Ce-am făcut în weekend:


Mi-am făcut plinul de cărți cu ocazia weekend-ului prelungit care s-a ivit o dată cu ziua liberă de 1 Mai.

 Mi-am luat volumașele lui Irène Némirovsky (Neînțelegerea și Dușmanca. Balul), ultimul volum tradus de Polirom al lui André Gide (Întoarcerea fiului risipitor), Max de Sarah Cohen-Scali, Vă place Brahms de Françoise Sagan, Despre iubire și Moarte de Patrick Süskind, Podul cu trei arce a lui Kadare și Partida neterminată de Keith Devlin. Astfel înarmant, am purces la câteva nopți nedormite.

 Prima despre care am să scriu este citită înainte de acest weekend, dar simt nevoia să spun câteva vorbe despre ea pentru că m-a scos din sărite.

 Facebook de Teodor Baconschi

Nu știu la ce mă așteptam în momentul în care am luat cartea să o citesc, însă în nici un caz la o explozie de gândire dogmatică și rasistă. Primul mare păcat al lui Baconschi este că nu se adaptează la contemporaneitate. Gândirea pe care o prezintă în volumașul Facebook este de tip medieval și ar fi făcut senzație printre scolastici, dacă ar mai fi fost în viață. Din păcate, în secolul XXI un astfel de discurs nu este doar irelevant ci, mai degrabă, pueril și prozelit. Instrumentele de interpretare ale fenomenului reprezentat de societatea virtuală de socializare Facebook îi lipsesc lui Baconschi pentru simplul motiv că sunt depășite moral, intelectual și sociologic.

 Culmea narcisismului la lucrarea lui Baconschi pornește de la o exprimare aparent nevinovată: Am observat că revoluția IT&C (cel mai de seamă fapt de la cumpăna veacurilor 20 și 21) nu face obiectul prea multor interpretări antropologice. Propoziția de mai sus te duce cu gândul la faptul că ai în față o lucrare științifică care va lucra cu argumente din domeniu și care te va putea lămuri asupra anumitor influențe pe care transferul vieții reale în plan virtual le poate avea asupra psihicului uman. Sau că îți va explica cum și de ce omenirea a ales acest drum ușor mincinos al felului de a se prezenta celorlalți. Dar de unde! Este, de fapt, o interpretare a Facebook-ului strict din punctul de vedere al unui individ atât de blocat în ideologia (ATENȚIE!) creștină încât nu poate vedea paiul de bârna din propriii ochi.

 Al doilea mare păcat, ca să rămânem în discursul lui Baconschi, se poate observa din următoarea exprimare: pentru Occident, civilizația nu poate fi concepută în afara Narațiunii evanghelice, fie aceasta asumată, negată, hibridată sincretic sau rescrisă apocrif. Pentru a-și simplifica drumul către pagina de dinainte de CUPRINS, Baconschi scoate din mânecă o carte cu adevărat câștigătoare care-l face pe cititor să fie un jucător-spectator în meciul autorului cu propria sa idee despre ceea ce înseamnă Facebook. Într-o singură propoziție Baconschi a reușit să reducă întregul Occident la ceea ce are el nevoie pentru a-și dezvolta ideile pentru scrierea acestui eseu: o lume răzbunătoare, născută și crescută în litera Legii, Lege care se exprimă indiferent de modul în care diferiți locuitori ai respectivei zone gândesc și trăiesc, anulând dintr-un foc orice alt tip de gândire din sau în afara trăirii religioase creștine.  Zarurile fiind măsluite și aruncate, Baconschi își poate dezvolta în liniște și pace șarada.

 Nu am putut să citesc cartea până la capăt pentru că nu rezist să-mi insult inteligența atât de mult timp. Plăsmuirea de argumente și de lumi pentru ca ideile cuiva să pară juste mi se pare una dintre cele mai jalnice tentative de iluzionare a publicului că cineva are ceva de spus și autoiluzionare a gânditorului că are o teorie cel puțin interesantă de share-uit cu alți necunoscuți. Lipsă de respect la adresa celor din urmă și o ușoară lipsă de simț al ridicolului din partea autorului.

