Serie de autor: Oceanul de la capătul aleii – Neil Gaiman


Oceanul de la capătul aleii – Neil Gaiman

My rating:  2 of 5 stars 

Sunt câteva săptămâni bune de când am citit cartea și între timp am mai citit și alte cărți de Neil Gaiman, dar impresia că am fost tras în țeapă încă nu m-a părăsit.

Un adult se întoarce la casa părintească. Ajungând la o casă din vecini, amintiri din copilărie revin și rememorează o întâmplare extraordinară pe care a crezut-o uitată.

Cred că este cel mai prost roman al lui Gaiman.

Povestea este tratată extrem de superficial. La fel și personajele.

Înțeleg că Oceanul este un fel de portal, că femeile Hempstock sunt un fel de paznic, că monstrul care intră în lumea reală se joacă cu visele superficiale de fericire ale oamenilor și că zona unde l-a plimbat Lettie pe eroul nostru este un fel de închisoare unde monștrii sunt închiși în diferite forme pentru că nu au voie să fie liberi în nicio dimensiune.

Dar de ce nu explici mai multe? Care este rostul Oceanului? Sub ce reguli și legi funcționează? Cum și sub ce reguli funcționează Păsările foamei? De ce nu sunt afectați mai mulți oameni de Ursula? De ce mama băiatului nu este afectată de Ursula?

Click pe poza pentru sursa

Sunt multe întrebări fără răspuns din simplul motiv că Gaiman a scris povestea pe genunchi, într-un mod cât se poate de rapid și fără să acorde atenția cuvenită tuturor detaliilor care construiesc povestea. Este mare păcat că nu a fost mai grijuliu pentru că ideea cu țeserea realității și a timpului, talent pe care-l are bunica Hempstock, este genială și de-a dreptul incitantă!

Dar problemele nu se opresc aici. Personajele sunt atât de slab construite încât toate par a fi biete impresii ale unor existențe fictive – tare, așa-i? mai, mai că am reușit să te fac să nu înțelegi nimic.  Pe lângă faptul că sunt atât de firav construite încât o simplă pală de vând le pot face uitate pe rafturile bibliotecii, nu sunt ajutate spre a fi memorate nici de acțiunile pe care le întreprind. Singura ce poate rămâne în minte este doar Lettie care se jertfește pentru a spori tragedia poveștii și a lăsa o împuțită coadă de pește pentru încheierea cărții. De exemplu, momentul în care tatăl încearcă să-și înece băiatul în cadă trebuia să fie un moment apăsător, marcant pentru întreaga poveste. Fragment bine scris, dar atât de prost așezat în economia narațiunii încât ajunge să fie complet uitat și irelevant pentru întreaga poveste. De ce l-a mai scris? Pentru a declanșa teroarea și fuga băiatului? Pentru a sublinia răutatea Ursulei?

Fantasy cu accente horror, un roman YA care putea fi potrivit pentru adulți dacă ar fi fost scris cu seriozitate și cu dedicație. Așa, Oceanul de la capătul aleii este doar o povestioară încropită în doi timpi și trei mișcări, cu ceva idei faine, dar insuficient dezvoltate și cu o căruță de personaje care mai de care mai insipide.

De ce 2 stele: pentru că se citește repede nu pentru că ar fi fenomenal scrisă ci pentru că te forțează să o citești repede ca să termini o dată cu chinul la care ești supus. Păcat de unele idei care sunt chiar interesante. Se putea mai mult. Probabil că agentul era foarte insistent cu un nou titlu și Gaiman a servit cartea de față ca să scape de gura lui. Oceanul nu este o carte terminată cum se cuvine în doar 260 de pagini. E, mai degrabă, un volum care se cere dezvoltat pe cel puțin 400-500 de pagini, cam ca în genul lui Stephen King care-ți lasă impresia că umple pagini de pomană până când te face să-ți dai seama că, de fapt, duce doar la bun sfârșit fiecare acțiune începută de vreun personaj. Povestea are un potențial enorm însă este doar un draft, o schiță, mai degrabă decât un roman finisat cum se cuvine. Cine știe, poate Gaiman va reveni asupra cărții și o va dezvolta cum trebuie astfel încât să ne bucurăm de tot ceea ce poate oferi universul imaginat și prezentat în Oceanul de la capătul aleii. Eu unul chiar sper asta.

