Top 10 Benzi de la DC – Locul 1

aici <– locul 2

All Star Superman

de Grant Morrison(scenariu) și Frank Quitley(artă)

Nu știu, mai am ce să spun despre banda asta? Poate să le zic mai bine decât am făcut-o înainte. Poate să descriu mai pe larg rolului lui Quitely. Poate să mai analizez o scenă și să explic de ce e atât de bună…Dar nu cred că mai am ce spune despre ea. Ceea ce nu înseamnă că nu se mai poate zice altceva, dar că nu mai sunt eu capabil să transpun în cuvinte experiența pe care mi-o oferă.

Styx anybody?

Ceea ce mi se pare interesant, atât la All Star Superman, cât și la Dark Knight Returns, e că ambele au fost realizate într-un punct foarte special al carierei creatorilor. Atât Morrison și Miller, dar chiar și Quitley. Separă două faze destul de diferite între ele. Morrison când a început să scrie benzi desenate a venit dinafara mediului. Citea Burroughs și Moorecock și Dick și scria piese de teatru în timp ce consuma substanțe psihotropice. Primele sale benzi au fost inspirate de filosifia orientală și diferite curente moderniste.

Diavolul e în detalii

Erau mai mult sau mai puțin outsider-art. Apoi, încetul cu încetul a început să fie cuprins de mainstream, de lumea benzilor cu supereroi, de muzica populară, de jocuri video, astfel încât ceea ce face acum este poate un pic mai subversiv, realizat cu mai mult talent și arătând mai multă încredere în ctitor decât marea majoritate a benzilor cu supereroi, însă fără a fi ceva cu adevărat bizar și inovator. Miller a avut un parcurs exact opus, pornind de la a consuma arta clasicilor de pe toate continentele, studiind-o și rafinând-o, inovând nu neapărat prin creație originală ci prin permutări stilistice. Acum în schimb, când a devenit el însuși un clasic, a ajuns să creeze lucruri bizare și polarizante care nu prea au niciun fel de corespondent în lumea benzii desenate. A ajuns într-un fel să creeze outsider-art, deși rădăcinile sale sunt prinse adânc în istorie. Și Quitley l-a asimilat pe Swan în stilul său obraznic și european, experiența marcându-i desenul într-o oarecare măsură. Iar atât All Star Superman, cât și Dark Knight Returns, sunt create în momentul când s-a trecut de la artă influențată de exterior, la artă puternic înfiptă în mediu(sau invers), reușind ceva nu chiar experimental, dar  împlinit, astfel încât să-și transceadă statutul. Iar despre asta ne vorbește All Star Superman(see what I did there?), care fel ca DKR, este o bandă completă și funcționeză pentru un spectru variat de așteptări, de la bandă de acțiune, la integrare a supereroului în mitologie sau chiar meditație asupra rolului ficțiunii.

La fel ca Dark Knight Returns o redescopăr period și chiar dacă îmi schimb părerea despre unele lucruri ale lui Morrison, nu mereu în bine, mereu aflu ceva și mai adânc și mai personal și chiar mai frumos decât știam înainte. Însă spre deosebire de Dark Knight Returns, calitățile nu-i reies din conflict(al artistului cu lumea, al artei cu proza, dar și interior narațiunii), ci dintr-o integrare holistică a vieții în artă(snobquake).

Top 10 Benzi de la DC – Locul 2

Nu știu…Chiar nu știu. Au rămas două locuri, iar pe ele trebuie să pun două dintre benzile mele preferate, de către trei dintre creatorii mei preferați, dar nu știu dacă pot să pun una deasupra celeilalte. Așa că oficial, le iubesc pe amândouă la fel de mult și le-aș apăra și lăuda până în pânzele albe, m-aș război cu troli răbufniți din cea mai neagră pucioasă și aș străpunge (verbal desigur, pentru că suntem oameni civilizați) pe orice demon nebulos care încearcă să le conteste valoarea(căci doar o asemenea creatură ar îndrăzni). Dar pentru că Segepop consideră cel puțin una dintre ele ca fiind penibilă(nu am îndrăznit să îl întreb de cealaltă), mă scoate din dilemă.

aici <– locul 3

Dark Knight Returns

de…scrie sus

Au mai rămas lucruri de spus de Dark Knight Returns? Sigur că da. Pentru o bandă atât de discutată, s-au spus suspect de puține lucruri despre ea și tocmai acele lucruri care nu o fac chiar spectaculoasă. Cu fiecare frântură de înțelegere a mediului benzii desenate pe care o capăt, crește și admirația mea pentru DKR. Pentru că este o adevărată încoronare a tot ceea ce se putea face la acea vreme cu banda desenată și încă pe atât. Stilistic, formal, conceptual, din aproape toate punctele de vedere este o bijuterie.

