Furnicile (Saga furnicilor #1) – Bernard Werber


bernard-werber-furnicile-h-1024px

My rating: 4 of 5 stars 

Furnicile a mai apărut la Nautilus. Nautilus-ul ăl vechi pe care-l am pe rafturile bibilotecii din copilărie, raft plin de cărți rufoase care au fost citite și recitite de atâtea ori, cărți cu coperți colorate sau întunecate, cărți care mi-au chinuit nopțile și imaginația.

 În 1995, cu  numărul 62 – Furnicile de Bernard Weber. Aveam 12 ani. Aveam pe atunci citite Visul de fier, Demolatorul, Reacție în lanț, Patrula timpului. Îmi închid ochii și îmi aduc aminte coperțile lor și le revăd pe raftul din camera mea. Furnicile lipsesc. Poate pentru că am împrumutat-o, poate pentru că nu am cumpărat-o. Nu reușeșc să-mi amintesc exact dacă am avut-o sau nu, dar îmi aduc aminte de coperta ei. Poate de la bibliotecă sau de la vreun prieten. O furnică roșie ce pare gigantică smulge fioros ceva albastru ce ar putea foarte ușor să fie carne care împroașcă sânge dacă nu ar fi culoarea care să-ți spună că nu e ce-ți imaginezi tu.

 În 2015, la 20 de ani de când a fost tradus în Nautilus primul volum din seria Furnicile a lui Bernard Weber, am citit cartea care a reușit să-mi trezească dureros de robust imagini pe care le credeam uitate. Modiano ar încropi un roman de 50 de pagini, Proust ar zâmbi în barbă iar Freud m-ar sfătui să mă fac comod pe canapea și mi-ar recomanda puțină cocaină dacă ar citi rândurile de mai sus.

 Jonathan Wells moștenește o casă de la un unchi entomolog. Simțindu-se vinovat de faptul că nu știe mai nimic despre unchiul său care i-a lăsat moștenire ditamai casa, se hotărăște să afle mai multe despre acesta. Drumul către Edmond Wells este misterios și duce prin pivnița misterioasă a cărei intrare Jonathan le-a interzis-o soției și fiului său. Pivnița pare să-i înghită pe toți cei care intră înlăuntrul. Oare ce se ascunde în măruntaiele ei?

 În același timp 327, un tânăr mascul belokanian, este părtaș la evaporarea patrulei de recunoaștere la care a fost atașat o dată cu trezirea din hibernare a mușuroiului din care face parte. Grăbit să raporteze evenimentul Reginei, se trezește atacat în propriul oraș de două furnici străine care-i fură pașaportul (mirosul cuibului natal) și-l transformă într-o persona non grata în fața propriilor surate. 327 nu cedează și începe să-și formeze o celulă de criză care să investigheze ciudata armă de distrugere în masă. Oare cine se ascunde în spatele acestei arme, cine o mânuiește și, mai ales, de ce furnicile dușmance care l-au transformat într-un străin pe 327 umblă fără a fi vânate prin mușuroiul lui?

 Domnule Bernard Werber, mă înclin cu umilință în fața măiestriei cu care ai redat fascinanta lume a furnicilor!

 Vorbeam cu un prieten afumați fiind de grătar și ceva alcool bine înfipt într-o pălincă, pardon, ambrozie veche de 35 de ani despre romanul lui Werber, iar acesta observa că scriitorul a redat mult mai bine și mai real lumea furnicilor decât pe cea a oamenilor. Subscriu întru totul.

 Nu prea poți să rămâi cu picioarele și cu mintea în societatea în care trăiești pentru a putea prezenta cititorului o lume total străină și aproape imposibil de imaginat. Cred cu tărie că trebuie să renunți la absolut tot ce ține de tarele, constrângerile, canoanele și legile societății umane pentru a putea trăi la intensitate maximă o altă realitate precum cea propusă de Weber. Nu știu dacă Werber a fost drogat când a scris Furnicile și s-a decorporalizat pentru a deveni o furnică ca să fie în stare să scrie atât de convingător sau poate doar e un individ genial care are capacitatea de a-și muta temporar conștiința în mijlocul unui mușuroi pentru a-și încânta cititorii și pentru a rămâne în istorie.

