Interviuri Fireşti: despre omari, omici, Tim Burton şi paradis cu Laura Grünberg


Sursă: pagina de facebook a Laurei Grünberg

Articol publicat iniţial pe http://culturaltesc.ro

  1. Pentru cei care nu vă cunosc şi pentru cei care ştiu că aveţi o activitate extrem de diversă şi greu de cuprins, vă rugăm să ne spuneţi cine este Laura Grünberg şi de ce?

 

Sper că sunt o… pufoasă. Sau, oricum, un om mare care simte însă că trebuie să facă tot posibilul să nu fie exagerat de mare. Mămică, sociolog, din greşeală absolventă de Matematică, feministă, ONG-istă, fostă gimnastă (m-am lăsat când au apărut Nadia şi echipa de la Oneşti), tenismenă de performanţă o perioadă, profesoară, scriitoare de cărţi pentru copii, amatoare de schi şi amandine, vărsătoare, agitată, cam aiurită, destul de naivă, nu foarte optimistă. De ce toate astea la un loc? Nu m-am dumirit încă. Laura pentru că tatăl meu, filosof fiind, iubea poeziile lui Petrarca dedicate iubitei lui, Laura, dar cred că şi pentru că pe una dintre fetele lui Marx o chema tot Laura.

 

 

  1. De ce se spune că pentru un scriitor cel mai greu gen de abordat este literatura pentru copii? Eu unul, uitându-mă la scriitori precum Roald Dahl, Astrid Lindgren sau Kate DiCamillo, sunt convins că e, într-adevăr, greu de scris o carte bună pentru copii. Care este leacul pe care îl folosiţi pentru combaterea acestui impediment şi cum vedeţi literatura pentru copii în România? Cum se poate revitaliza?

 

Nu e uşor de scris în general. Dar să scrii pentru cei mici, ca om mare, este şi mai complicat. Şi mai complicat este să încerci să scrii cărţi care să nu fie de adormit copiii, ci, cum îmi place mie să spun, cărţi de trezit copiii. Cărţi care să îi pună pe gânduri, să îi facă să se raporteze critic la lumea din jurul lor. Nici nu ştiu dacă sunt până la capăt de acord că există literatură şi, separat, literatură pentru copii ca atare. Există literatură şi atât. Dacă am găsit leacul de care vorbeşti, adică dacă multor copii le plac cărţile mele, înseamnă că reuşesc cumva să vorbesc pe limba lor, să le trezesc interesul, să îi fac să zâmbească, dar să şi cadă pe gânduri, să meargă la un dicţionar să caute cuvinte necunoscute, să se confrunte prin poveşti cu propriile temeri şi cu dilemele lumii în care trăiesc. Poveştile clasice ale literaturii pentru copii sunt inegalabile… Noi, autorii de azi, ar trebui să venim cu altceva: cu poveşti ale secolului XXI – un secol al vitezei, al internetului, globalizării, multiculturalismului, al familiilor în profundă redefinire, al problemelor legate de mediu etc.

 

Ingrediente de revitalizare a literaturii pentru copii de la noi există. Există un nucleu de autori interesaţi de acest gen de literatură (sau şi de acest gen): Ioana Nicolae, Victoria Pătraşcu, Florin Bican, Adina Popescu, Eliza Yokina, Mircea Cărtărescu, Simona Sora, Grete Tartler, Doina Ruşti, Adina Rosetti, Sânziana Popescu – şi am numit doar câţiva. În jurul editurii Arthur se conturează colecţii tematice şi a luat naştere un „Ordin al povestitorilor” care promovează literatură autohtonă. Librăria Merlin adună în jurul ei autori şi ilustratori autohtoni. Există o reţea naţională de cluburi de lectură, cu profesoare minunate care citesc cărţile noastre, le folosesc ca material didactic, ne cheamă la întâlniri, ba chiar îndrăznesc să propună fragmente din texte contemporane prin manuale.

 

Cu toate astea, deocamdată literatura pentru copii e destul de marginală şi marginalizată. Chiar şi la Uniunea Scriitorilor din România, deşi este o filială de sine stătătoare şi destul de activă – impresia mea este că e tratată ca o Cenuşăreasă. Pe de altă parte, editurile nu prea mizează pe cartea pentru copii. Dacă au colecţii tematice, preferă traducerile, autorii deja lansaţi, nu investesc în apariţii grafice spectaculoase – ceea ce contează foarte mult la o carte de copii. Am avut ocazia să merg la câteva târguri de carte unde zona de literatură pentru copii era foarte extinsă, interesul foarte mare, lansările se făceau ca pe bandă. Eu cred că editurile ar putea realmente câştiga investind cu încredere în acest domeniu. Deci soluţia ar fi: noi să continuăm să scriem cărţi bune, editurile să aibă curajul să investească în zona asta, iar publicul (în special părinţii, profesorii) să ceară acest gen de literatură şi să mizeze mai mult pe literatura autohtonă în opţiunile lor de cumpărare.

 

 sacrestem_final___2015

  1. Ştim bine că oamenii se împart în Avuţi, Comuni, Ofuscaţi, Oameni-codiţă, Plutitori, Pufoşi, Omari şi Omici, bineînţeles şi în categorii mixte de Avuţi omari, de pildă. La prima vedere lista nu epuizează (şi cum ar putea să o facă?) toate categoriile demne de luat în seamă. După publicarea cărţii Să creştem mici, ce sugestii aţi mai primit sau ce v-aţi mai gândit să includeţi în listă?

