E van F despre: Naşterea. Istorii trăite, Poveşti cu scriitoare şi copii şi Mâini cuminţi. Copilul meu autist


Am citit de curând, la foc automat, trei cărţi pentru doamne şi domnişoare şi pentru domni dispuşi să tragă cu urechea şi am rămas cu impresii cât se poate de amestecate despre copii, despre naşterea şi creşterea lor.

Prima este Naşterea. Istorii trăite, o carte care, în seria pe care am început-o, avea şanse mari să fie cea mai horror, dar nu a fost nici pe departe aşa. Structurată temporal, cartea cuprinde articole scrise de femei care au născut în „perioada bună a comunismului“, femei care au născut în „vremea decretului“ – cele mai multe şi cu poveştile cele mai intense şi femei care au născut după ʼ90 în România sau în străinătate. Cumva îmi tot pică în mână cărţi despre naştere şi sarcină în perioada comunistă şi, dacă până acum credeam că naşterea naturală este firească, am ajuns acum să cred, din pricina nenorocirilor istorisite de doctori şi paciente, că accesul liber şi discreţionar la cezariană este un pas în faţă făcut de umanitate pentru a perpetua specia şi pentru a evolua. Nu cred că asta a fost intenţia, de pildă a Mihaelei Miroiu, dar, după ce şi-a spus greaua poveste, consecinţă a numărului limitat de cezariene/lună care făcea, de exemplu, ca o femeie cu un copil de 4-5 kg cu picioarele în faţă să fie obligată să nască natural (nu şi în exemplul de faţă), am ajuns la concluzia că sunt doar mofturi, fonfleuri pe care femeile de azi şi le permit din prea mult bine, acelea de a susţine că orice femeie poate naşte natural, că natura nu ne dă mai mult decât putem duce. Dacă ne-am întoarce cu câteva secole în urmă, în vremea în care doctorii nu salvau mamele şi copiii la naştere şi se murea pe capete cu moaşa la datorie, sunt sigură că multe femei ar fi dat orice să poată face o cezariană care să nu pună în pericol nici viaţa pruncului, nici pe cea a mamei. Dar nici nu e nevoie să ne întoarcem cu câteva secole în urmă, mărturiile sunt la abia câţiva ani distanţă (cred că o să îmi iau ceva dislike-uri şi câţiva pamperşi peste ochi pe faza asta).

Una peste alta, nu vă fie frică de o carte prea intimă, sumbră, cu sânge şi ţipete ca în filmele de groază. E cazul să vă aşteptaţi la nişte istorisiri lejere, plăcute, pline de umor (de exemplu critica soţilor Căpraru este absolut delicioasă, picată parcă din cărţile lui Voltaire sau ale lui Seinfeld…), care nu aruncă nicăieri cu resentimente şi gânduri negre. Adevărul e că toată povestea asta cu naşterea se termină acasă, după ieşirea din spital, deci cu acele momente de linişte şi fericire pe care nu le poţi întuneca in nici un fel.

Treaba asta cu gândurile sumbre o tot subliniez pentru că a doua cărţulie din serie, Poveşti cu scriitoare şi copii, mi-a părut aproape macabră, decorul unui film psihologic cu accente thriller şi horror pe alocuri, un film dintre cele de care vrei să te scuturi cât mai degrabă, pe care vrei să le uiţi şi care ţi-au stricat zilele şi ţi-au încurcat ploile – Fata dispărută pentru mine a fost o astfel de horipileală.

Mi-au plăcut mult articolele Anei Dragu (deşi o poveste prea scurtă, mai ales că noi ştim ce har de povestitoare are dumneaei), Simonei Popescu (articol pe care, din păcate, l-am mai citit undeva înainte, probabil pe net, lucru care mie nu îmi place) şi cel al Mihaelei Ursa (care, înţeleg de la roşuvertical că e, de asemenea, pe undeva pe net). M-au speriat câteva poveşti despre drame crude şi altele cu femei la capătul puterilor, iar un interviu mi-a ridicat părul de pe ceafă. Ce să mai zic… Probleme personale. Adevărul e că să nu mă descurc să alerg după un copil şi să nu reuşesc să îmi termin treburile mă pricep şi eu destul de bine. M-ar fi bucurat să văd mai des că se poate, cum spune Sonia pe cartepedia. Impresia care mi-a rămas e că nu se poate, sau că nu se poate aşa lesne cum am vrea noi să credem, aceste mame super-eroine. Nu cred că feministele ar fi prea mândre de această carte.

La Cluj:

pov

se poate am aflat dintr-o altă carte: Mâini cuminţi. Copilul meu autist. Nu aş vrea să prezint cartea, nici nu e mare lucru de prezentat, titlu o face de la cap la coadă, aş vrea doar să cred că poate fi citită de oricine, oricând, indiferent dacă e interesat sau nu de autism, fie că e părinte sau nu, psiholog sau doar pasionat de „memorialistică“. Nu vă ia mai mult de o după amiază şi vă va purta de la spaimă, la emoţie şi nu în ultimul rând la veselie fară să simţiţi, pentru că autoarea ştie cum să le împletească pe toate astfel încât să nu pice povestea nici prea greu, nici prea uşor: o mamă superhero pe care o admir şi un copil talentat care a reuşit să dea o notă pozitivă bolii prin muzică alături de un alt copil, mai mare, care a reuşit să aibă grijă de frăţiorul ei într-un mod care cu siguranţă vă va impresiona. Şi pentru că viaţa bate şi filmul şi cartea, mi-am amintit de Minunea o carte pentru copii care nu m-a impresionat prea tare la lectură, dar pe care o văd acum, câtă vreme asemănarea este izbitoare, cu alţi ochi.

Faţă de Mâini cuminţi am simţit pentru prima dată ceea ce am văzut că spun alţii fără ca eu să fi înţeles până acum, că nu poţi nota o carte despre viaţă pentru că e ca şi cum ai nota viaţa unui om. Dar primului volum, cel despre Naştere, i-aş da 4 stele cât se poate de strălucitoare, iar celui despre scris în vremea copilăriei i-aş da doar o stea la fel de întunecată ca tristetea care m-a cuprins citind-o. Mi-a rămas în minte, totuşi, din această carte, o idee care apare de două ori: că literatura pentru copii e cea mai greu de scris literatură. Oare aşa să fie? Oare de asta nu mai scriu românii literatură pentru copii? Asta rămâne de cercetat.

Norocoşii din Bistriţa au parte de lansare:

Anunțuri

13 gânduri despre „E van F despre: Naşterea. Istorii trăite, Poveşti cu scriitoare şi copii şi Mâini cuminţi. Copilul meu autist

  1. Asa, era si cazul sa mai scrie si Elena! 🙂

    Din pacate am vazut ca mai nou blogul Mihaelei Ursa e parolat, sper ca temporar, asa ca povestea ei nu cred ca e disponibila acum.

  2. Ura! Gand la gand. 🙂
    Eu incep cu Povesti cu scriitoare, dar le iau si pe celelalte curand. De cand ma gandesc la ea, o pun inevitabil pe acelasi raft cu Lapte negru care mi-a placut mai mult ca idee decat ca executie.

  3. Pai eu aveam impresia ca voi doua sinteti aproximativ de aceeasi parte, ca nu v-au placut vocile alea discordante. Nici mie, daca e sa spun drept, dar cred ca are un pic de legatura (pe care n-am inteles-o la momentul ala) cu sufismul.

    Oricum, cartea merita.

  4. Pingback: “Maini cuminti. Copilul meu autist” – Ana Dragu | fructitza

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s