Serie de autor în tandem – Neil Gaiman – Crazy Hair


Prefață: Pentru că am descoperit că ne place Gaiman suficient de mult cât să discutăm destul de detaliat despre cărțile lui ore în șir, am decis cu Sorin Moukandjo să scriem o serie de articole despre toate cărțile lui Neil Gaiman care ne-au căzut în mână. Cine este Sorin? Asta o să vă spună el dacă va considera necesar. Important este că-i place Gaiman și a acceptat jocul propus de mine de a scrie în tandem o serie de autor dedicată lui Neil Gaiman.

Dragă Sorin,

Incitat de discuțiile noastre purtate de-a lungul timpului, am răscolit librării, biblioteci și rafturi personale în căutarea cărților lui Neil Gaiman. Mi-a căzut mai întâi în mână Crazy Hair.

Crazy Hair

Povestea e destul de simplă și nu presupune un efort intelectual deosebit ca să prinzi firul imaginației ușor bolnave pe a lui Gaiman. Trebuie să recunosc că imaginea unui cap care poartă o ditamai claie de păr în care se ascund toate minunile, visele și aventurile pământului ficțional sau real nu m-a prea încântat. Ba dimpotrivă, m-a făcut să mă simt ușor inconfortabil. Nu cred că am fobii legate de firele de păr care se pot undui astfel încât să nască în mintea privitorului tot felul de imagini care mai de care mai năstrușnice, dar cred că rămân afectat de firele de păr pe care le pot găsi în mâncare, smocurile de păr care blochează aspiratorul și acele fire lungi care-și găsesc odihna pe diferite obiecte care țin mai mult sau mai puțin de igiena personală. Nu a fost o călătorie pe un teren minat cu sentimente de groază, dar ușoare indispoziții la nivel somatic am resimțit.

Poate și datorită desenelor lui McKean care are un talent de a te învălui cu imaginile lui astfel încât ajungi să ai senzația că te sufoci, că pierzi contactul cu realitatea, că tot ce cunoști este, de fapt, doar o iluzie și că fantasticul din desenele lui este singura realitate acceptabilă.

Poate mă-nșel, dar jocul lui Gaiman și McKean cu realitatea mă duce cu gândul la cum reușim noi să percepem anumite obiecte. Oare dacă le înțelegem și ne raportăm la ele pentru că le privim printr-o lentilă deformată și singurul mod de a le pătrunde misterul este tocmai aruncarea lor în plan ficțional și supunându-le la un test de fantazare? Oare sesizez o alterare voită a realității tocmai pentru a-i surprinde misterul din banal?

M-am uitat și reuitat peste carte și, după ce am citit și primul volum din Sandman, am tras concluzia că nu e doar Crazy Hair, ci e vorba despre ce e dincolo de firele de păr: extraordinara și fascinanta capacitatea a omului de a visa, de a imagina și a strânge toate aceste minuni sub o claie de păr într-o lume în care oricine poate să locuiască când vrea. Părul Nebunatic nu o fi tocmai acel păr de pe capul scriitorilor?

Text: Neil Gaiman Desene: Dave McKean

Text: Neil Gaiman
Desene: Dave McKean

E bine că începem să discutăm despre Gaiman  pornind la drum cu colaborările sale cu McKean. Avem ocazia să vorbim despre doi artiști care au colaborat într-o perioadă de timp specifică și sunt, dacă vrei, datați. În week-end am apucat să revăd unele dintre lucrările celor doi – The Day I Swapped My Dad for Two Goldfish (1998), The Wolves in the Walls(2003), Signal to Noise. Sigur, primele două diferă de S2N pentru că le sunt dedicate copiilor. De altfel, din câte-mi amintesc, ambele cărți poartă dedicații din partea autorilor către propriii copii. The Day I Swapped My Dad for Two Goldfish este chiar inspirată dintr-o reacție a fiului lui Gaiman care i-a spus că ar prefera să aibă peștișori aurii în loc de tată. Colaborarea dintre cei doi funcționează perfect atunci când pătrund în imaginarul copiilor, în locurile intermediare în care fantezia contaminează realul, iar rezultatul este cel mai adesea înspăimântător… chiar și pentru cei trecuți de vârsta copilăriei. Sau, în lucrările pentru adulți, când încearcă să acceseze / interpreteze jocurile difuze ale memoriei, limbajul amintirilor și construcția lui din frânturi de diverse media.

De altfel, mi se pare că tehnica colajului îi reprezintă pe amândoi și reprezintă în același timp o modalitate de expresie specifică sfârșitului de secol 20, atunci când era cutting edge să faci asta în print, dar mai ales pe net. McKean îmbină desenul cu fotografia și cu imaginea procesată digital și de cele mai multe ori îi iese. În alte rânduri îmi par rateuri specifice excesului de filtre și post-procesări descoperite la începutul anilor ’90, atunci când trebuia să mărești bpm-ul la Jingle Bells ca să se potrivească cu sample-ul jungle. Și chiar dacă imaginarul lui McKean, dar și al lui Gaiman, ceva mai voalat, vine din zona culturii grunge, a texturilor și pattern-urilor suprapuse, a distorsiunii, cum spuneai și tu, nu pot să nu-i asociez cu explozia culturii sample-urilor și a colajului. Gaiman citează și rescrie, e tehnica lui de bază, după părerea mea. Similar cu un jazman sau un producător de hip-hop își alege în primă fază tema/ ritmul pe care urmează să improvizeze. Iar când improvizează se folosește de locurile comune, de hituri, de basmele fraților Grimm, de povești din 1001 de nopți sau alte teme/ hituri ale literaturii pentru copii universale. Marele merit, imho, în literatura pentru copii a lui Gaiman este că reușește să aducă la zi magia basmelor, reușește să învăluie în mister realitatea dezvrăjită, s-o scoată din banal. Și face lucrul acesta fără să pară un exercițiu retard sau doar un exercițiu.

Ei, asta e un lucru dificil de făcut în zilele noastre când “sensibilitatea” sumbră/ goth este asociată mai degrabă cu mimarea sensibilității și alinierea la imaginarul adolescentin, decât cu lucrurile cu adevărat serioase sau „profunde”. (O grămadă de poeți tineri autohtoni sunt tributari acestui “gen”, acestei direcții și acestui imaginar pe care – încă – îl mai pot accesa; ceea ce nu-i face să fie NG). Gaiman e genul care face echilibristică între kitsch și cultura așa-zis serioasă, fără să pice în ridicol. Partea la care mi se pare că scârțâie este cea a discursurilor prea puțin nuanțate, dar nici astea nu-s ridicole. De altfel, una dintre calitățile principale ale lui Gaiman este că se umanizează prin auto ironie, lucru de apreciat la un autor atât de popular. Pe de altă parte, chiar atunci când merge în direcția asta, a discursului estetic îndoielnic, o face asumat, iar lucrurile pe care le scrie pot comunica și cu scepticii și cu cei care preferă să fie furioși, decât să afișeze o atitudine de staruri rock.

Articol scris de R van F și Sorin Moukandjo.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s