie ascultată, trebuie instruită critic pentru că doar noi deţinem instrumentele necesare pentru denunţarea unilaterală şi totală a ambelor regimuri totalitare care au distrus umanitatea timp de un secol. Cu ce poate ajuta noua generaţie un politician îndoctrinat precum Victor Ponta care este suficient de debil încât să apară la televizor şi să urle că deţine informaţii (urlet suficient în vremuri de criză încât să arunce în război civil o ţară. Ăsta este exemplu de politician diplomat şi competent şi reprezentant al noii generaţii? Un individ care este în stare să arunce ţara în derivă doar pentru că i s-a năzărit lui un complot? Ţara asta urmează a fi condusă de un individ care în dulcele stil clasic al tătucului Stalin este un maniac paranoic? Oare chiar atât de mult ne urăsc părinţii de ne nasc în ţara asta sifilitică?) conform căreia armata este înarmată cu muniţie de război şi are ordine să tragă în populaţie? Cu ce poate ajuta noua generaţie politicianul care nu este în stare să lege cu sens două cuvinte în limba română? Cu ce poate ajuta noua generaţie politicianul care deţine nu ştiu câte trusturi de presă şi ţine în mână precum Goebbels puterea de forma opinia publică după bunul său plac? Cu ce poate ajuta noua generaţie politicianul care habar nu are despre ce înseamnă efectiv actul politic singurul lucru la care se pricepe fiind traficul de influenţă?

Ce nu s-a pus în practică atunci la acel proces, trebuie pus în practică acum! Ce nu s-a respectat atunci, trebuie readus atenţiei publice şi respectat acum!

Singura diferenţă dintre comunism şi nazism este aceea că comunismul a rezistat timp de 50 de ani susţinut şi pupat pe amândoi obrajii de Occident! Nu contează că se numeşte Stalin sau Hitler barajul pus evoluţiei economice şi culturale Europei de Est (în special)! Contează că la unsprezece ani de la aşa zisa cădere a comunismului, România cel puţin, încă este o ţară incapabilă de evoluţie, incapabilă de asigurare a unui viitor decent noilor generaţii şi în loc să încerce educarea lor preferă să arunce anateme! Contează că timp de 50 de ani mult prea multe ţări au fost în incapacitate de a se dezvolta cultural şi economic. Contează că timp de 50 de ani un regim violent totalitarist şi-a pus jugul pe umerii unor popoare nevinovate. Contează că un vechi continent încă îşi linge rănile supurânde, răni pe care încă le datorează modului îngust de a gândi specific comunist, răni care nu se vor vindeca degrabă, răni care încă mai persistă şi îşi scuipă scârbosul puroi prin porii celor tineri.

Da, învingătorul nu este niciodată singur! Nici Rusia, nici America nu au fost singure şi nici nu sunt singure când vine vorba de a-şi susţine influenţele în anumite zone şi a supune noile generaţii după bunul lor plac! Democraţia contemporană este extrem de şubredă mai ales că încă mai foloseşte drept bau-bau regimurile totalitariste pe care le-a susţinut, de fapt, de-a lungul timpului şi, şi mai grav, că insistă în a nu întreprinde nimic spre a impune respectarea drepturilor omului atunci când este cazul.

Da, repet, învingătorul nu este niciodată singur, însă este extrem de sigur !

Nu ştiu cine a ieşit de fapt învingător din al doilea război mondial (cu excepţia S.U.A., bineînţeles) însă ştiu sigur că mare conflagraţie din anii patruzeci a învins umanitatea aşa de eficient încât până şi tinerii din ziua de azi sunt tot un fel Hitler-Jugend, însă cu o altă imagine.

Concluzie: există şi va exista versus atâta timp cât vor mai exista vechi iubitori de slovă şi ideologie nazistă şi comunistă şi sunt încă în poziţia de a lua decizii şi a educa tineri în spiritul în care ei au fost educaţi şi atâta timp cât aceştia vor exista, noile generaţii vor avea de suferit de pe urma acestei aşa zise tranziţii (tranziţie către următorul stat totalitarist, sau cum?).

