Serie de autor: Soldații de zinc de Svetlana Aleksievici

Soldații de zinc de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 4 din 5 stele

Soldații de zinc m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de lucrările Svetlanei Aleksievici și să merg într-un suflet la librărie ca să-mi iau și celelalte cărți care au fost traduse la noi. Zilele care au urmat după ce am citit Soldații de zinc au fost dedicate integral celorlalte titluri semnate de autoarea câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură, premiu pe care, îmi permit să spun după ce i-am citit toate cărțile cu o singură excepție, pot să-l înțeleg, deși problema din spatele acestei acordări ține mai degrabă de faptul că se încearcă, zic eu, aducerea literaturii premiate de comitetul suedez la nivelul cititorului de rând. Da, o dată cu premierea lui Dylan se certifică, pentru mine cel puțin, faptul că nu se mai dorește premierea literaturii laborioase, greu de digerat și dedicată mai ales unor sectanți și habotnici cititori cât mai degrabă cărților de care se pot bucur și masele. Nu știu cât e de rău acest lucru însă nu pot să nu mă gândesc la faptul că moartea filosofiei a survenit în momentul în care și-a deschis larg brațele și a lăsat la pieptul său absolut orice diletant care se trezea vorbind despre orice îi era la îndemână și nu cerea vreo certificare științifică. Știați că Secretul e scrisă de filosofi cu patalama la mână? Verificați numele celor care au participat la scrierea respectivei cărțulii. Posibil să se întâmple același lucru și cu literatura? Date fiind tonele de maculatură cu care suntem bombardați, ușurința cu care cineva se poate denumi și primi ștampila de scriitor și calitatea bestseller-urilor care fac furori, urmate îndeaproape de „surprizele” autorilor laureați ai unor premii de renume, cred că literatura se va transforma într-un clișeu accesat în primul rând de iubitorii și creatorii de vodevil.

Dar să revenim la cartea Svetlanei Aleksievici.

„Mergem să construim socialismul!” Asta credeau rușii care plecau în Afganistan. Că merg la înfăptuirea revoluției socialiste și că-i ajută pe frații afgani să instaureze și să dezvolte comunismul la ei în țară. Nu credeau neapărat că merg la război deoarece presa nu vorbea despre războiul din Afganistan. Nici nu avea cum, mai ales că Armata Roșie se făcea de rușine în Afganistan nefiind obișnuită să ducă un război de gherilă cu formații militare de mici dimensiuni care loveau și fugeau.

O mare parte dintre soldații care se întorceau erau schimbați și de nerecunoscut pentru familiile sau prietenii lor. Cruzi, alcoolici, dependenți de droguri, nu vorbeau despre ce s-a întâmplat în război și se înțelegeau doar cu foștii camarazi alături de care se îmbătau criță. Adeseori lăsau cadavre în urmele unor altercații pe care le porneau datorită consumului de alcool. Alteori ei erau cei care mureau în vreun șanț sau la spital în urma unor răni grave.

Soldații care au luptat în Afganistan nu sunt nici un motiv de mândrie nici pentru URSS, nici pentru Rusia, nici pentru populația civilă din Rusia. Au luptat un război nerecunoscut, dar mai ales au luptat un război pe care l-au pierdut. Un război pe care l-au pierdut și care i-a transformat în criminali și alcoolici și drogați. Nimeni nu are nevoie de astfel de soldați. Cu atât mai puțin rușii, un popor obișnuit să îndure încă multe neajunsuri doar pentru că a pus umărul la învingerea nazismului și la câștigarea celui de-al doilea război mondial.

Soldații care-și pierdeau viața pe frontul din Afganistan erau trimiși acasă în sicrie sigilate de zinc, neputând fi văzuți și identificați. Multe familii trăiau cu impresia că nu fiul sau fratele lor zace în acel cocon de zinc și că plâng sau îngroapă un alt fiu sau un alt frate. Alții credeau cu tărie că e o greșeală, cel pe care l-au pierdut se va întoarce, fiind de fapt în viață. Informații cu privire la decedat nu se ofereau de către stat. Nu se știa cum a murit, iar în momentul în care vreun camarad trecea pe la mama sau soția îndoliată și spunea adevărul, se putea întâmpla să fie izgonit, adevărul fiind mult prea greu de îndurat. Sicriul de zinc sigilat nu spunea povești și lăsa imaginația îndoliaților să spună o poveste mai ușor de acceptat, de îndurat și de ținut minte.

Aleksievici a fost dată în judecată și acuzată că a intervenit asupra celor spuse de către unii dintre intervievați. Autoarea nu a negat acest lucru, nici nu ar avea de ce să o facă, până la urmă punerea în pagină, înfrumusețarea și adaptarea unor destăinuiri pentru a putea fi lizibile nu cred că e o crimă, iar dacă a pus de la ea pentru a fi povestirile mai interesante, până la urmă jurnalismul cam asta trebuie să facă, dacă vrea să fie de succes. Bineînțeles că există posibilitatea ca procesul să fi fost itentat la cererea expresă a unor politicieni, însă acest lucru nu face decât să sublinieze faptul că ceea ce se găsește în cartea Svetlanei Aleksievici este foarte aproape de adevăr. 

Este evident că autoarea intervine în textele pe care le-a ales spre publicare și nici nu cred că s-ar fi putut altfel. În cărțile Svetlanei Aleksievici nu cauți construcții lingvistice complicate, nu aștepți fiorul intelectual pe care ți-l trezește o frază la care s-a lucrat migălos, de la Svetlana Aleksievici te aștepți să descoperi oameni, trăiri, întâmplări care par rupte din absurdul kafkian. Aici rezidă spectaculozitatea lucrărilor Svetlanei Aleksievici și acesta este și motivul pentru care am citit-o cu sufletul la gură și m-am bucurat de lectură.

De ce 4 stele: pentru că oferă lumina de care soldații morți au atâta nevoie acolo în sicriele lor solitare aruncate în găuri adânci de câțiva metri sau pierduți în gropi comune în care nici măcar viermii nu mai știu carnea din care s-au îngrășat... Pentru că oferă celor vii șansa la mântuire prin destăinuire, înțelegere și transmitere mai departe a poveștilor pe care le doresc cu atâta ardoare ireale…

Prezentarea editurii:

În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să încalce unul dintre ultimele mari tabuuri ale imperiului sovietic: mitul războiului din Afganistan, al soldatului „internaționalist” care ajută un popor înapoiat să construiască socialismul. Între 1979 și 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriașe și rămânând ei înșiși marcați de experiența unui conflict nerecunoscut oficial. Morții erau trimiși înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorși în patrie, mare parte din supraviețuitori nu s-au putut reintegra și au devenit, în ochii altora, violatori și criminali.

„Soldații de zinc” prezintă mărturiile emoționante ale unor participanți la război – soldați, ofițeri, asistente medicale – și ale unor mame care și-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte șocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare și de neuitat a realității și absurdității războiului.

„Cu un stil și o pasiune singulare, adoptând o viziune tragică susținută de inteligență politică, [Aleksievici] prezintă acest război ca pe o experiență omniprezentă și profund personală…” — The New Yorker

Cărțile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi și în 47 de țări.

Clasici contemporani Litera pune laolaltă scriitori contemporani laureați sau nominalizați ai unor prestigioase premii literare, care le prefigurează statutul de „clasici”. Ficțiunile cele mai noi, cele mai vândute, cele mai iubite din zilele noastre – cărți pe care abia aștepți să le citești.