 Deși inițial aș fi vrut să discut pe fiecare paragraf în parte într-un articol foarte amplu despre cât de penibilă este această lucrare, mi-am dat seama că respect prea mult atât timpul cititorilor mei cât și pe-al meu pentru a le povesti o aventură nefastă în loc să le spun cât se poate de pe scurt că ar fi bine să evite această carte.

 Despre iubire și moarte – Patrick Süskind

Am fost curios de eseu pentru că m-am gândit că Süskind, autorul infamului și iubitului Parfum, va împărtăși cu mine opinii profunde cu privire la modul său de a vedea Iubirea și Moartea.

 Mă așteptam la un discurs cât de cât filosofic, profund, inteligent, cu fine observații asupra spiritului uman etc. Mda. M-am înșelat.

Süskind face ceva ce orice blogger cu puțină cultură generală de pe pământ poate face cel puțin o dată în viața sa de împrăștiitor de gânduri în spațiul virtual: ia un set de experiențe la care adaugă puțină savoare prin amintirea unor nume mari ale istoriei și mai scapă vreo două observații care se vor inteligente și gata eseul.

Incă înainte de sfârșitul cărții mi-a sărit destul de rău țandăra, pentru că Süskind m-a terminat psihic cu cele trei exemple ale sale ale Iubirii. Nu am de gând să vi le redau aici pentru că aș ocupa prea mult loc și am o limită auto-impusă la caractere, dar am să vă spun pe scurt că e vorba despre Thomas Mann, un cuplu monden în care e implicat un român și doi tineri blocați cu Süskind la un semafor și care oferă spectacolul unui blow-job scriitorului.

 Acestea fiind enumerate, cea mai spectaculoasă concluzie a lui Süskind este că tinerii din mașină nu sunt oameni, ci animale, că respectivul cuplu monden este îndrăgostit, poate, dar în niciun caz stăpânit de nebunia care te duce la cele divine așa cum spunea Platon, iar Mann prin iubirea sa homosexuală neîmpărtășită este singurul mai aproape de dumnezeu. Ajuns aici, am înțeles că iubirea, pentru a fi Iubire, trebuie să îndeplinească anumite condiții și să se supună unui canon atât de extraordinar încât până și teoriticianului Süskind îi scapă pentru că nu este foarte clar în explicarea lui.

 Ceea ce uită Süskind este că trăirea mistică care te apropie mai mult sau mai puțin de divinitate este disponibilă oricui și oricine poate să se apropie de demiurg indiferent de rampa sau propulsia pe care o alege pentru că, nu-i așa, drumul către dumnezeu nu este decât în sus.

 

Max – Sarah Cohen-Scali

Am luat cartea dinainte de a observa că pe goodreads, de exemplu, a creat o adevărată isterie într-o serie de prieteni de-ai mei.

 Am crezut că e un studiu istoric. Nu-i. E un roman. Care începe cu un bebeluș care stă să se nască, care are un vocabular extrem de dezvoltat, o cunoaștere extraordinară a politicii și societății din Germania nazistă, a istoricului mamei sale și a ceea ce urmează să fie. Fenomenal! Un fetus pătruns de cuvântul Fuhrer-ului! Cum să nu-ți placă așa ceva?

 Dar cum să-ți placă așa ceva, mai bine zis? Oricât aș fi vrut să citesc romanul madamei Cohen-Scali nu am putut să trec de primele 30 de pagini strict datorită fetusului, ulterior bebelușului-copilului-adolescentului, super-dotat care vorbea ca un adult care trăiește într-un îndepărtat secol XXI care se mai și scuză obsesiv pentru vocabularul prea dezvoltat pe care-l deține.

De ce a trebuit să sublinieze într-atât autoarea în primele câteva pagini că fetusul e conștient de vocabularul și cunoștințele sale? Nu erau absolut deloc necesare aceste sublinieri pentru că cititorii nu sunt chiar atât de tâmpiți încât să-și dea seama că au de-a face cu o găselniță ficțională. Din păcate, în momentul în care tot bați apa-n piuă cu astfel de scuze există riscul de a enerva un set de cititori care să lase naibii cartea, chiar dacă erau cu adevărat interesați de volum.