P.S. Nu uita tinere că statul te vrea! Te vrea prost…

Be you gods or devils


La mijlocul anilor 90, ca răspuns la violența…nah, nu cred asta. La mijlocul anilor 90 Alan Moore a început să se certe cu DC în legătură cu drepturile sale asupra benzilor la care a contribuit și la renumerarea sa. Fără să primească atâți bani cât considera că merită, s-a dus la domnul Rob Liefeld, fondatorul Image și Awesome Comics, spunându-i: ”Ai aici niște benzi de tot rahatul, însă la momentul de față, din toată industria benzilor desenate, tu faci cei mai mulți bani. Dacă din dejecțiile tale reușești să scoți aur, imaginează-ți ce vei face cu numele meu pe ale tale benzi!” Iar Alan Moore a transformat două benzi create de Liefeld, Youngblood și Supreme, într-o serie de tributuri pentru personaje mai vechi și mai inocente, Teen Titans și Superman, cel puțin așa cum erau scrise în era de argint. Despre Supreme a mai și spus că este modul lui de-a-și cere scuze pentru contribuția sa la așternerea Erei Întunecate. Ceea ce nu cred, fiindcă sunt aproape sigur că omul are destul discernământ încât să își dea seama că prostia consumeristă și lipsa de virtuți intelectuale a oamenilor implicați în industrie s-a făcut vinovată acea perioadă și în niciun caz încercarea unora de-ai emula pe el și pe Frank Miller. În special pe el. Dacă ar fi simțit nevoia să facă asemenea afirmații le-ar fi făcut mai devreme, mai vocal și nu într-un mod care să împingă mediul înapoi.

Trebuie să iubești cât de nonșalanți sunt cei doi

Dar mă arunc în digresiuni… Chiar dacă poveștile erau destul de slabe după standardele pe care le-a impus Moore înainte, erau la ani lumină distanță față de cele cu care era obișnuit publicul lui Rob Liefeld, ca atare s-au vândud destul de bine și au fost primite cu brațele deschise de critici. Chiar și așa, când a căzut piața benzilor din cauza speculatorilor, Liefeld prins fiind în tot felul de procese, Awesome Comics s-a dus și ea. Nu știu cât de deranjat a fost domnul Moore pentru că și-s făcut propria editură sub Wildstorm, unde a început să producă benzi în voie, în același spirit și probabil mai bine plăitit. Succesul pe care l-au avut Marvels, Kingdom Come și poveștile lui Moore a inspirat o mișcare ce are ca scop readucerea Erei de Argint în benzile moderne. Ca reprezentanți putem enumera asemenea nume precum Joe Casey, Mark Waid, Geoff Johns, Jeff Leob, chiar și Frank Miller(cu Dark Knight Strikes Again)…practic cam tot ce s-a făcut la DC, în spiritul acesta s-a realizat. În cazul lui Marvel lucrurile sunt mai puțin evidente, însă Joe Quesada a luat câteva decizii pentru a împinge situația unor titluri spre același loc pe care îl ocupau în anii 70(deși deja nu mai suntem în era de argint), iar Ultimate Marvel, acum Ultimate Comics, a fost înființată pentru a reinventa poveștile clasice al începuturilor companiei.

Așa…ce legătură are asta cu JLAul scris de Grant Morrison? Cam nimic. Pentru că Morrison deși este asociat des mișcării acesteia, poveștile lui nu par a avea scopul readucerii atât a Erei de Argint, cât a redescoperirii unor idealuri împărtășite de benzile publicate în acea perioadă. În același timp, se conformează cu destul de mult stoicism deciziilor editoriale cretine și uneori chiar îmbrățișează aspecte ale anilor 90. Iar JLAul său tocmai despre asta este vorba, a învăța din trecut, a fi împăcat cu el, dar a privi spre viitor. Mă rog, mai este și vorba despre împlinirea potențialului uman. Iar poveștile și chiar modul cum este scrisă banda, reflectă permanent lucrul acesta.

Pentru că vânzările la Justice League International, încarnarea de la vremea respectivă a Justice League, au înregistrat scăderi vertiginoase în vânzări, DC s-a hotărât să își asume câteva riscuri și să înmâneze lui Morrison, care pe vremea aceea nu era la fel de popular ca acum, o versiune nouă a JLAului care să cuprindă membrii echipei originale. Acest lucru, ne-ar trimite cu gândul la neo-Silver Age, însă jumătate din personaje, deși poartă același titlu, le sunt succesori, direcți, indirecți sau accidentali, unul fiind creat de Morrison special pentru asta. Nu numai atât, dar rezervă suficient de mult spațiu demonstrării competenței lor și chiar sugerează posibilitatea ca nou veniții să își întreacă predecesorii.

Nikopol much?