 

Ai dreptate. Lista e mult mai variată, pentru că există oameni şi oameni, combinaţii de avuţi cu oameni-codiţă sau de plutitori cu pufoşi care sunt şi un pic ofuscaţi. Pe urmă există diferenţe importante între comunii femei sau bărbaţi, între oamenii-codiţă de la sate şi de la oraşe. Iar despre omici ce să mai spun – nu seamănă unul cu altul. Dar sunt bune şi clasificările astea într-un prim stadiu. Îţi faci o idee generală despre oamenii din jurul tău şi despre tine. După lansare eu am dat sfară în ţară, încurajând completarea tipologiei şi îmbogăţirea paletei de oferte pentru combaterea omaritei. Copiii mi-au sugerat să fie cursuri de viaţă fericită, pastile masticabile contra omaritei, găsirea copilului interior (am fost invidioasă pe această soluţie la care nu m-am gândit eu prima!). Eu aştept şi propuneri pentru exerciţii de crescut mic – câteva sunt în carte, am făcut şi câteva promo-uri cu ele. De la citit mai multe poveşti la desfăcut un nasture în plus la cămaşă, sau mers cu spatele pe stradă – sunt lucruri simple pe care orice om prea mare poate să le încerce.

 

 

  1. Lupta cu omarita poate avea forme dintre cele mai diverse, ca să nu mai vorbesc de intensitate şi putere de persuasiune. Lupta cu bigudiurile, reciclarea gândurilor negre, cursuri de amintiri din copilărie, toate s-au încercat, în timp, în dorinţa de combatere a omaritei. Dumneavoastră personal cu ce îi trataţi pe cei apropiaţi aflaţi în pericol?

 

 

Ei, aici m-ai prins… Cu teoria stau mai bine decât cu practica. Nu sunt mereu un exemplu de urmat. Ba nervi, ba câte o criză de bilă, ba invidii păguboase, ba stres, ba bigudiuri pe cap… Sincer vorbind, eu scriu cărţi pentru copii şi din motive medicale – ca tratament preventiv contra omaritei. Sper să ajute, căci mie îmi e îngrozitor de frică de crescutul excesiv la oamenii mari. Şi încerc să mă înconjor de oameni care cel puţin par să fie pufoşi sau cu capul în nori. De ceilalţi, pe cât pot, mă feresc. În măsura în care pot, încerc să îi fac pe cei mari din jurul meu să se mai joace: trag de soţul meu să mai danseze sau să alerge cu câinele prin parc, îmi place să organizez pentru mine sau pentru alţii petreceri trăsnite, îi păcălesc pe cei dragi de 1 aprilie, fac cadouri aiurite de sărbători, îi scot pe studenţii mei din zona de confort şi le pun tot felul de întrebări neaşteptate ca să le întreţin… copilăria!

 

 

  1. Cine ar trebui să ecranizeze cartea şi cine ar primi rolul principal? Vedeţi un fantasy gen Lord of the Rings, cu lupte serioase între Omari şi Omici, un thriller poliţist cu cele mai intense scene de spionaj şi diplomaţie, sau un family din care fiecare să aibă ceva de învăţat?

 

Sincer, mi-ar plăcea să ecranizeze Să creştem mici Tim Burton, cel care regizat Charlie şi fabrica de ciocolată sau Omul-foarfecă, dar şi cel care a scris o carte excelentă, Melancolica moarte a Băiatului-stridie… Uauu… încerc să îmi imaginez că m-ar suna Tim… Pe cine aş propune pentru rolurile principale? Dacă se poate, aş vrea să fie băiatul meu Matei – cu condiţia să se facă din nou mic pentru filmări şi cu ocazia asta să mă mai bucur şi eu un pic de perioada respectivă, care a trecut aşa de repede. De fapt, m-aş bucura dacă Matei, care acum e regizor, sau un alt tânăr regizor de teatru sau de filme de animaţie de la noi ar dori să facă un scenariu din cartea asta sau din Poveste cu un gând strănutat, sau din cea cu Istorie cu copii şi pârş, mâţă, frunză de gutuie.

 

  1. Ce cărţi pentru copii v-au marcat şi ce cărţi pentru copii recomandaţi (nu doar în carte) pentru combaterea omaritei şi menţinerea omicimii. Recomandaţi-ne câteva cărţi pentru copii pe care trebuie să le citească adulţii şi câteva cărţi pentru adulţi pe care să le citească cei mici.

De departe Micul prinţ – sunt profund legată de ea. Dar şi Alice în Ţara din Oglindă, Cartea Junglei, O mie şi una de nopţi, Legendele Olimpului, Aventurile lui Habarnam, Cuore, mai târziu Cireşarii şi orice de Jules Verne… Pe astea mi le amintesc cel mai clar ca fiind de suflet. Mai este o carte pe care nu am mai găsit-o şi i-am uitat autorul şi titlul exact. Titlul cred că era (sau începea cu) Între… – este despre starea de bine de a fi alături de mama şi tata, alături cei dragi – parcă a unui ceh sau polonez… Poate îmi spune cineva, pentru că tare mi-aş dori să o recitesc. După 1990 – deci nu se pune, fiindcă, teoretic, nu mai eram mică – am primit Something Else, scrisă de Kathryn Cave şi ilustrată de Chris Riddell (ar trebui tradusă!), sau am citit Pippi Şoseţica în timp ce începusem să fac şi activism feminist – combinaţia ideală, nu?

La recomandări aş spune că toate cele de mai sus trebuie musai citite de mici şi mari deopotrivă. Poate asta e de fapt reţeta unei cărţi bune de copii… că nu e doar pentru copii. Copiii nu au voie să treacă prin copilărie sărind peste cărţi precum Povestea unchiului Shelby despre Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaş, de Shel Silverstein, Momo, de Michael Ende. Adulţilor le-aş sugera orice carte de copii – este oricum mai bună decât orice emisiune de ştiri de la noi sau decât multe dintre filmele de duzină. Totuşi, dacă vor şi o selecţie, aş spune să încerce Cele douăsprezece luni ale visului, de Iordan Chimet, Basmele lui Hermann Hesse, Trei povestiri, de Eugen Carmi şi Umberto Eco, 1,2,3, de Eugen Ionesco, dar mai ales Edward. Jurnalul unui Hamster. 1990 –1990, de Miriam Elia şi Ezra Elia – în topul preferinţelor mele.

  1. Răspunsul este copilărie. Vă rugăm să puneţi întrebarea!

Cum se cheamă, Laura, paradisul?

