Top 10 Benzi de la DC – Locul 4


aici<–Locul 5

Black Orchid

Știu că scrie Vertigo acolo, dar a fost inclusă retroactiv în librăria lor. A fost publicată în 88, iar Vertigo a apărut în 93. Apar jumătate din personajele importante din universul DC. Lăsați-mă în pace!

de Neil Gaiman(scenariu) și Dave McKean(artă)

Și despre banda asta am mai scris, dar pe bună dreptate merită menționată cât mai des. Este o bandă care studiază violența din benzile cu supereroi evitând complet clișeele genului, cedându-se unei formule narative mult mai vechi și mai puternice. Este o călătoria inițiatică plină de substrat și de nuanță, de grotesc și sublim, de forță și de trăiri, cu o densitate tematică și vizuală cum puține benzi au îndrăznit să afișeze.

Este una dintre puținele benzi cu supereroi în care protagonistul nu numai că pare veridic, dar pe deasupra, putem empatiza cu el(ea de fapt) într-o varietate de moduri. Și nu pentru că este asemeni nouă. Nu pentru că are aceleași defecte pe care le avem cu toții, aceleași slăbiciuni și scăpări și vicii, căci este din aproape toate punctele de vedere ceva diferit și bizar, ura față de violență, incapacitatea de a înțelege răzbunarea fiind unul dintre aceste lucruri, dar Gaiman reușește să scoată în evidență ceea ce ne apropie de Suzy, anume capacitatea de a crea și de a iubi. Suzy nu este ceva mai bun decât noi, mai puternic, ceva către care să tindem. Este pur și simplu ceva straniu, este ceva altfel, mai mult vegetal decât animal, iar faptul că cei doi creatori ne regăsesc în ea, reușesc să-i cristalizeze existența și să demonstreze că nu existe diferențe esențiale între a sa și a nostră, mi se pare un lucru special.

Dar acum să nu uităm de McKean. Aici, să nu fie cu supărare, cred că a făcut cea mai frumoasă bandă din cariera sa. Cages are momente de geniu, chiar multe, dar sunt îngropate de un mesaj prea explicit căruia îi este frică să nu fie prea subtil, de mult prea multe pagini neimaginative și al dracului de plictisitoare. Arkham Asylum nu știu dacă o mai ridică careva în slăvi și e prea monotonă în stil. În Mr. Punch face niște lucruri foarte frumoase cu fotografiile și reușeșete să transforme o păpușă într-un obiect de coșmar, dar cam atât mi-a sugerat. Violent Cases are un panou sau două pe care îl țin minte…În schimb ceea ce face din culoare în Black Orchid, spunând numai prin ea la fel de multă poveste câtă oferă Gaiman prin dialog, jocurile cu panourile și structura paginii, cu spațiul gol, totul este atât de concentrat și plin de informație și…frumos.

Iar în asta constă puterea acestei benzi și reușita sa de a demonta genul, sau măcar lucrurile care îl discreditează; distrugându-i elementele de fantezie a puterii pe care le întâlnim pretutindeni, anulând conflinctul fizic și lăsând loc de creație și de emoție care să nu izvorască dintr-un instinct al agresivității. Iar eu tot încerc să înțeleg de ce moștenirea îi este atât de limitată.

locul 3 –> aici

Top 10 Benzi de la DC – Locul 5


aici<–Locul 6

(Saga of the )Swamp Thing(#20-64 + un anual + un număr din DC Comics Presents)

de Alan Moore(scenariu),  Stephen Bissette șiJohn Totlebent sau Rick Vietch (artă)

Despre Swamp Thing a lui Moore am vorbit. Cred că despre aproape toate benzile care urmează  am mai vorbit și sper totuși să reușesc a explica despre ce este vorba în ele fără a mă repeta. Swamp este un titlu foarte important din banda desenată americană și poate una dintre cele mai bune benzi ale lui Moore, cu deloc puțin ajutor din partea colaboratorilor din partea artistică, care pe lângă faptul că sunt artiști exemplari sunt și scenariști realizați pe cont propriu. Asta pentru că oricât de detaliate ar fi fost scenariile,și sunt…doamne dumzeule cât de detaliate sunt, dacă cel care trebuie să le ilustreze nu are niciun pic de fibră narativă, totul iese un fiasco. Mai ales într-o bandă în care, uimitor dacă ne gândim la portofoliul scriitorului, nu există aproape deloc grilă. Panourile sunt așezate în moduri creative, niciodată repetive și totuși intuitiv de citit. Mă rog, atunci când Rick Vietch desenează, banda devine un pic mai convențională în aranjare, dar nu cu mult, devenind chiar mai interesantă astfel.

