Prostituția României de Luca Dinulescu

Prostituția României de Luca Dinulescu

Nota mea:  3 din 5 stele 

Am luat o pauză bine venită de la tot ce a însemnat banala mea viață de zi cu zi. Am luat pauză de la job, de la blog, de la discuții pe facebook, de la absolut orice mă putea scoate din filmul concediului în sânul familie. M-am bucurat foarte mult de acest timp cu atât mai mult cu cât într-o zi am avut o discuție ruptă de realitatea imediată cu o persoană pe facebook legată de utilizarea cuvântului „degustare”. Și mi-am dat seama că viața online e de o stupiditate îngrozitoare, plină de vendete neprevăzute, de oameni care-și găsesc timp pentru orice, de oameni care-ți fură timpul pe care nu-l ai oferindu-ți senzația că exiști doar pentru a te certa pe subiecte incredibil de vulgare.

Astfel mi-am adus aminte de cartea lui Luca Dinulescu, Prostituția României, o carte pe care am citit-o cu mult timp în urmă și despre care încă nu am apucat să vă vorbesc.

Dinulescu scrie într-o oarecare măsură despre constituția pe care și eu am încercat de-a lungul timpului să o aplic în plan personal pentru a supraviețui în România. Însă mie mi-au lipsit anumite atribute care să mă ajute să duc la bun sfârșit organizarea și structurarea unui astfel de program, prin urmare m-am lăsat dus de val și m-am adaptat într-un mod cât se poate de utilitarist vieții capitaliste incipiente, una extrem de haotică care a atacat precum un tsunami un tânăr zăpăcit și idealist venit din Bucovina în vestul României pentru a cuceri lumea. Am fost îngenuncheat de sistem rapid. Dinulescu a scuipat împotriva vântului, s-a ferit și a construit un sistem de autoapărare care s-a concretizat, într-un final, în anii săi de maturitate (ar spune criticii), în volumașul de față.

Am citit cartea într-un weekend, iar luni pe drumul către București l-am sunat pe autor și l-am înrebat cu maximum de sinceritate: Auzi, ți-am citit cartea, tu ai încercat să scrii un fel de Mein Kampf? Iar el, în același ton sincer, mi-a răspuns: Băi, da! Am zâmbit, probabil amândoi, am luat o curbă strânsă la dreapta, am depășit apoi un tir, am înjurat drumurile de rahat din România, i-am urat concediu plăcut și am închis. Nu aveam nevoie de mai multe explicații din partea autorului, mi-am dat seama că eram pe aceeași lungime de undă, deși drumurile noastre erau extrem de diferite, aveam un punct comun la un nivel extrem de profund: amândoi am fost nevoiți să ne adaptăm la România.

 

Dinulescu își poartă cititorul prin viața sa amintindu-și întâmplări mai mult sau mai puțin haioase pe care le condimentează cu observații amuzante. Din fiecare întâmplare sau om pe care Luca Dinulescu îl întâlnește rezultă o nouă lege, un nou punct care construiește finalmente noua constituție prostituție a României, o cărțulie de căpătâi menită să ajute orice individ să supraviețuiască acestui act sexual consimțit cu țara în care s-a născut. 

Veninos, slobod în exprimări, cu ironie și cu un sarcasm teribil de ascuțit, Dinulescu încearcă un exercițiu de exorcizare pe care-l expune cu o deosebită relaxare în paginile cărții de față. 

Nu am de gând să disec cartea întrucât este una dintre acele cărți care se citesc într-o cheie personală. Poate să-ți placă sau poți să o detești, depinde de cât de mult reușești să te identifici cu ceea ce încearcă autorul să facă, de fapt, în paginile pe care le-a scris. Nu există o regulă intepretativă a partiturii pe care Dinulescu o prezintă pentru simplul motiv că trebuie să rezonezi cu ceea ce-ți este așternut în fața ochilor. Dacă ai un simț al umorului cât mai relaxat posibil, nu te blochezi la exprimări vulgare și nu-ți închipui altceva decât ceea ce a vrut să exprime scriitorul, atunci Prostiuția României o să-ți placă. Dacă te aștepți să citești o carte de istorie, un volum care chiar propune o nouă legislație, o critică politică sau un pamflet, te înșeli amarnic. Dinulescu scrie ca și cum ți-ar povesti la o bere și tocmai aici rezidă plăcerea lecturii. 

De ce 3 stele: pentru că Dinulescu este amuzant, tăios, sarcastic și inteligent.

Un interviu cu autorul aici: Un interviu altfel

Prezentare editurii:

La început a fost românul. Să se modifice pct. 1 din prezentul Decalog în acest sens. Deşi până şi aici apare o neconcordanţă, pentru că de fapt românii, vorbitori ai acestei limbi sfinte, cetăţenii Imperiului Român, sunt chinezii maro, zişi şi chinezii mulatri, urmare a înmulţirii fără precedent ale acestor două rase în epocile imediat anterioare şi, prin consecinţă logică, a încrucişării lor fireşti. Cum s-a ajuns însă ca din aceste două rase atât de distincte să rezulte tot români, nu se poate explica decât în virtutea teoriilor protocroniste româneşti, conform cărora vechii români, aşa-numiţii daci, au fost mamele şi taţii tuturor celorlalte popoare, iar acestea două din urmă, maronii şi galbenii, nu au săvârşit decât o gigantică reîntoarcere la origini, atât de spectaculoasă încât nu poate decât să confirme ciclicitatea perfectă a istoriei. Tot logic. (fragment)