Seria Sprawl (#1): Neuromantul de William Gibson


Neuromantul – William GIbson – click pe poză și cumpără cartea!

My rating:  3 of 5 stars 

După o discuţie cu Elena, am realizat că am toate ediţiile în care a apărut până acum Neuromantul lui Gibson.

Ediţia din 1994 de la Editura Cristian Plus (ediţie pe care din păcate o am rătăcită prin biblioteca la care nu mai am acces), ediţia din 2005 de la Leda, cea din 2008 de la Univers şi acum ediţia care deschide integrala Sprawl de la Paladin. 🙂 Am să revin şi cu o poză în care să se regăsească acest mic exemplu de obsesie de colecţionar. 🙂

Pe când eram adolescent era nebunie la mine-n școală cu SF-urile. Eram un grup de vreo 6-7 băieți și vreo două fete care citeam în draci Asimov, Herbert, Heinlein, K. Dick, Lem, frații Strugațki, Spinrad etc. Pentru că eram într-un cătun uitat de dumnezeu încă de pe atunci, când ieșea careva într-un oraș mai mare, cum punea mâna pe ceva SF-uri noi le și împărțea cu dărnicie găștii. Bineînțeles că eram abonați cu toții la bibliotecă și eram geană pe noile achiziții, achiziții care nu erau nici chiar atât de dese și nici deosebite din punct de vedere calitativ.

La un moment dat, nu mai știu cine exact, a venit cu o carte care se chema Neuromantul de William Gibson. Nu prea știam multe despre autor, nici despre carte, nu prea aveam de unde să ne informăm pentru că nu aveam internet și singurele noastre surse de informații erau alți prieteni SF-iști, Alexandru Mironov și revista Anticipația. Dar cel care a cumpărat-o a fost convins de librarul care i-a dat-o că e cea mai tare carte SF care o existat vreodată și că are chestii pe care el nu le-o mai citit vreodată. Îi un fel de Jules Vernes inspirat de Mașinăra Rock-n-Roll a lui Spinrad (n-am să uit comparația asta pentru că, deși Little Heroes a lui Spinrad a apărut trei ani mai târziu, la momentul respectiv eram toți în limbă după Spinrad și era un adevărat etalon, chiar dacă nu era unul dintre scriitorii cei mai buni pe care-i citisem). Toți am tăbărât pe ea. Norocosul al doilea cititor a fost o fată și nu am mai putut răbda să-mi aștept rândul ca să o citesc așa că la primul drum în Rădăuți, mi-am cumpărat și eu cartea. Și n-am dormit câteva nopți la rând până am terminat-o de citit.

Nu am înțeles foarte multe din ea și știu că a iscat discuții pentru că niciunul nu am reușit să o urmărim cum se cuvine și ne-am pierdut în imaginația lui Gibson. Dar ne-a plăcut. Cât am înțeles din ea ne-a plăcut foarte mult. Și a ajuns să fie la fel de iubită ca și Vânătorul de recompense, Fundația, Dune și Omul demolat. Dar dacă ne-ai fi întrebat de ce ne place, nici măcar unul dintre noi nu ți-ar fi putut răspunde concret… 🙂

Despre ce este vorba:

Case este un fost cowboy (hacker) care-și pierde timpul cu droguri și afaceri dubioase în Chiba. Foștii angajatori i-au cam prăjit creierul și nu prea mai are șanse să-și facă vechiul job de cowboy. Zilele se pare că-i sunt numărate atât datorită faptului că are nevoie de câteva transplanturi noi cât și pentru că se pare că-l urmăresc niște indivizi ce-i vor capul. Însă norocul îi surâde lui Case care primește un job din partea unora care-i garantează că-l vor vindeca și că-i vor da șansa de a face din nou ceea ce-i place. Șansa de a se întoarce în virtual, de a reaccesa matricea sună mult prea bine și Case se aruncă cu capul înainte într-o poveste extrem de complicată care-l va arunca direct în brațele unei malefice Inteligențe Artificiale.

Am citit foarte greu Neuromantul și am realizat, aducându-mi aminte ca prin ceață de puștanul de vreo 15-16 ani care eram când am citit prima dată cartea, cât de bine e să revii asupra unor lecturi din tinerețe. Neuromantul se parcurge greu pentru că Gibson are o scriitură fracturată care rupe dialogurile între personaje și nu dă foarte multe indiciii cu privire la persoana care vorbește și la ce se referă exact. Trebuie să fii cu ochii în patru dacă vrei să nu te pierzi în povestea lui. Fracturarea narațiunii poate să fie deosebit de enervantă mai ales în momentul în care te trezești înconjurat și atacat de noțiunile speciale folosite de Gibson ca să explice realitatea virtuală, inteligența artificială și lumea computerelor așa cum o vede el. Termenii pe care trebuie să-i gândești bine de tot înainte de a-i așeza în economia poveștii te pot face să arunci cartea de pereți. Dar nu o faci, pentru că Gibson te prinde. Ești curios ce urmează să i se întâmple lui Case, care-i treaba cu Iarna Mută, cu Armitage, cu Molly etc.