Interviu Firesc cu Florin Bican


Florin Bican

1 – Eu știu despre Florin Bican că: a câștigat Trofeul Arthur pentru Reciclopedia de povești, că a scris inedita Și v-am spus povestea așa, că are un profil de facebook pe care pune constant desene care mai de care mai amuzante și că l-a pomenit Radu Paraschivescu într-un articol din Esquire citându-i câteva versuri care mi-au bântuit tinerețea. Ce știe Florin Bican despre Florin Bican?

Florin Bican știe despre Florin Bican că îl ia mereu prin surprindere – atât cu trecutul, cât și cu prezentul său. Nu știu dacă lucrurile care mi se întâmplă chiar sunt surprinzătoare sau doar am eu o capacitate ieșită din comun de a fi surprins. Mă surprinde, de pildă, că, după absolvirea facultății, am fost trei ani profesor de rusă în satul Tufa de lângă București. Că, după 2000, am fost cinci ani profesor de engleză la Munchen. Că am scris ce am scris și am tradus ce am tradus. Până la urmă și că am citit ce am citit, listele mele de lecturi constituindu-se în mod cu totul aleatoriu, mai mult prin derapaj. Până la urmă, asta știe Florin Bican despre Florin Bican – că-i place să citească, să scrie și să traducă. OK, și să pună desene amuzante pe Facebook…

2 – Eu v-am comparat cu Bill Willingham care a scos de la naftalină personajele basmelor clasice și le-a înțolit cu vorbe, probleme și aventuri conforme spiritului timpului actual. Thriller, acțiune, dramă, erotism. Toate scoase de sub bagheta vechilor povestitori pentru a fi repuse în lumina reflectoarelor moderne. Având în vedere că aproape același lucru îl faceți și dumneavoastră în Reciclopedia, aș vrea să știu dacă se simte nevoia resuscitării personajelor clasice pentru a ne întoarce mințile de adulți spre inocența copilăriei sau pentru că personajul basmului clasic este pur și simplu o sursă excelentă de inspirație și umor?

Nu cred că personajele clasice au nevoie să fie resuscitate, ci mințile noastre, supuse îndelung și fără milă unei perspective clasice sau clasicizante. Personajele clasice și poveștile lor au început prin a fi contemporane cu publicul care se bucura de ele. Însă trecerea timpului a introdus între text și cititori o distanță care a ajuns pricina unei venerații străine de spiritul textului. Dacă, inițial, publicul asculta povestea relaxat și se lăsa, catarctic, în voia trăirilor pe care i le provoca, cu timpul a ajuns să o asculte în poziția de drepți, care nu e prea prielnică trăirilor. De aceea, infuzia de contemporaneitate într-un text consacrat ne clătește percepția și ne ajută să luăm poziția „pe loc repaus”, din care vom putea gusta și varianta clasică a textului în cauză. Pentru că personajul basmului clasic este, indiscutabil, „o sursă excelentă de inspirație și umor”. Și, pe deasupra, e scutit de copyright – ca să-l citez pe Bill Willingham. À propos, mulțumesc de comparație.

3 – Vertigo vă contactează pentru că vrea să vă propună o serie de benzi desenate al cărui scenariu să fie scris de dumneavoastră. Care ar fi subiectul propus și cum l-ați prezenta în câteva propoziții?

Într-un București pleoștit de încălzirea globală își fac apariția pâlcuri de pinguini umanoizi. Aceștia produc și livrează localnicilor un nou tip de înghețată, care-i face aparent imuni la temperaturile aberante. Pinguinii sunt acceptați fără rezerve și li se permite să se stabilească în București, urmându-și nestingheriți propriul mod de viață. Li se alătură tot mai mulți pinguinii și toți continuă să producă masiv înghețată. O comercializează foarte avantajos pentru ei, ajungând rapid deținătorii principalelor mijloace de producție.

În București se construiesc primele lăcașe de cult dedicate lui Pingu I’ngu, zeitatea supremă a pinguinilor. Acestea au forma unor imense cornete de înghețată. Numărul și înălțimea lor continuă să crească, ajungând să domine complet arhitectura locală. Din vârful turnurilor răsună aproape constant chemarea la rugăciunea pinguinească: „Pinguinguinguinguuuuu”. Simultan, se raționalizează înghețata distribuită bucureștenilor.

Intrați în sevraj, bucureștenii se conformează automat condițiilor impuse de pinguini pentru a le furniza cantități minime de înghețată. Cu ajutorul liderilor politici, convertiți in corpore la pinguinism în schimbul avantajelor materiale, ocupanții construiesc gigantice instalații frigorifice, care generează temperaturi polare în tot orașul.

Treptat, pinguinii îi forțează pe localnici să adopte credința, obiceiurile și comportamentul lor, obligându-i să-și țină brațele legate pe lângă corp de la umeri până la coate și picioarele legate între ele de la șolduri până la genunchi, pentru ca mișcările lor să fie similare cu cele ale pinguinilor.

Populația semi-paralizată de frig și convertită cu forța la pinguinism este concentrată în pingulaguri – patinoare împrejmuite cu sârmă ghimpată – unde, sub supravegherea unui pinguinstitutor – un fel de profesor de pinguinologie – studiază cartea sfântă a pinguinilor, Pingua Franca.

Rebegiți de frig, leșinați de foame și cretinizați de Pingua Franca, bucureștenii se transformă încet, dar sigur, în pinguini. Extincția lor pare iminentă…

DAR în canalele care brăzdează subsolul orașului s-a refugiat un grup de rezistență condus de Mitică Popescu. Împreună cu asociații săi și cu Mița, dinamica sa parteneră, Mitică face incursiuni la suprafață pentru a recupera și reabilita victimele pinguinilor, pe care le adaugă trupelor sale de guerilă. În curând strânge o adevărată armată și o dotează cu arme cu aurolac, inventate și asamblate de el în subteran. Efectul acestora asupra pinguinilor este devastator, dar lupta lui Mitică și a Miței nu este nici ușoară nici de scurtă durată. Fiecare episod al ei va ilustra o confruntare spectaculoasă, în care ingeniozitatea, curajul și umorul autohton îi vor ajuta pe partizani să triumfe în fața fanatismului perdant al pinguinilor.

 si-v-am-spus

4 – Care este scopul și originea cărții Și v-am spus povestea așa?