Am avut o intensă senzaţie de deja-vu cu Max ăsta şi are legătură cu Hoţul de cărţi, dacă mă înţelegeţi.

 Partida neterminată – Keith Devlin

După Împotriva Zeilor, Partida neterminată a lui Devlin a apărut foarte oportun pentru mine. Cu ceva semne de întrebare și dorință de a afla mai multe despre relația dintre Fermat și Pascal, nu am ezitat absolut deloc când am văzut volumul la raftul de reeditări.

 Nu mi-a părut rău absolut deloc. Foarte multe informații le aveam deja din cartea lui Bernstein, dar Devlin se ocupă mult mai detaliat de discuția dintre Fermat și Pascal cu privire la problema împărțirii potului între jucătorii care se opresc din joc în momentul în care unul dintre ei conduce cu doi la unu.

 Devlin își dezvoltă cartea luând pasaje din scrisoare lui Pascal către Fermat și așa se și formează capitolele. Fiecare capitol are parte de o scurtă trecere în revistă a următorului pas presupus de fragmentul inaugural, observații cu privire la evoluția probabilității în istoria umanității, scurte informații despre biografia celor doi mari matematicieni precum și formule matematice menite a explica și face cât se poate de accesibilă discuția și teoria gânditorilor francezi.

 O cărțulie cu un ton didactic, care pe mine m-a bucurat pentru că nu sunt un foarte priceput într-ale matematicii, ton care nu cred că-i va atrage pe foarte mulți cunoscătorii sau pasionați de acest domeniu pentru că, până la urmă, Devlin nu face altceva decât să adune la un loc și să expună cât mai simplist una dintre cele mai interesante discuții care au existat în istoria matematicii. Cu alte cuvinte este un fel de Idiotʼs Guide to Pascal letters to Fermat.

 O recomand celor ca mine.

 Restul cărților enumerate mai sus merită articole separate și vi le voi prezenta pe parcursul acestei săptămâni.

Anunțuri

7 gânduri despre „Ce-am făcut în weekend:

  1. :))

    Bine ca stiu cu ce se mananca Despre iubire si moarte. Era sa o cumpar si eu zilele astea. 😀

    Cat despre Baconski, individul pare un snob 100%. N-am citit ceva de el, si probabil ca nici n-am sa citesc dupa recenzia asta. 😛

    • Mda, cu Baconschi treaba-i clara.
      La fel si cu Suskind. Ar fi fost bani aruncati pe fereastra.
      Ma bucur ca am reusit sa fiu foarte scurt cu volumele care nu mi-au placut, nu de alta dar cand ma aprind, greu ma opresc 🙂

  2. Eu sunt curioasă cum ți s-a părut „Podul cu trei arce” de Ismail Kadare – nu de alta, dar este unul dintre scriitorii mei preferați. 🙂 Știu că are și cărți mai slabe, și cam ezit să citesc acest roman, deși îl am în bibliotecă, laolaltă cu „Umbra”. A, dar sunt curioasă și de „Cina” lui Koch, o pusesem pe lista mea la începutul anului.

    Din ce ai prezentat mai sus, parcă niciuna dintre cărți nu intră în sfera mea de interes (poate cu excepția eseului lui Süskind) și recunosc că nu m-aș fi apropiat de ele. Dar ai citit zilele acestea, nu glumă! 🙂

    • Podul cu trei arce mi s-a parut tipic Kadare. Nu mai citisem de multa vreme ceva de el, dar cartea mi-a amintit de stilul lui foarte clar. Seamana muult cu Piramida si cu aerul din Aprilie spulberat. Are ceva cu primavara dumnealui si aici..Florile inghetate din martie…Sper sa reusesc sa scriu zilele astea despre carte, dar mi-e teama ca o sa dau spoilere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s