Are o narațiune densă, dar deloc laborioasă, cu pas susținut riguros și totuși armonic mulțumită grilei de patru pe patru panouri, care s-ar putea foarte bine să fie una dintre cele mai de succes formule structurale. Iar în umbra fiecărei afirmații bombastice, sub fiecare frază necizelată, se ascund elemente organice, naturale și idei subtile, cu atât mai mult în arta care plătește constant tribut lui Hugo Pratt, pe lângă faptul că profită din plin de descoperile stilistice ale foștilor asistenție ai lui Neal Adams (în principal Chaikin, Sienkiewicz și Miller însuși).

Să nu îi credeți pe cei care vă spun că Miller l-a transformat pe Batman într-un psihopat monoideatic. E nuanță în caracterizare și dialog, iar comportamentul personajelor reacționează la ambianță(știi, ca în realitate). Batman este un bătrân prins într-o lume ce se dărâmă în jurul său, care își vede prietenii neputincioși sau corupți, iar pe tineri lipsiți de idealuri în numele cărora să clădească o lume mai bună. Vina pentru îndobitocirea personajului cade pe umenii lui Dixon și a editorilor de la diferitele benzi din linie, care nu au înțeles motivul pentru succesul lui DKR.

Dark Knight Returns funcționează ca o deconstrucție a lui Batman prin recrearea originii supereroului, funcționează ca pur și simplu o bandă de acțiune prin ritmul imprimat fiecărei acțiuni exagerate, funcționează ca bandă cu supereroi vorbind pe larg despre ideea de moștenire, de influență și datorie, funcționează ca analiză a ideii de supererou în lumea reală mult mai bine decât o va face Watchmen vreodată(și mi-am promis că nu o să vorbesc despre asta), funcționează ca bandă de artă prin apoteozarea experimentelor din Ronin și a culorilor lui Varley.

Este întradevăr un clasic care își merită un loc de frunte în istoria întregii benzi desenate, nu numai a celei cu supereroi.

…Doar atâtea paragrage? Dar mai am poze de pus :((

locul 1 –> aici

Top 10 Benzi de la DC – locul 3

aici<–Locul 4

New Gods (și cam tot ce înseamnă Fourth World desenat de Kirby)

aproape totul de Jack Kirby(duh)

New Gods este singura bandă pre-Crisis și îmi permit să o aduc în discuție din două motive. În primul rând nu are prea multe tangențe cu universul de bază, inițial fiind propusă ca o serie de sine stătătoare și deținută de Kirby. Iar apoi, e în halul ăsta de bună încât nu îmi permit să nu o menționez, mai ales că nu cred că voi face un top similar cu benzi mai vechi de `86.

Kirby a creat limbajul benzilor cu supereroi. Panouri dinamice, perspective distorsionate, oarece exagerare a musculaturii, a mimicii și gesticii personajelor, plus perfecționarea multor elemente grafice(Kirby dots, linii de mișcare, bule de contact etc.). Însă el a mai adus ceva esteticii benzilor acestora, ceva ce s-a pierdut din stilul Marvel (și al benzilor cu supereroi în general), când s-a preferat realismul de poster al lui Frazetta adus de John Buscema, apoi cel al lui Neal Adams. Kirby s-a mai lăsat pradă unui exces artistic, dorinței de a desena din rațiuni, poate nu pur estetice, dar în niciun caz pentru a ajuta narațiunea imediată, ci pentru a-și face cunoscută viziunea asupra lumii. Și pentru că îi place cum arată.

De asemenea, după ce s-a întors din război, opera sa a avut mereu un substrat umanist. De la reinventarea benzilor romantice la începutul anilor `50 (Da. Asta s-a întâmplat.), la populrea universului Marvel cu monștri eroici, cu antagoniști ambigui și cu minorități necaricaturizate(e un lucru destul de important), până la opera de față, această tendință nu a făcut decât să crească.

Iar Kirby în epoca de bronz (anii 70-80) a adus la paroxism caracterele astea, dând naștere unor povești deosebit de personale mascate sub formula benzilor cu supereroi care totuși nu arată și nu se citesc ca nicio altă astfel de bandă, nici măcar ca cele care încearcă să le imite pentru a-i plăti tribut.

The Fourth World este tentativa oarecum reușită a lui Kirby de a fabrica o mitologie clădind un maniheism evident între două planete care-și duc răbobiul milenar și pe Pământ. Nu există decât foarte puțină ambiguitate, însă locul complexității este luat de puritate și forță. Personajele negative sunt malefice, cele bune sunt virtuoase, însă e ceva viril, satisfăcător și natural în conflictul foarte bine susținut din punct de vedere al tensiunii. Personajele negative sunt intimidante și chiar originale în trăsături, afișând fie un sadism rar întâlnit(Granny Goodnes FTW!), fie o răceală calculată care stârnește un soi de admirație. Cele pozitive au o inocență care face intrarea lor în luptă cu atât mai tristă cu cât devine mai clar că vor ieși schimbate și degradate.