Dacă prin „origine” înțelegem sursa (de inspirație), ar trebui s-o iau mai pe ocolite…

Gonzalo de Berceo, un scriitor spaniol din secolul XIII, declara, vorbind despre sursele sale de inspiraţie: „Al non escribimos sin non lo que leemos” – adică, noi nu scriem decât ceea ce citim. Cu asta voia să spună că, pentru el, singura sursă de inspiraţie valabilă era literatura. Câteva sute de ani mai târziu, mă regăsesc în aceeaşi situaţie: mă inspir în primul rând din ceea ce am citit, deşi, faţă de Berceo, am o poziţie privilegiată – am acces la încă şapte secole de literatură din care să mă inspir…

Unii vor spune, poate, că adevărata sursă de inspiraţie este Viaţa. Le voi răspunde că Viaţa însăşi copiază literatura, după cum demonstra, cu exemple convingătoare, Oscar Wilde, contrazicându-l pe Aristotel, care declarase, la rândul său, că arta imită, sau copiază, natura. Pentru mine însă literatura este viaţă, deci se poate spune că mă inspir şi din viaţă. Iar când viaţa din care te inspiri este condensată sub formă de basme, nu cred că există sursă de inspiraţie mai nutritivă…

Dar dacă inspiraţia este rezultatul unei acumulări de poveşti citite, auzite şi trăite, totul în jurul nostru e poveste: sunete, imagini, senzaţii, întâmplări. Când combinaţia de poveşti din experienţa fiecărui om ajunge la o concentraţie optimă, fiecare om devine, la rândul său, un potenţial scriitor. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Iar de ajutat, m-au ajutat foarte mulţi oameni, în foarte multe feluri.

Dacă ai întreba, de exemplu, un pom, „Cum ţi-a venit ideea să faci mere”, cum credeți că ar răspunde? Dacă ar fi un pom onest, nu ar putea răspunde decât într-un singur fel, şi anume că, răsărind el însuşi dintr-o sămânţă de măr, n-ar fi avut cum să-i vină ideea să facă… banane. Aşa mi s-a întâmplat şi mie: formându-mă pe baza unor asemenea lecturi, nu puteam decât să scriu o asemenea carte.

Dacă aș încerca să asociez originea cărții cu un anume moment, pot spune că ideea mi-a venit, în sensul că mi-a fost oferită, la Târgul de Carte Bookfest, ediţia 2013, în timpul unei discuţii. Însă un moment de inspiraţie nu ajunge pentru o carte întreagă. El trebuie reeditat înaintea fiecărei propoziţii pe care o scrii ca să aduni acea carte. Iar de multe ori, momentul iniţial de inspiraţie este atât de ascuns într-un noian de „întâmplări”, încât nici nu-l observi.

„Scopul” cărții este încă și mai obscur – dacă va fi având vreun scop… În primul rând, scopul meu a fost să mă achit de o obligație – cea de a preda cartea la Editura Arthur. Dar acest scop s-a „ramificat” pe parcurs într-o mulțime de sub-scopuri și ultra-scopuri, ținând de fiecare frază, de fiecare capitol. Oricum, în mare, scopul meu a fost s-o termin de scris.

 

5 – Toată lumea care a îndrăznit vreodată să pășească pe tărâmuri fantastice știe că bidivii pot vorbi. Având în vedere experiența pe care ați avut-o cu aventuroșii cai care au spus povestea altfel, credeți că aceștia vorbesc doar când au ceva de spus sau au tot timpul ceva de spus și noi nu-i ascultăm cum se cuvine?

Așa cum a descoperit Gulliver în episodul final al călătoriilor sale,ajungând în țara Houyhnhnm-ilor, caii sunt înzestrați nu doar cu rațiune ci și cu darul vorbirii. Și nu numai că vorbesc tot timpul, dar tot timpul au ceva foarte interesant de spus. Deci merită ascultați cum se cuvine. După ce mi-am făcut ucenicia în grajdul lui Gulliver, am deprins limba cailor și asta m-a ajutat să pricep discursul eroilor cabalini și să-l pot reproduce, sper, convingător.

6 – Pe cine ați prefera ca studio de animație să vă ecranizeze și de ce: Pixar, Disney sau Studio Ghibli?

Indiscutabil, Studio Ghibli… Dacă va continua să producă filme și după 2015. Pentru că mi-a plăcut cum au reușit să creeze atmosfera în ecranizarea cărții lui Joan G. Robinson When Marnie Was There. Fără să fiu neapărat un fan al cărții respective.

7 – Vă rog să-mi spuneți câteva cărți pentru copii pe care ar fi indicat să le citească adulții și alte câteva pentru adulți pe care ar fi indicat să le citească copii.