 Romanul se citește cu sufletul la gură. Un thriller inteligent construit așa cum se cuvine care te face să urăști cursul orelor care-ți arată că ar cam fi cazul să te duci la somn pentru că a doua zi trebuie să mergi la joc. Bernard Werber are abilitatea de a te fascina și prinde în plasa narațiunii sale așa cum un păianjen prinde gângănii. Gândiți-vă că Elena nu citește acest gen de scriitură și a prins-o și pe ea când, pe drum fiind de la lucru, nu a avut altceva în geantă decât Furnicile și a prins-o atât de tare încât am reușit să o citesc doar când ea avea treabă sau dormea.

 În momentul în care dau peste o carte așa cum e Furnicile ajung să mă pierd în tot felul de perorații și să nu vorbesc foarte mult despre carte ci despre impactul ei asupra mea. Furnicile lui Werber e acel gen de carte care se poate transforma într-un prieten de beție, singurătate, melancolie etc. pentru că îl iei cu tine peste tot ca să nu pierzi timpul și să vezi ce se întâmplă mai departe. Emoție curată.

 Înainte de a-mi justifica verdictul trebuie să urlu: Nemira! Aștept cu nerăbdare restul trilogiei! Să nu ne lăsați cu ochii în soare! Promit să am răbdar,e deși am început să cotrobăi anticarietele după celelalte două volume, promit să aștept dacă-mi promiteți că veți finaliza Saga Furnicilor!

 De ce 4 stele: nu i-am dat 5 stele pentru că nu am înțeles cum un părinte își poate lăsa de izbeliște copilul. Nu pot înțelege acest abandon indiferent de importanța sau „măreția” scopului final. Nu am mai citit o carte care să mă impresioneze în acest mod de la Șobolanul lui Andrzej Zaniewski  

– dacă nu ați citit-o, o recomand cu toată căldura, e apărută tot la Nemira, nu știu dacă mai este disponibilă. Știu că sună a clișeu dar Furnicile lui Bernard Werber categorice unul dintre acele romane care trebuie citit într-o viață. Nu cred să fie regrete post lectură din partea cuiva.

Anunțuri

5 gânduri despre „Furnicile (Saga furnicilor #1) – Bernard Werber

  1. Poate că ce o să spun acum o să te surprindă, dar eu am început Furnicile și, n-aș putea să spun de ce, nu am putut s-o termin. Am revenit la ea periodic, între două cărți, exact în punctul în care o abandonasem, și am continuat lectura și aventura de parcă mă oprisem cu o zi înainte. Se întâmplă ceva ciudat cu mine și cartea asta, o relație de atracție-respingere simultană. E ceva care mă fascinează la ea, dar și ceva care nu-mi place. Nu-mi dau seama încă ce, va trebui să insist. 😉

    • MIe mi-a placut foarte mult. Nu am putut sa o las din mana. Si daca pana si pe Elena a prins-o inseamna ca e ceva de capul lui, mai ales ca Elena nu citeste acest gen de literatura. Nu stiu, sincer, de ce nu o poti da gata dintr-o lovitura, poate nu e genul tau si atunci cand o carte nu e in genul cuiva, eu sustin cu tarie abandonarea respectivului volum pentru ca-l poate deranja foarte tare intr-un final si ar putea sa piarda pe termen lung.
      Dar daca vrei sa insisti, eu zic ca finalul nu are cum sa fie altfel decat pozitiv. 🙂
      Sa stii ca nici Sobolanul nu este foarte usor de digerat, cam in genul Furnicilor, pentru simplul motiv ca este greu de acceptat si imaginat o alta lume atat de aproape dar, in acelasi timp, atat de departe chiar de pare atat de asemanatoare cu a noastra. E greu sa accepti ca ne asemanam intratat cu niste animale sau chiar insecte pe care, eu unul recunosc, le cam detestam sau, in cel mai fericit caz, ne lasa total indiferenti. 🙂

      • Hm, viața furnicilor (pentru care, îmi imaginez, Weber s-a documentat temeinic) mă fascinează, pentru că știu cât sunt de organizate și inteligente. De șobolani am oroare. 😀 O să-i mai dau o șansă, cândva. 😉

  2. Pingback: Retrospectiva 2015! | Colț Firesc de refugiu

  3. Pingback: Revoluția Furnicilor (Saga Furnicilor #3) de Bernard Werber | Colț Firesc de refugiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s