Povestea începe cu ceva ce deja a devenit nu numai un clișeu pentru Moore, dar un clișeu în întreaga industrie, anume cu un retcon(o modificare retroactivă a istoriei personajelor). Însă atunci nu știu dacă a fost cu adevărat nemaiîntâlnit(nu bag mâna în foc că Gerber sau Englehart sau Starlin n-au făcut așa ceva), însă în mod cert erau mult mai rare și minore. Și mai prost executate, aș crede. Apoi Moore continuă să creeze un colț de misticism și mister la periferia universului DC, dând naștere unor personaje noi, unele dintre care au penentrat cultura populară în moduri, din păcate, nefericite(John Constantine, de exemplu) sau revitalizând altele mai vechi. De fapt, a pornit o revoluție de titluri atât de întunecate și ciudate încât a fost nevoie să se nască o editură separată de cea a universului DC, numai pentru ele, editură care a publicat printre cele mai bune benzi de gen ale ultimelor două decenii.

În rest, poveștile sunt deosebit de bine realizate, deseori atingând teme sociale, trecând uneori prin anumite clișee de horror dar niciodată de dragul spectacolului, temele romantice fiind mereu mai puternice, iar în final, reușind să facă ceva ce niciodată nu cred să mai fi văzut într-o operă semnată de Alan Moore, anume să îmbine sentimentul variat cu pretenție artistică(pe care o merită).

locul 4–> aici

 

 

 

 

 

Top 10 Benzi de la DC – Locul 6


aici<–Locul 7

Solo #3(care parcă e un pic mai bună decât restul, dar toate sunt recomandate)

Trebuie spus ceva despre DC și toată inițiativa Solo. Au avut curaj să împingă creatori deasupra personajelor, construind o scenă unde artiști mai subterani să-și afișeze talentul. Evident, Solo s-a vândut ca pâinea tare, probabil că nici prețul, nici aparițiile ciudate nu au ajutat. Dar ce naiba, patruzeci și opt de pagini ale celor mai buni artiști, de bandă desenată, în viață, fără reclame! E ca a doua venire pe lume a lui Cheval Noir. Însă cele douăsprezece numere care au apărut au oferit lumii niște bijuterii de artă secvențială cum puține s-au văzut. Mai ales venind de la DC.

Și încă o introducere pentru banda asta destul de scurtă. Paul Pope este unul dintre cele mai influente nume din banda desenată a anilor `90 și de la începutul lui 2000. Fiind, după Frank Miller, unul dintre primii care să spargă granițe geografice și să îmbine în arta sa specificul diferitelor regiuni, dând naștere,  atât prin măiestrie tehnică și interiorizarea teoreticului, dar și pasiune aprigă, unei opere restrânse, dispersate, dar inovatoare și plină de vigoare. Atât de mult încât, acum o generație întreagă de creatori de marcă îi datorează un curent întreg.

Când este vorba de asemenea talent(Pope, McCarthy, Corben, Chaikin, Jordi Bernet –deși ultimii doi nu mi s-au părut la înălțime- ) când vine vorba de artă, lucrurile țin mai mult de preferințe personale, decât de virtuțiile artistice ale celor responsabili. Însă Pope îmi pare să se fi implicat ceva mai mult decât alții, poveștile sale având ceva mai multă greutate și lăsă o amprentă mnemotică mai adâncă asupra cititorului, iar arta sa fiind, poate nu cea mai bună din carieră, dar în mod cert deosebit de puternică. Mai ales că-și încodrează un pic mușchii alterându-și subtil stilul prin bruschețea(sau lipsa acesteia) liniilor și tușelor, plus diferite ritmuri ale poveștii prin numărul și forma panourilor. Ceea ce vreau să zic e că Pope s-a numărat printre acei artiști din Solo(ceva mai puțini de jumătate) care s-au folosit de banda asta pentru a-și testa forțele naratoricești, nu doar pentru a-și mai vedea niște foi tipărite.