În general, nu sunt pentru separarea celor două tabere în ceea ce privește lectura. Cred că e bine ca oricine să citească orice, indiferent de vârstă, pentru că fiecare vârstă permite o perspectivă unică și irepetabilă asupra unei cărți. O carte citită la vârste diferite devine cărți diferite. Dar de dragul jocului, voi încerca să întocmesc o listă de propuneri. Este, inevitabil, o listă aleatorie, subiectivă și limitată. Deci – cărți pentru copii recomandate adulților: Eleanor Estes, The Hundred Dresses (1944, SUA), Margaret Wise Brown, Goodnight Moon (1947, SUA), Fodor Sándor, Cipi, acest pitic uriaș (Csipike, a gonosz törpe, 1966, România), Tetsuko Kuroyanagi, Totto-chan, the Little Girl at the Window (窓ぎわのトットちゃん, 1981, Japonia), Stian Hole, Garmann’s Summer (Garmanns sommer, 1981, Norvegia), Werner Holzwarth (text) și Wolf Erlbruch (ilustrații), The Story of the Little Mole Who Went in Search of Whodunit (Vom kleinen Maulwurf, der wissen wollte, wer ihm auf den Kopf gemacht hat, 1989, Germania), Janne Teller, Nothing (Intet, 2000, Danemarca), Maria Parr Waffle Hearts (Vaffelhjarte, 2005, Norvegia), Shaun Tan, Tales from Outer Suburbia (2008, Australia), Wojciech Bonowicz, Tales by Nutty Teddy (Bajki Misia Fisia, 2012, Polonia). Și acum cărți pentru adulți recomandate copiilor: Giovanni Boccaccio, Decameronul (Il Decamerone, 1351, Italia), Boris Vian, Spuma zilelor (L’Écume des jours, 1947 Franța), J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară (The Catcher in the Rye, 1951, SUA), R. K. Narayan, Ghidul (The Guide, 1958, India), Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta (Мастер и Маргарuта, 1967, URSS), Richard Brautigan, Pescuitul de păstrăvi în America (Trout Fishing in America, 1967, SUA), Kurt Vonnegut, Abatorul numărul cinci (Slaughterhouse-Five, 1969, Statele Unite), Haruki Murakami, Kafka pe malul mării (海辺のカフカ, 2002, Japonia), T. O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004, România), Petre Barbu, Blazare (2005, România).

8 – Ce visează Florin Bican când: doarme, scrie, e cu ochii deschiși, inventează versuri.

Cai verzi pe pereți – fără excepție…

9 – Care credeți că este drumul pe care autorii români care scriu literatură pentru copii și tineret ar trebui să-l urmeze astfel încât să ajungă cel mai repede la sufletul cititorilor?

În primul rând să citească „literatură pentru copii și tineret” (și nu numai). Și apoi să comunice cu copiii și tineretul respectiv ori de câte ori au ocazia, punându-se la mintea lor.

10 – Cum ar vrea Florin Bican să încheie un interviu? Adică: ce întrebare ar vrea Florin Bican să primească și rar, sau niciodată, nu primește și care este răspunsul la această întrebare?

Oferta unui răspuns „în alb” îmi amintește de răspunsul la întrebarea absolută din The Hitchikers Guide to the Galaxy, pe care cel mai avansat computer al omenirii îl pritocise ani de zile. Când a venit cu răspunsul – „patruzeci și doi” – programatorii și-au dat seama că fără întrebare, răspunsul e inutil. Și s-au apucat degrabă să construiască un computer și mai pricopsit, care să le calculeze întrebarea pentru acel răspuns…

În cazul de față mi-aș dori o întrebare finală la care să pot răspunde citând unul dintre pasajele dragi mie din Biblie… Deoarece nu mă simt în stare s-o formulez, presupun că mi-ați pus-o deja și, mulțumindu-vă pentru generozitatea de mă fi lăsat să-mi aleg întrebarea, vin cu citatul: „Și Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viața și suflare și toate. Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcam și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci ai Lui neam și suntem”. (Faptele apostolilor, cap. 17: 22-28) Sublinierea îmi aparține…

Interviu Firesc: Cea mai tare carte pe care nu am citit-o încă – Olguţa şi un bunic de milioane


Alex Moldovan

Zburătăcind pe facebook am ajuns din întâmplare, spun asta celor care cred în întâmplări pentru că eu unul sunt convins că destinul mai degrabă face pasienţe decât să mă ducă pe mine pe te miri ce pagini, la Olguţa şi un bunic de milioane.

Olguţa şi un bunic de milioane este o carte scrisă. Clar scrisă. Are pagină de facebook, apare pe goodreads, dar nu este încă publicată. Dar categoric este cea mai bună carte pe care Alex Moldovan a citit-o vreodată.

Cine este Alex Moldovan? Printre altele, Alex traduce la Editura Arthur pentru puştanii mai vechi (ca mine) sau mai noi (ca mulţi alţii) Percy Jackson.

Intrigat de cartea cea mai bună pe care încă nu am citit-o pentru că nu este încă publicată, am purces la o discuţie foarte de complexă şi care dă dovadă de un jurnalism coerent şi competent de l-ar fi făcut gelos şi pe Hunter S. Thompson şi l-am întrebat următoarele pe Alex Moldovan:

  • Alex, sunt convins că Olguţa şi un bunic de milioane este cartea cea mai grozavă pe care nu am citit-o vreodată. Însă ai putea să-mi dai mai multe detalii despre ea? Gen: ce o să-mi placă cel mai mult, despre ce este vorba, cine a scris-o etc. Acele lucruri pe care doar tu le poţi spune în momentul de faţă.

 

Da, ai dreptate, probabil chiar e cartea cea mai grozavă pe care nu ai citit-o încă. Iar de scris, tot aşteptând-o să apară şi ea neapărând, am scris-o eu. E o carte pentru copii, o carte de aventuri cu care am participat la concursul organizat de Editura Arthur, Trofeul Arthur, unicul de acest fel din România, o extraordinară iniţiativă de sprijinire a literaturii pentru cei mici. Cartea a fost remarcată de juriu şi aşa a început povestea ieşirii ei în lumea largă. Pe scurt, e vorba despre o fetiţă pe nume, Olguţa, care are doisprezece ani, şi care se vede pusă în faţa unor întâmplări care o scot brusc din rutina zilnică. Ea trebuie să ia nişte decizii, să se încreadă (sau nu) în nişte oameni, se va înşela şi va avea dreptate. Cam ca în viaţă 🙂 . De plăcut, o să-ţi placă, sper, chiar de Olguţa, căci e super-simpatică, de căţelul ei credincios, Farid, de întorsăturile de situaţie şi, nu în ultimul rând, de umorul eroinei.

 

  • Având în vedere că este deja un bestseller şi un magnet care atrage cititori veroşi şi plini de ambiţie şi dedicaţie, crezi că va lua şi Oscar-ul?

