Nenorocirea secolului de Alain Besançon


Nenorocirea secolului de Alain Besançon
Nota mea: 5 of 5 stars

Fascinația mea față de inteligența lui Besancon datează din anii facultății, ani în care am și citit pentru prima dată Nenorocirea secolului. Anii trec, mintea se dilată, iar unele lecturi se cer recitite. La Besancon, indiferent despre ce carte vorbim, este neapărată o reluare a lecturii după măcar doi sau trei ani. 

Așa cum și-a obișnuit cititorii, Besancon și de această dată construiește un discurs foarte bine argumentat, un discurs care arată, daca mai era cazul, că omenirea are în momentul de față o foarte mare problemă: nu a pedepsit, și nici nu dă semne că are de gând să o facă, comunismul așa cum a făcut-o cu nazismul.

Motivul pentru care autorul a purces la scrierea eseului de față este unul extrem de banal și trist: la doar câteva luni de la publicarea Cărții negre a comunismului ecourile respectivei apariții se stingeau rapid, senzația fiind că lucrarea și reacțiile la adresa acesteia nu a fost decât un firav foc de paie. De ce? Se întreabă Besancon? De ce? Ar trebui să se întrebe întreaga lume. De ce nazismul a fost atât de repede și ușor de condamnat, liderii acestuia atârnând cu limbile de-un cot nu doar la câteva luni de la sfârșitul războiului, ci chiar la câțiva zeci de ani de la cucerirea Berlinului, pe când conducători, ucigași și torționari comuniști încă-și văd de viață liniștiți chiar dacă toată populația le cunoaște crimele? 

Nazismul a durat 12 ani, iar comunismul 70. Besancon pune lipsa de condamnări la adresa comunismul pe seama amneziei de care umanitatea se face vinovată datorită modului în care comunismul a reușit să se considere științific cu ample elemente fantastice, acțiuni care au provocat adesea involuntar o uitare programatică. Deși chiar și nazismul s-a considerat științific și a cochetat cu elemente fantastice de ordin religios, nu a avut parte de o filosofie utopică bine construită și atrăgătoare lipsindu-i lucrări intelectuale de greutatea Capitalului, de exemplu. Tot Besancon a observat că, totuși, comunismul nu a reușit să atragă și să fascineze inteligențe redutabile, nazismul dimpotrivă, s-a bucurat de afinități din partea unor minți mari precum Heidegger. 

Dacă comunismul a avut parte de o amnezie din parte umanității, nazismul s-a bucurat de hipermnezie, în primul rând datorită Șoah-ului. Culmea, evreii nu sunt singurii care pot da un nume înfiorător unei catastrofe, ucrainenii având și ei Holodomor-ul pus la cale de Stalin care a ucis cel puțin 3.5 milioane de oameni (am luat cea mai ″optimistă″ estimare), golod însemnând foamete, iar mor e năpastă. Abia în 2003 a fost recunoscută de marile puteri această catastrofă drept un genocid… Unii istorici, din punctul meu de vedere, de-a dreptul frivoli insistă că Holodomor-ul nu este genocid deoarece oamenii care au murit (lucrarea lui Davies și Wheatcroft propune cifra totală de 5,5 până la 6,5 milioane de ucraineni morți în urma Marii Foamete) au murit la sat, nu în orașe, ceea ce înseamnă că nu este corect să se vorbească despre un genocid. Asta ca să nu mai spunem despre istoricii care susțin faptul că Marea Foamete a avut cauze, în principal, naturale…

De ce Șoah-ul este mai greu de uitat sau este mai important decât Holodomor-ul? În primul rând datorită unicității cu care s-a pus în practică exterminarea evreilor. Avantajele revoluției industriale au avut un cuvânt greu de spus în întâmplarea Holocaustului. Șoah-ul a putut să fie demonstrat datorită felului în care a fost organizat, pe când Holodomor-ul a putut foarte ușor să fie asociat, și încă este, cu fenomene naturale.

Dincolo de observațiile pertinente ale lui Besancon eu mai am o observație de făcut cu privire la lipsa de acțiune în ceea ce privește condamnarea comunismului: comuniștii se numără printre învingători. Să nu uităm că țările care au fost sub nazism și ulterior au ajuns sub sovietici erau total dependente de nemți datorită faptului că aceștia au expropiat marile afaceri și au pus manageri germani care făceau afaceri directe cu Reich-ul. În momentul în care sovieticii au eliberat respectivele țări au procedat exact la fel ca și naziștii: au preluat conducerea afacerilor sau au luat în Rusia fabrici întregi, actiuni la care localnicii au reactionat putin sau chiar deloc. De asemenea, pozând în eliberatori, comuniștii au avut marele avantaj de a făuri iluzia unei reconstrucții, reconstrucție care s-a făcut cu prețul a zeci de mii de vieți, dar au fost reconstrucții… Economiile distruse, infrastructurile aproape inexistente, orașe făcute una cu pământul, pierderi omenești până la 20din totalul populației care s-a aflat sub ocupație, toate acestea nu au fost deloc un procedeu mnemonic pentru umanitate. Cireașa de pe tort fiind faptul că, așa cum am putut observa de-a lungul timpului, istoria e făcută de învingători. Besancon nu vorbeste despre aceste lucruri. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat și ce ar fi scris Besancon dacă sovieticii ar fi putut să-și facă de cap în Occident așa cum au făcut-o în țările din Europa Centrală și în Balcani…

Eseul lui Besancon este extraordinar. O carte care ar trebui să se predea în școli. O carte din care ar trebui să se scoată citate și să fie printate pe clădirile imense care guvernează orașele actuale pentru a ne aduce aminte că sunt o serie de oameni care sunt încă datori în fața legii cu ceva explicații legate de moartea câtorva sute sau mii sau milioane de oameni…

De ce 5 stele: pentru că este o carte extraordinară.