Scurtele sale povești par să conteze mai mult decât ale celorlalți, de fapt mai mult decât o grămadă de serii lungi, legându-le tematic, ceea ce doar Allred și Sale mi-au lăsat impresia c-ar mai fi încercat. Iar întâmplarea face ca tema aleasă să-mi fie foarte dragă. În toate este vorba despre percepția asupra miturilor și în toate încearcă să prindă momentul când aceasta trece de la una infantilă și simplistă, de la credință oarbă în narațiunea oferită și trece către una capabilă să penetreze iluzia și să găsească amănuntele implicate, dar nu explicitate. Face asta fără să treacă în deconstructivism, fără a distruge mitul, ci elevându-l, oferindu-i o formă demnă de calitățile sale.

Sooo awesome.

locul 5 –> aici

Top 10 Benzi de la DC – locul 7 + Epic win al săptămânii


aici <– locul 8

Starman

de James Robbinson(scenariu), Tony Harris și alții(artă în creion)

În Starman este vorba despre un tânăr, Jack Knight, fratele său mai mare și tatăl lor. Tatăl are o afacere, mai mult o datorie, față de care Jack este dezinteresat, însă David mai mult decât pasionat. Însă atunci atunci când David moare,dar nu dispare din bandă, prestând meseria moștenită, este rândul mezinului să preia frâiele și să ducă mai departe tradiția. Să devină un supererou.

Ah, Workman! Fără literele tale, lumea ar fi un loc mai trist.

Una dintre temele care îmi înmoaie genunchii de fiecare dată e relația dintre părinți și copii, în special cea dintre tată și fiu. De fapt tema întregii benzi e relația în sine. Relația dintre oameni și orașul lor, relația dintre oameni și istorie lor, dintre prezent și trecut, relația dintre prieteni, dintre colegi, dintre frați, dintre artă și viață și da, paternitatea este una dintre legăturile explorate cel mai puternic, sub diferitele ei aspecte. Biologic, inițiatic, un pic oedipian și nu numai prin prisma lui Jack Knight și a tatălui său, primul Starman.

Iar baza întregii seriei o reprezintă tocmai explorarea acestor relații. Sigur, cam ca în orice serial de asemenea lungime apar conflicte suprapuse care cresc în magnitudine cu diferite ritmuri, apar fire narative alternative care se întrepătrund cu cel principal, iar totul e realizat bine acompaniat de o artă care reușește de cele mai multe ori să captureze foarte bine emoțiile personajelor, atmosfera mediului și arhitectura deco(<3) orașului. Orașul este cheia de boltă a benzii pentru că pe parcusul narațiunii capătă identitate, chiar personalitate și ajunge să se simtă ca un loc mult mai solid și real decât oricare alt oraș din universul DC, poate și pentru că în el se întrepătrude noul cu vechiul, istoria reală cu cea fictivă, devenind un nod pentru tot ceea e important în experiența umană.

Se aventurează în discuții referitoare la simbolistica supereroilor și la semnificația lor, chiar sunt presărate mici studii despre psihologia acestor personaje, iar Robbinson petrece un număr impresionant de pagini revitalizând unele din era de aur a benzii desenate, dar nicio poveste nu se simte cu adevărat ca una cu supereroi. Sunt povești personale, sensibile, despre oameni prinși în poziții de putere care le oferă anumite privilegii și responsabilități.

locul 6 –> aici

PS:

Top 10 Benzi de la DC – locul 8


aici<–Locul 9

Green Lantern : Willworld

de Seth Fisher(artă) și J.M. DeMatties(scenariu)