 

Dacă-l va lua, vreau să fie limpede n-a învăţat asta de la mine şi va trebui să-l dea înapoi. Şi să-şi ceară scuze. Nu-i frumos să iei lucruri care nu-ţi aparţin.

 

  • Pagina de facebook a Olguţei este una extrem de interesantă. Maşini puternice, steam-punk, cărţi imense, desene animate româneşti vechi, torturi, elefanţi, desene care mai de care mai frumoase. Sunt toate acestea lucrurile bunicului de milioane lăsate moştenire Olguţei sau e doar un muzeu al imaginaţiei în care cititorul o să zburde la momentul eliberării Olguţei şi bunicului în librării?

 

Orhan Pamuk, în geniul şi înţelepciunea-i desăvârşite, a înfiinţat un Muzeu al inocenţei pornind de la „realităţile trecutului”. Mai modest, eu am luat-o invers, dinspre viitor spre prezent, prezentând, practic, o carte care încă nu există. Într-un fel sau altul, aproape tot ce se întâmplă pe pagina de FB are legătură, direct sau indirect, cu cartea. E ca un pact tacit pe care l-am încheiat cu viitorii cititori, în care eu ofer indicii, iar ei creează background-ul pe care va veni cartea. Dar pentru ca tabloul să fie complet, ei vor trebui s-o şi citească, aşa că sper să apară cât mai curând. Oricum, partea cu adevărat jucăuşă de-abia acum începe şi am nişte idei pe care abia aştept să le pun în aplicare.

 

  • Alex, spune-mi sincer: Percy Jackson te-a convins să scrii Olguţa şi un bunic de milioane?

 

Mulţumesc, este o întrebare foarte bună şi chiar mă întrebam cine va avea curajul să mi-o adreseze. Răspunsul este nu.

 

  • Ştii, pe măsură ce nu-ţi citeam cartea m-a încercat o întrebare suficient de dubioasă încât să-ndrăznesc să o rostesc: de ce Olguţa şi nu Klaudia? Nu beneficiezi de variante ajutătoare.

 

Pentru k nu m-am gândit. Dar să ştii că m-am gândit la un moment dat să scriu o carte despre un băieţel pe care să-l cheme Klaus. Aveam şi un titlu de impact: „Pas cu pas” sau ceva de genul ăsta.

 

  • Fiind drept, încă, unic cititor al celui mai fenomenal bestseller ţi se oferă oportunitatea de a spune tot ce-ţi trece prin cap astfel încât să laşi cât se poate de mult mister şi semne de întrebare asupra a ceea ce vrei să nu ascunzi cu privire la ce s-a discutat până acum.

 

Nu sunt chiar singurul cititor – mai există cei din juriul Trofeului Arthur. În plus, am rugat câţiva prieteni în a căror părere am încredere s-o citească şi să-mi dea un feedback sincer. Fie chiar le-a plăcut cartea, fie au un instinct de conservare puternic – răspunsul a fost peste aşteptările mele.

Ca să redevenim serioşi, cartea e foarte bună. Am citit-o şi eu de câteva ori şi chiar mi-a plăcut. Iar eu am gusturi bune, deci e puţin probabil să mă înşel. Pentru cei curioşi să afle mai multe despre Olguţa, vizitaţi-i pagina de Facebook: vă aşteaptă. Iar celor care vor să afle mai multe despre mine, le recomand blogul meu, Bicicleta galbenă, un blog care abordează într-o manieră interactivă şi atractivă subiecte incitante cum ar fi arderea cărţilor, visele sinistre, fotbalul şi diavolul, pârşii, păturile din păr de cămilă, telefonul fără fir, porcii bătrâni, copiii grăsuţi, pisicile poliglote, ţăranii – în general, lucrurile care mă enervează. Sau nu.

 

Mulţumesc pentru interviu şi să ne vedem la sesiunile de autografe 🙂

Interviu Firesc cu KJ Mecklenfeld, autorul Planetei de Aur


 

1 – În primul rând: pentru că detest întrebările de start de interviu, gen „cine ești, două vorbe despre tine etc.” tâmpeniile alea de întrebări cum erau prin oracolele de le scriam prin liceu,  drept urmare prima întrebare nu există. Poți să spui orice-ți trece prin cap:

Bine te-am găsit, pământeanule! Salutări de pe Planeta de Pluș! Știu că am formă umană acum, dar este pentru o perioadă limitată de timp, până reușesc să fac rost de o vrajă destul de bună care să mă transforme la loc în urs de pluș. Din dorul de Câmpiile Portocalii ale Planetei de Pluș m-am apucat de scris cărți pentru copii. Până acum a apărut doar primul volum din Aventurile lui Hendrik de Mol, cartea pe care ai citit-o și tu, Planeta de Aur.

2 – Ce te-a făcut să vrei să scrii?

Nu știu. Este ceva foarte vechi, manifestat încă de pe vremea când eram copil. Când eram prin clasa a V-a, am primit drept temă pentru acasă, la Limba Română, o „compoziție liberă”. Grozav! mi-am zis, și am scris o povestire scurtă cu planete și extraterești multicolori și multipezi. Era pe vremea când nu existau reviste de SF și primele cărți care descriau alte lumi abia apăreau în România. Profesoara mea de limba română a fost atât de impresionată încât a citit povestirea în fața clasei. Nu am să uit niciodată bâzâitul muștei aflată în clasă la acea oră fiindcă a fost singurul sunet pe care l-am auzit când profesoara a terminat de citit. Liniște totală și asta la o clasă de zvăpăiați de 10-11 ani! Și mai mult, la sfârșitul orei profesoara mi-a spus să rămân și mi-a spus că găsește foarte neobișnuit ce am scris.  Și dacă nu cumva am în plan să devin scriitor. Am dat entuziast din cap și am plecat acasă. Mai târziu am studiat o facultate tehnică „pentru a fi sigur că voi câștiga o pâine”. Abia acum, la mulți ani distanță, mi-am văzut visul cu ochii. Poate de aceea nici nu am avut răbdare să public inițial printr-o editură. Mi-am dorit enorm să țin în mână cartea scrisă de mine și nu mă vedeam așteptând ani întregi până să o văd publicată. Din fericire există interes din partea editurilor și cred că nu va mai dura prea mult până să o vedem în librării și fiind accesibilă unui număr mai mare de cititori români.