Banda este scrisă cu foarte multă economie, pasul este hipercondensat, cât de condensat poate să fie pentru patru panouri pe pagină, rezervând doar câteva dintre acestea fiecărei secvențe, multe acțiuni având loc în paralel și scoțând mereu în evidență anumite caracteristici ale membrilor implicați. Nu există niciun moment mort; atunci când un set de personaje duce la îndeplinire o acțiune, ceea ce se întâmplă în decurs de o pagină, două, trei cel mult, atenția narațiunii sare pe alt set, pe care îi găsim în toiul altei acțiuni, momentele de tranziție fiind astfel realizate în fundal, de către cititor care se găsește nevoit să se implice în procesul povestirii. Se dă naștere unei benzi foarte energice și cu un destul de ridicat potențial de a induce confuzie în cititor în cazul în care acesta nu acordă atenție evenimentelor la care asistă și pe care trebuie să le asimileze. Iar prin asta, oferă senzația că se asistă la ceva mai grandios, mai intens, mai complex decât poate mintea umană să conceapă, forțându-ne efectiv să construim o mitologie pentru a putea înțelege cum trebuie banda. Astfel caracterul de divinități al membrilor ligii parvine mult mai natural și mai ușor de acceptat decât în alte benzi care încearcă să facă această afirmația, chiar și decât în Miracleman sau Kingdom Come.

Ce-mi place expresia lui Flash

Eventuala confuzie din poveste poate avea loc și din cauza lui Howard Porter, care deși nu este un artist neapărat slab, nici în zilele noastre nu a învățat bine să reproducă anatomie cât de cât realistă, sau să facă o perspectivă. Iar JLA a fost una dintre primele sale benzi.  Panourile îi sunt încărcate și detaliate, însă foarte claustrofobice, paginile deși ornate drăguț, specific anilor `90, au o compoziție dubioasă și lipsită de un echilibru care probabil ar fi ajutat cursului narațiunii. Se pricepe cât de cât la mimica feței…Uneori…Reușește totuși să portretizeze acțiune la o scară la care nu cred că se mai ridicase mediul până atunci, decât în niște benzi de Jim Starlin. S-a făcut vinovat de geneza benzilor widescreen? S-a făcut. E bine, e rău? Cred că depinde de gusturile ficăruia.(i.e. dacă banda nu se cheamă Authority, sau nu este desenată de Quitley, e rău. E foarte rău.)

Blame Nintendo!

O caracteristică a celor care vor să readucă era de argint este faptul că dându-li-se ocazia, uneori nici nu e nevoie de o ocazie, vor rectifica amănunte, chiar și minore, ale continuității, sau vor critica starea prezentă a lucrurilor(Superboy Prime much?). Chiar dacă din constrângeri editoriale sau din frică, ceea ce mă îndoiesc, dar presupun ce e mai rău, Morrison nu a făcut așa ceva. Personajele sale sunt conștiente de moștenirea pe care o poartă, uneori au îndoieli față de capacitatea lor de a o onora, dar sunt dispuse să lupte pentru a demonstra lor și lumii că au puterile pe care le au și fac parte din echipa din care fac parte, pentru că merită și au ceva de oferit. Nu sunt caracterizări deosebit de complexe, tușe incredibil de fin trasate, însă peste personajele acestea nici nu se poate face așa ceva prea bine. Morrison subliniază în schimb, succint, constant și perfect câteva atitudini și crezuri definitorii, relația dintre membrii echipei, iar acțiunile lor relevă acest fapt.

În era de argint conflictele se rezolvau nu prin violență, ci prin ”năzdravenie”, prin utilizarea în moduri inventive a puterilor personajelor. Aici, Morrison continuă pe aceeași linie, însă adâncește conceptul, sau mai exact, oferă motive subtextuale pentru care supereroii nu iau măsuri extreme și nu rezolvă probleme doar pocnindu-și puternic adversarii. Pentru a triumfa, eroii trebuie să își accepte slăbiciunile și limitările, deschizându-și noi perspective. Luptându-se în primul rând cu diferiți analogi, cu dubluri sinistre și exagerate, conflictul devine unul intern și nu mai este vorba despre cine poate să pocnească mai tare, ci despre cine este dispus să evolueze, să se schimbe, să își accepte rănile pentru a le putea vindeca.

Holy fu...

Am zis că n-ar face parte din mișcarea neo-Silver Age, Grant Morrison, dar cred că m-am înșelat. Doar el și Joe Casey continuă spiritul acelei ere, încercând să vindece cu adevărat industria și mediul, în timp ce epigonii lor nefericit de populari nu fac decât fie să instaureze o cruntă Inchiziție, fie să abandoneze barca în care au săpat atât de multe găuri.

THIS IS soooooooo...