Alte recenzii:

la punkt

et in arcadia ego

 

Prezentarea editurii:

La mai puţin de un an după apariţia în Franţa a Cărţii negre a comunismului, intrigat de faptul că ecourile ei încep deja să se stingă, Alain Besançon a publicat acest eseu în care analizează tratamentul diferit pe care memoria istorică îl aplică nazismului şi comunismului. Autorul compară „amnezia“ comunismului cu „hipermnezia“ nazismului, luând ca etalon crima extremă: distrugerea evreilor din Europa. „Şoah“, termenul ebraic pentru catastrofă, preferat de evrei celui de holocaust (care înseamnă jertfire), nu e lipsit de legătură cu acest tratament diferit; de aceea, Besançon întreprinde o scurtă incursiune în filozofie şi teologie, încercând să stabilească în ce constă unicitatea „Șoah“-ului. Cartea cuprinde în Anexă discursul „Memorie şi uitare a bolşevismului“, rostit de autor la Institut de France. Un discurs şi o carte care nu şi-au pierdut deloc actualitatea.

6 gânduri despre „Nenorocirea secolului de Alain Besançon

  1. Pai nu cred sa fie mai mult de-o luna cînd, à propos de reabilitarea lui Vintila Horia se sustinea într-un articol (foarte apreciat!) din presa româneasca ideea ca o crima antisemita este mai grava decît una politica – macar victimele celei din urma au murit pentru o idee, în timp ce ceilalti au murit pentru un lucru pe care nu-l puteau controla, cu care se nascusera. În afara de faptul ca si semintiile se împart la urma urmelor tot în functie de idei – de data asta religioase – cei care au pierit în gulaguri si din cauza „holodomoarelor” comuniste erau în mare parte oameni fara opinii politice cînd nu erau (si Soljenitîn descrie multi dintre acestia) comunisti convinsi. Macar evreii s-au straduit sa nu lase omenirea sa uite ce-a facut, în timp ce majoritatea urmasilor comunistilor nu numai ca închid ochii la crimele ale caror victime au fost adesea rude ale lor (eu însami am cunoscut vreo doi din astia), da’ au nostalgia sincera a trecutului…
    În orice caz, la foarte pertinenta ta observatie ca diferenta dintre nazisti si comunisti a fost ca acestia din urma, fiind învingatori, au avut timp sa creeze iluzia prosperitatii (tot în Soljenitîn am citit ca Lenin voia sa închida granitele tarii de frica imigratiei straine ademenite de bunastarea rusilor😀 ), eu as mai adauga una, care dupa parerea mea este o trasatura fundamentala a naturii umane si care pune din nou pe acelasi plan cele doua miscari: cruzimea – în sensul ca resursele nebanuite de sadism ale omului ies la iveala cu entuziasm ori de cîte ori are ocazia de a sprijini o ideologie. Avea dreptate Eco cînd spunea ca patriotismul e un cuvînt teribil…

    • Nu exista o crima mai grava decat alta. E tot crima. Comunistii au incercat distrugerea metodica a unor natii, aproape ca au si reusit, prin anihilarea culturii si a intelectualilor din tarile in care si-au infipt ghearele post 1945. Aceasta actiune de ce nu ar fi o crima odioasa? Pana la urma au oprit din evolutie, au interzis evolutia mai bine zis, a milioane si milioane de oameni. Anii de sub comunism au insemnat o indepartare de tot ceea ce a insemnat o tara in istoria culturii pana la momentul bolsevismului.
      Din pacate sunt un set de istorici care nu mai reusesc sa vada dincolo de perdeaua de fum pe care comunismul a reusit sa o emita pentru a-si ascunde distrugerile pe care le-a facut in toti anii in care a fost la putere. Crime fizice, morale, culturale. Iar faptul ca se cauta scuze, scuze care mai si ajung sa fie publicate, citite si discutate deoarece se considera teorii care pot sa fie valide, atunci nu doar ce un curent politic primeste o oarecare validare, dar se scuipa cat se poate de direct pe mormantul unor natiuni care desi nu au disparut total, sufletul lor politic si cultural a fost si inca este ferfenitit.

    • Încă nu am citit-o deși o am de foarte mult timp în bibliotecă. Nu știu când o să-i vină rândul, dar mulțumesc de recomandare🙂

  2. Off topic: acum am vazut ce citesti. Mi-o trec si eu pe lista, Gulagul e una din cele mai documentate carti pe care le-am citit.

    • E foarte faină. Applebaum este un istoric fără pic de respect pentru timpul liber și hobby-uri. Munca pe care o depune este monumentală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s