3 – Care sunt scriitorii care crezi că te-au ajutat să-ți formezi stilul?

Știu eu dacă am un stil? Am citit foarte mult la viața mea, și citesc încă, orice fel de cărți, nu doar beletristică. Dacă este să vorbim despre scriitorii mei preferați, cei ale căror cărți le citesc și acum măcar o dată pe an, atunci ei sunt: J.R.R. Tolkien (Hobbitul), Lewis Carroll cu a sa Alice în Țara Minunilor, Kenneth Grahame, autorul minunatei cărți Vântul prin sălcii, Michael Ende (Poveste fără sfârșit), Jules Verne cu marea majoritate a cărților sale și dintre cei mai noi J.K. Rowling, Philip Pullman și Terry Pratchett.

4 – Dacă ar fi să-ți scrii un scurt blurb pentru cartea ta, maxim 3 propoziții, cum ar suna?

L-am scris deja, este pe dosul cărții:

„Hendrik de Mol nu este un băiat ca toți ceilalți. Este orfan, locuiește cu bunicul său Martinus într-un Muzeu al Jucăriilor, nu iese niciodată din casă și nici nu merge la școală.

Într-o bună zi, bunicul Martinus, păstrătorul Celui Mai Important Secret din Universul Cunoscut, este răpit iar Hendrik este transformat într-o cârtiță de pluș, o jucărie.

Va reuși Hendrik să își învingă teama de a ieși din casă, chiar mai mult, să zboare pe Planeta de Pluș, să îl elibereze pe bunicul Martinus din mâinile fiorosului Calavera și ai săi soldați de lemn și să se întoarcă în siguranță pe Pământ?”

5 – Am impresia că-ți plac foarte mut jucăriile de pluș. Te ajută la scris, adică îți scriu noaptea, când tu dormi, pagini, sau doar te inspiră?

Mă ajută la scris în special dacă nu mă bat la cap, să fiu sincer. Biroul de Pluș, unde scriu eu acum, este ticsit cu cărți și jucării. Mai nou, am achiziționat un birou cu înălțime reglabilă, pentru ca să nu mai șed permanent când scriu ci să pot scrie și stând în picioare. Vrei să știi care este distracția preferată a plușurilor, recent? Sărituri de la înălțime de pe Biroul De Sărituri (cum este el numit acum) pe Marele Elefant de Pluș (pernă de amortizare). Am fost nevoit să le interzic să mai facă asta fiindcă nu mă mai puteam concentra la scris de chiuituri și chicoteli. Să nu mai zic că Marele Elefant a început să se plângă de dureri de spate, dar asta este secundar. Și așa, îl am pe Knopf, ursul Steiff care este PR-ul Biroului de Pluș, care îmi urmărește fiecare cuvânt scris, n-ai idee ce tartor e! De pluș, dar tartor!

6 – Pe cine ai prefera ca și studio de animație să te ecranizeze și de ce: Pixar, Disney sau Studio Ghibli?

M-ai terminat cu întrebarea asta! Nu numai pentru că visez să văd poveștile mele pe ecran ci și pentru că toate cele trei studiouri creează (au creat, de fapt, dacă vorbim despre Disney) filme minunate de animație. Dacă este să fac o ierarhie a preferințelor mele cred că totuși Ghibli este pe primul loc, apoi Pixar și apoi Disney. Walt Disney a fost primul mare povestitor/animator din istorie dar Miyazaki este al doilea, nu Lasseter. Vorbesc aici ca povestitor slash (/) creator de animație în același timp. Aș zice chiar că Miyazaki este cel mai „mare” dintre toți din cauza mesajelor pline de umanitate transmise de filmele sale. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, filmele sale au devenit din ce în ce mai bune, ultimul, The Wind Rises, fiind capodopera vieții sale. Din păcate nu același lucru se poate spune despre Pixar (mai bine zis Lasseter), ale căror filme au scăzut în calitatea mesajului (nu și a animației în sine) cu timpul. Cât despre Disney, ca firmă, cred că va supraviețui deoarece a achiziționat Pixar, altfel era în „cădere liberă” după dispariția lui Walt Disney. Păcat de Pixar, totuși, care nu a reușit să își mențină standardul. Și așa avem și răspunsul pentru tine: Ghibli, hehe.

7 –  Cum ai vrea să se simtă cititorii tăi când îți citesc cartea? Crezi că reușești să-i transporți în lumea imaginată de tine?

Așa sper, că reușesc să îi transport. Din păcate țestoasele de pluș care fac naveta între Pământ și Planeta de Pluș sunt prea mici pentru a transporta ființe umane. Aș vrea ca toți cei care citesc cartea să se îmbibe de atmosfera Planetei de Pluș, să se simtă pufoși. Plușurile sunt pufoase prin creație și vesele și inimoase prin educație. Oare oamenii de ce nu ar putea să se simtă la fel? Sper ca măcar să reușească să se înveselească citind Aventurile lui Hendrik de Mol.

8 – Vinde-ți cartea în câteva cuvinte:

Din păcate sună mai bine în engleză: Plush in space!

În română cred că ar fi: O carte de aventuri grozavă, scrisă de un român.

Nu prea îmi place să mă laud, e greu să te vinzi de unul singur fără să suni un pic ridicol. Părerea mea este că mai bine îi lași pe cei de specialitate să o vândă, adică editurile și magazinele de carte.

9 – Ce ți-ai propus să aduci nou în literatura pentru copii?