Iar estetica pătrățoasă, cu personaje puternice și bizare încleștate în luptă, cu panouri mari și culori îndrăznețe și pete de cerneală, poate nu produce cele mai bune exemple de secvență din perioadă(aici tre` să te uiți la Steranko și Eisner), dar în mod cert dă naștere celor mai interesante imagini din epocă și chiar din întreaga istorie a benzii desenate. Are calități suprarealiste, presărate cu o simbolistică complexă și nu întrutotul explicată care fascinează, dar în același timp trimite la realitatea perenă și tristă pe care vrea să o captureze.

Așa vă simțiți și voi citindu-mi rândurile, nu?

Toate benzile din linia asta sunt meditații asupra războiului, asupra necesității lui și a celor prinși în el, totul redus la dimensiuni ancestrale, mitice, astfel încât mesajul să-i fie raportabil indiferent de eră. Singura problemă, în cazul meu cel puțin, e partea de scenariu realizată un pic cam brut, chiar pentru perioada în care a fost făcută. Dar asta nu poate sta în calea măreției.

Sau poate așa...

PS: Știți chestiuța aia numită Star Wars? Kirby l-a întrecut pe Lucas în câteva elemente cheie(I am your father!).

locul 2 –> aici

Top 10 Benzi de la DC – Locul 4

aici<–Locul 5

Black Orchid

Știu că scrie Vertigo acolo, dar a fost inclusă retroactiv în librăria lor. A fost publicată în 88, iar Vertigo a apărut în 93. Apar jumătate din personajele importante din universul DC. Lăsați-mă în pace!

de Neil Gaiman(scenariu) și Dave McKean(artă)

Și despre banda asta am mai scris, dar pe bună dreptate merită menționată cât mai des. Este o bandă care studiază violența din benzile cu supereroi evitând complet clișeele genului, cedându-se unei formule narative mult mai vechi și mai puternice. Este o călătoria inițiatică plină de substrat și de nuanță, de grotesc și sublim, de forță și de trăiri, cu o densitate tematică și vizuală cum puține benzi au îndrăznit să afișeze.

Este una dintre puținele benzi cu supereroi în care protagonistul nu numai că pare veridic, dar pe deasupra, putem empatiza cu el(ea de fapt) într-o varietate de moduri. Și nu pentru că este asemeni nouă. Nu pentru că are aceleași defecte pe care le avem cu toții, aceleași slăbiciuni și scăpări și vicii, căci este din aproape toate punctele de vedere ceva diferit și bizar, ura față de violență, incapacitatea de a înțelege răzbunarea fiind unul dintre aceste lucruri, dar Gaiman reușește să scoată în evidență ceea ce ne apropie de Suzy, anume capacitatea de a crea și de a iubi. Suzy nu este ceva mai bun decât noi, mai puternic, ceva către care să tindem. Este pur și simplu ceva straniu, este ceva altfel, mai mult vegetal decât animal, iar faptul că cei doi creatori ne regăsesc în ea, reușesc să-i cristalizeze existența și să demonstreze că nu existe diferențe esențiale între a sa și a nostră, mi se pare un lucru special.

Dar acum să nu uităm de McKean. Aici, să nu fie cu supărare, cred că a făcut cea mai frumoasă bandă din cariera sa. Cages are momente de geniu, chiar multe, dar sunt îngropate de un mesaj prea explicit căruia îi este frică să nu fie prea subtil, de mult prea multe pagini neimaginative și al dracului de plictisitoare. Arkham Asylum nu știu dacă o mai ridică careva în slăvi și e prea monotonă în stil. În Mr. Punch face niște lucruri foarte frumoase cu fotografiile și reușeșete să transforme o păpușă într-un obiect de coșmar, dar cam atât mi-a sugerat. Violent Cases are un panou sau două pe care îl țin minte…În schimb ceea ce face din culoare în Black Orchid, spunând numai prin ea la fel de multă poveste câtă oferă Gaiman prin dialog, jocurile cu panourile și structura paginii, cu spațiul gol, totul este atât de concentrat și plin de informație și…frumos.

Iar în asta constă puterea acestei benzi și reușita sa de a demonta genul, sau măcar lucrurile care îl discreditează; distrugându-i elementele de fantezie a puterii pe care le întâlnim pretutindeni, anulând conflinctul fizic și lăsând loc de creație și de emoție care să nu izvorască dintr-un instinct al agresivității. Iar eu tot încerc să înțeleg de ce moștenirea îi este atât de limitată.

locul 3 –> aici