Alte recenzii:

Lecturile Emei  Recenzii beletristica    

Revista Galileo  Bookaholic  

Frost Blade

Recenzii externe:

The Guardian   

NY Times

Anunțuri

4 gânduri despre „Serie de autor: Oceanul de la capătul aleii – Neil Gaiman

  1. Ai punctat exact ce m-a nemulţumit şi pe mine la cartea asta! Gaiman începe foarte multe idei, şi oferă răspuns la… nici una. În schimb, eu nu le-am perceput pe cele trei personaje feminine Hempstock ca pe nişte paznici, ci mai degrabă ca pe nişte divinităţi. Oceanul reprezintă parcă o îmbinare a pomului cunoaşterii binelui şi răului cu pomul vieţii. Nu vreau să zic mai multe, dar dacă ai văzut cumva Lucy, filmul, atunci scena de pe la sfârşitul filmului se aseamănă cu momentul când băiatul se scufundă în apa din găleată. Cât despre acea abilitate specială a bunicii Hempstock de a coase materialul pentru a recrea timpul şi spaţiul… uite aici: http://www.crystalinks.com/weaving_goddess.html În concluzie, Gaiman a făcut un mash-up de elemente mitologice aparţinând mai multor culturi, şi a cam dat-o în bară. Recunosc, mi-a plăcut foarte mult cartea, am trăit-o la maximum, însă sfârşitul nu m-a satisfăcut mai deloc… Păcat.

    • Da, e recunoscuta placerea lui Gaiman de a se juca cu personaje si elemente mitologice, chestiune care, ca sa fiu sincer, e interesanta dar nu ar trebui sa fie definitorie pentru un autor. La Gaiman implementarea de personaje mitologice cam in toate scriiturile sale ajunge sa te suprasatureze, vezi si cartea de fata.
      Ideea de mash-up e ok, e binevenita din partea oricui, in genul fantasy se face asta fest, dar sa le lasi la nivel de schita palida, e de neiertat.
      Din punctul meu de vedere e clar ca toata lumea a fost constienta ca Oceanul e slaba si s-au apucat sa promoveze cartea in draci, nu lobby pe langa critici, au vorbit in stanga si-n dreapta ca sa primeasca ceva premii, si gata bestseller-ul. DIn pacata au jignit inteligenta cititorilor in general si inteligenta fanilor lui Gaiman in special. Prin urmare, singurul care pierde din toata afacerea asta pe termen lung este doar Gaiman

      • Uite, ca să fiu complet sinceră, „Oceanul…” a fost prima carte de Gaiman pe care am citit-o. Nu că aş mai fi citit mare lucru de atunci. Doar „Cartea cimitirului” şi acum Stardust. Poate de asta m-a impresionat atât de tare. Însă am în casă şi „Zei americani” şi vreau să ajung la ea cât mai repede, am înţeles că e tot aşa, un fel de mash-up de legende, dar că e foarte reuşită. Vom vedea. Şi da, îţi dau dreptate, „Oceanul…” s-a bucurat de multă publicitate, de foarte multe recenzii pozitive, etc. Toţi erau gaga că în sfârşit mai scosese şi Gaiman o carte nouă. Însă nu pe bună dreptate, căci lasă prea multe lucruri neterminate. Poate dacă o să scrie vreodată o continuare la ea, sau o versiune alternativă, o să fim şi noi mulţumiţi. 🙂

  2. Pingback: Săptămîna SF&F: 15 – 21 martie 2015 | Galileo Online

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s