Mai puțină violență (mai multă pufoșenie, zice de peste umărul meu Knopf). În special cu Aventurile lui Hendrik de Mol. Mai am o nouă serie în plan, care cam interferează cu scrierea volumului următor din seria jucăriilor. Noua serie va avea cu siguranță un mesaj ecologic să-i zicem, foarte mult în spiritul lui Miyazaki, care este o continuă inspirație pentru mine. Chiar, Totoro e de pluș, ai băgat de seamă?

10 – De ce plușuri, de ce Planeta de Aur și de ce lupte în spațiu?

Pentru că plușurile sunt pe cale de dispariție. Pentru că viitorul omenirii este legat de spațiul extraterestru (asta dacă reușim să ne salvăm specia, evadând în spațiu, înainte să distrugem Pământul) și pentru că deși acum nu este evidentă, va exista o luptă pentru supremația spațiului, așa cum se există una și pentru supremația Pământului. Ce fel de supremație este aceea, atâta vreme cât ești singurul care va rămâne în viață, este o întrebare bună pentru răspuns într-o carte, nu crezi?

Vorbind fără să ne audă Knopf acum, spun: plușurile reprezintă nostalgia unei vieți pufoase, fericite, lipsite de violență, iar Planeta de Aur și lupta în spațiu sunt reprezentări ale realității, vieții, societății, mentalității actuale, în care violența se regăsește mult prea mult, după părerea mea. Dar să nu mă spui!

11 – Cât de greu/ușor ți-a fost să scrii Planeta de aur și cât de mult te-ai atașat de personaje?

Mi-a fost greu, a durat ani (zece? vai de mine și de mine!) să accept ideea că vreau să o scriu. Petrec mult timp plănuind o carte, văd asta inclusiv acum, când scriu continuarea aventurilor lui Hendrik, însă odată ce am dat gata planul de carte, și mă apuc să o scriu, o termin în câteva luni de zile. Sunt atașat de personaje oricum fiindcă locuim împreună. Cum să nu mă atașez? Dar, ca în orice conviețuire, te mai cerți, te mai boscorodești, dar până la urmă viața este mai frumoasă fiindcă o împarți cu prieteni buni.

12 – Mi-au plăcut foarte mult personajele Hendrik de Mol și Berend. Care personaj a avut o „naștere”, ca să zic așa, mai grea?

Mă bucur că ți-au plăcut. Cu Hendrik mi-e mai greu, evident. Eu fiind născut urs de pluș, după cum știi, este în natura mea să scriu despre plușuri. Mai greu cu ființele umane, de aceea.

13  – Ai un nou roman în lucru? Despre ce e vorba, poți să ne spui?

Lucrez la Planeta de Jad, volumul doi din Aventurile lui Hendrik de Mol. Apoi mai am în plan o serie nouă, pentru copii mai mărișori. Din păcate interferează teribil cu Planeta de Jad. Mai ales că sunt verzi amândouă! Una de culoare verde, iar cealaltă „verde” ca mesaj, haha!

14 – Ți-a fost frică de gura lui R van F și recenzia la cartea ta când ai văzut că o citește?

Ha! Coșmaruri, frate! Este și o postare de blog întreagă despre asta (http://www.kjmecklenfeld.nl/marchizul-si-planeta-de-aur/). Knopf săracul mai că a dat în bulimie de stres. Na, cine te citește vede că ești sever și că, dacă este să nu îți placă o carte, o faci bucăți! Ne-ai terminat până ai publicat recenzia și am putut răsufla ușurați. Chiar, dacă mai e nevoie, mai spunem o dată: tare ne mai bucurăm că ți-a plăcut!

15 – Dacă s-ar face cover-uri după cărți, ce volum ai lua la rescris și ce ai schimba la el?

Nici unul. Nu aș face asta din respect pentru munca altuia. În fond, fiecare dintre noi are o viziune și câțiva/unii dintre noi aleg să transmită această viziune printr-o creație (carte, film, tablou, statuie, blog, etc) care este unică. Prefer să contribui cu propria mea viziune, alături de a lor. Iar ceilalți sunt liberi să o placă pe a mea, sau pe a altuia. Este loc pentru toată lumea, mai ales pentru cărțile în limba română scrise de autori români. Dacă aș vrea să văd ceva schimbându-se ar fi să îi văd pe români susținând autorii români, atât moral cât și financiar. Moral prin a fi mândri de ei și financiar prin a le cumpăra cărțile în loc să „le dea bani” piraților (pentru că asta este de fapt, un click pe un torent înseamnă bani ajunși în buzunarul piraților și nu în buzunarul autorului/creatorului).

16 – Ce-ți place și ce nu la blogul lui R van F?

Am să spun doar ce îmi place. Prefer să îmi petrec timpul luând aminte la lucrurile pozitive și nu la cele negative.

Întâi, îmi place pentru că scrii și despre cărți pentru copii și tineri (YA), considerându-le la fel de importante (precum spunea Tolkien: nu există literatură doar pentru copii) precum restul. Eu aș zice că sunt chiar mai importante decât orice altă categorie deoarece ajută la formarea celor care sunt viitorul nostru.

Apoi mai îmi place fiindcă scrii despre autorii autohtoni și despre cei români care au publicat de unii singuri (self-published). Și, fiindcă am ajuns și la subiectul acesta, aș vrea să închei încurajând românii să scrie și să publice cărți. Să publice de unii singuri (fiindcă este posibil) sau tradițional, este mai puțin importantă metoda, doar să scrie și să publice. Părerea mea, în ciuda vocilor care mai de care mai agresive de ambele părți, este că self publishing-ul și publicarea tradițională nu se exclud reciproc, ba dimpotrivă. Important este să avem publicații scrise în limba română și posibilitatea să le citim.

Mulțumesc pentru interviu, Răzvan, m-am simțit onorat. Mult succes pe mai departe cu blogul tău și orice alte proiecte ai pentru viitor.

Onoarea a fost de partea mea KJ și mulțumesc foarte frumos pentru timpul acordat. Sper ca romanul tău să se bucure cât de curând de atenția și fanii pe care-i merită!