Asta cred că e cea mai atipică bandă de pe listă. Locul ei pare să fie mai mult într-un număr din Heavy Metal (mai ales dacă ar apărea niște nuri dezveliți). Dar nu asta o face ciudată, ci însăși geneza sa. Ideea din spatele benzii nu a venit de la un editor sau un scenarist, ci de la artist, iar lucrul acesta se vede în ilustrații și în stilul deosebit de fluid utilizat de Fisher. Banda asta a apărut pentru că artistul vroia să deseneze niște chestii, iar rolul lui J.M. DeMatties e de a-i facilita tocmai acest lucru țesând o poveste în care tema focală e imaginiația și puterea minții asupra materiei, astfel încât Seth să poată desena în voie. Și încă ce minunății reușește să transpună pe pagină prin stilul său deosebit de clar și expresiv, combinat cu pagini pline de detalii zămislite de două minți posesoare de imaginații debordante. Sper să nu mă considerați leneș, dar opresc aici recenzia și vă trimit către un loc unde să puteți vedea un număr impresionant de imagini din bandă fiindcă nu cred să am capacitatea lingvistică pentru a-i traduce stilul în cuvinte.

PS: Că tot a semiupdatat Răzvan bara din stânga: Am terminat de mult Cimitrul animalelor. Amu cică aș citi Încă de pe atunci vulpea era vânătorul.

 

Locul 7 –> aici

Top 10 Benzi de la DC – locul 9


aici<–Locul 10

Suicide Squad

de John Ostrander și Luke McDonnel

Suicide Squad e o bandă despre răufăcători forțați să lucreze pentru guvern pentru a-și ispăși mai repede pedeapsa. A început să fie publicată din 1987 și încă încerc să îmi imaginez cum se poate așa ceva. Nu este nimic la nivelul lui Dark Knight Returns sau Watchmen, nu apare geniul din acele benzi, însă face ceva ce nicio altă bandă n-am văzut să facă. Învață lecțiile care trebuiau învățate din ele, în special din DKR. Nu știu cât e meritul lui John Ostrander, cât al lui Luke McDonnell, dar apar rândurile de patru panouri, panourile lungi și subțiri sau alte elemente de structură prin care se poate produce o narațiune densă și cu un pas controlat, fără a asalta abuziv cititorul cu informație. Stilul vizual e un pic mai pătrățos, mai rugos decât ce oferea DC la acea vreme, e un pic mai murdar și mai realist fără a-ți arunca asta în față. Nu cu mult, pentru că se putea trezi cineva din CCA că e prea subversiv (au fost cazuri), dar efectul e sesizabil. Personajele, bănuiesc că din motive corporatiste, nu ies decât rareori din costum, dar stilul și culorile un pic mai mate fac minuni pentru a reduce ridicolul situațiilor. Luptele sunt viscerale și interesante și sunt…lupte, nu doar mijloace de a arunca expozițiune în cititor. Nu se reduc la azvârlit pumni sau raze rozalii ci implică manevre reale, iar armele de foc chiar sunt folosite,  gloanțele își nimeresc ținta, nu întodeauna fatal sau astfel încât să incapaciteze imediat, făcând tot conflictul să capete tensiune, în ciuda scalei sale pedestre.

Poveștile iau întorsături de situație logice, dar neașteptate și chiar originale ceea ce se realizează nu prin reprimarea informației ci prin manipularea tensiunii și a pasului cu care se desfășoară acțiunea. Dialogul e credibil și cu toate că se găsește în cantități considerabile e plăcut, fiecare personaj are o voce, un mod distinct de a vorbi prin care i se reflectă personalitatea, iar conversațiile par a fi în general schimburi naturale de replici. Iar atunci când e nevoie de expoziție forțată, uneori impusă, Ostrander recunoaște artificialitatea procedeului. Poate cam des. Situațiile sociale sensibile și problemele politice sunt tratate cu respect și chiar comentate competent, nu numai folosite pe post de decor pentru a oferi importanță unor povești care nu o merită.