Gibson a scris cartea în 1983 și a fost publicată în 1984. Lumea spune că este un pioner într-ale literaturii prin invenția cyberpunk-ului. Pe bună dreptate. Un adevărat vizionar pentru că a reușit să vorbească despre o rețea extrem de asemănătoare cu internetul din zilele noastre. Foarte adevărat. Un scriitor fenomenal. Da și nu. Gibson parcă suferă de deficit de atenție. Când este liric, când arde două-trei dialoguri de parcă-s prinse din zbor de o ureche indiscretă, personajele sale uneori parcă-s cu mintea aiurea pentru că nu se pot concentra mai mult de câteva secunde la ceea ce fac, arareori ți se explică când, la cine și de ce un personaj se adresează unui alt personaj care a apărut de nicăieri și s-a proțăpit în ochii cititorului. Gibson este, în schimb, foarte atent la detaliile tehnice și tehnologice cu care „împovărează” cartea și cititorul. Însă ca să poți pricepe ceva trebuie să fii foarte atent la toată scriitura, altminteri riști să te trezești debusolat și cu chef de alergat în jurul blocului în loc să citești cartea mai departe.

Salutară intenția editurii Paladin care s-a hotărât să scoată toată seria Sprawl, la momentul la care scriu acest articol ultimele două volume din serie au poposit deja în librării, și sper din toată inima ca cititorii de gen să se reîntoarcă sau să-l descopere pe Gibson și pe al său Neuromant.

De ce 3 stele: categoric Gibson merită și trebuie citit de absolut orice pasionat de SF și cyberpunk. Nu contează cu ce senzație vei rămâne, însă trebuie să ai în vedere faptul că ai în mână o carte ce a intervenit decisiv în evoluția literaturii science-fiction prin inventarea unui nou gen care s-a dezvoltat extraordinar de rapid și a oferit lumii scriitori care mai de care mai interesanți. Deși m-a chinuit pentru că mi s-a părut inutil de ermetic și greoi pe alocuri, Gibson rămâne, totuși, unul dintre cei mai fantastici scriitori de science-fiction.

Alte recenzii:

Tesatorul – Florin Pitea     Jurnalul unei cititoare   Blogul lui Enginereed 

Anunțuri

13 gânduri despre „Seria Sprawl (#1): Neuromantul de William Gibson

    • Ai de capul meu ce frumos am dat-o cu mucii-n fasole… Cine stie ce are de impartit subconstientul meu cu Leonard Miron de l-am pomenit atat de subtil si i-am schimbat si numele. 🙂

      Da, o stiu. Am pus ochii acu’ ceva timp pe ea pe cand strangeam cartile lui Spinrad, hotarat sa-i dedic si lui o serie de autor. Cred ca-mi lipsesc doar vreo doua traduceri din Spinrad in momentul de fata. Pe asta inca nu o am, dar nu-i tarzie vremea. Sper… 🙂

      • Daca nu o gasesc in vreo librarie din Timisoara, atunci o comand online. Am vazut ca editia tiparita nu mai e disponibila pe destul de multe site-uri si nu vreau editia ebook pentru ca le am pe toate tiparite si nu vreau sa stric feng-shui-ul. Am sa vad cum fac ca poate mai iau si noul Dune daca tot plasez o comanda la voi. 🙂

    • Exact la asta ma gandeam. Cu 100 de lei imi iau toate cartile si daca e si transport gratuit, e perfect. Nu stiu cand am sa le si citesc (trilogia Dune), dar trebuie avute-n posesie pentru ocuparea timpului la batranete 😛

      La Cartea de nisip nu e – verificat. La Esotera nu ma duc din principiu.

      Ramane varianta online.

  1. Like-ul meu nu e pentru recenzia cartii (asupra careia n-am ce comenta, ca nu ma pasioneaza SF), ci pentru incursiunea in anii de liceu, ca sa stii sa mai bagi si pe viitor 😉

    • :))))) Daca ar fi sa fac vreodata un top al celor mai tari comentarii pe blog, cred ca al tau s-ar regasi in Top 5 :))))

      Am notat doleanta ta 🙂

  2. Pingback: Prin blogosfera literară (16 – 29 martie 2015) | Recenzii filme si carti

  3. Am început cartea de câteva zile şi într-adevăr, din multe puncte de vedere omul e un geniu şi lectura m-a prins, dar ceva scârţâia şi nu îmi dădeam seama ce. Ei bine, era fragmentarea şi, deşi era în faţa mea, nu ştiam să-i zic pe nume. Se pare că uneori nu e de ajuns să fie în faţa ta, trebuie să îţi intre şi în ochi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s