Ceea ce vreau să spun e că Suicide Squad e mai mult sau mai puțin doar o bandă de acțiune. Dar una realizată exemplar, astfel încât, după părerea mea, pune la zid multe astfel de benzi contemporane. Iar de aceea a avut o influență mai puternică cu privire la evoluția universului DC decât alte benzi din aceeași perioadă, poate mai populare. Și chiar dacă subiectul poate descuraja firile mai puțin impresionate de bravură și violență, trebuie să menționez, măcar pentru cei care considera genul ca fiind superficial, că tocmai acțiunea e printre lucrurile pe care o bandă desenată le face cel mai greu.

Locul 8 –>aici

Top 10 Benzi de la DC – locul 10


Pentru că nu am răbdare sau energie în momentul de față să mă mai aventurez în articole mai serioase o să mai fac o listă. După ce am enumerat 10 dintre benzile mele preferate de la Marvel voi încerca să fac același lucru și cu cele de la DC. La fel ca atunci îmi impun câteva interdicții, doar că din cauza naturii univesului publicistic al DC lucrurile stau ceva mai complicat, dar nu este acesta un impediment insurmontabil. Oricum, voi evita benzile  de sub Vertigo(ne vedem altă dată, Sandman), Wildstorm sau, cu o excepție, cele pre-Crisis(mai vechi de 1986). Oricum, asta îmi lasă o gamă largă și variată de benzi din care să aleg. Și trebuie făcută mențiunea că spre deosebire de Marvel, DC încearcă mai puțin să construiască un univers coerent, atât narativ, cât și tematic. De asemenea voi selecta doar o lucrare de creator, pentru că altfel s-ar găsi aici numai trei scenariști.

Hitman

De Garth Ennis(scenariu) și John McCrea(artă în creion)

Hitman este o bandă despre un asasin miștocar cu superputeri care se află într-o permanentă lipsă de bani. Și ați ghicit, uneori se găsește în situații în care ar trebui să facă ceva atât de reprehensibil încât ratează misiunea pentru a-și păstra bruma de moralitate. Însă meritul lui Ennis stă în construcția situațiilor și personajelor, astfel încât clișeul rareori iese în evidență. Acțiunile și deciziile luate de Tommy Monaghan par să vină natural drept consecințe ale ipostazelor în care se găsește și a caracterizării sale, nu motivate de universul în care are loc povestea (doar e vecin cu Batman) sau de formatul continuu al benzii.

Să nu fiu înțeles greșit, e puțină subtilitate în banda asta, dar mult exces. Cred că e band cu cea mai mare concentrație de Ennis pe care a scris-o Ennis vreodată, poate The Boys să o întreacă, dar am îndoielile mele. Abundă în scene în care o mână de bărbați stau într-un bar și discută(bromance), apar conspirații, intrigile vin val și se sugerează din timp, e plină de ironizări și ridiculizări ale supereroilor, sunt chiar câteva scene de război și să nu uităm de violență. Cât de multă violență permitea o bandă de la DC la vremea aceea și poate ceva peste(acum ele ar face de rușine orice tortureporn).

Iar scriind asta cred că mi-am dat seama și care e problema mea cu violența în cultura populară, dar ar fi o digresiune prea lungă pentru intrarea de față.

Garth Ennis este un scenarist pe care l-am apreciat cu adevărat într-o singură serie(poate două), iar John McCrea e un artist care nu cred să-mi fi gâdilat văzul vreodată într-un mod plăcut. Însă în cazul de față, Ennis mizează pe lipsa de adâncime  și pe aspectul caricatural ale imaginilor partenerului său pentru a-și transforma situațiile oripilante în scene de un umor absurd. Niciodată fin, niciodată subtil, însă fără încetare incisiv, agresiv uneori chiar abuziv, însă deseori m-am găsit rânjind sau chiar râzând.  Dar cu toate astea, știu când să se oprească. Sau măcar nu rup coarda. Ideea e că nu și-au bătut joc de Superman. Iar scenele de acțiune, ca în orice bandă de Ennis sunt intense și multe.

Așa că de ești fan Ennis, ar trebui să-ți fie rușine dacă n-ai citit banda asta.

Locul 9 –> aici