O carte de filosofie pentru detinuţi – 33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi


33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi de Alain Guyard
My rating: 1 of 5 stars

O carte de filosofie pentru detinuţi. Guyard povesteşte (înjură) istoria filosofiei pe înţelesul băieţilor de cartier, pe înţelesul analfabeţilor, al criminalilor, drogaţilor etc. în mod explicit asta îşi propune.

Mă şi gândeam ce probă de simţ metafizic: să detectezi lipsa cărţilor de filosofie pentru cei pe care nu îi interesează subiectul, când nici măcar ei nu simt această lipsă. E ceva să remarci o nevoie pe care nimeni nu o are. Îi şi văd pe criminalii în serie gândindu-se să studieze filosofia lui Platon, dar neînţelegând nimic pentru că nici o carte de filosofie nu conţine înjurături clare. Aştept audio-bookul în lectura lui Puya şi a lui Uzzi.

Cam tot ce stă scris pe dinafara cărţii e manipulatoriu, insidios şi inexact.

Să luăm pe bucăţele coperta 4 de sus până jos:

33 DE LECŢII DE LIFTING AL FILOZOFIEI, CARE ÎI RESTITUIE SAVOAREA ŞI MIROSUL EI DELICIOS DE PRAF DE PUŞCĂ, DE FIER ÎNCINS ŞI DE VIN ROŞU

Aici e destul de evident: oare chiar o şedea savoarea filosofiei în limbajul de cartier şi în repovestirea ei la modul cel mai grobian şi nefiresc cu putinţă? De ce e mirosul de praf de puşcă şi de vin mai bun decât mirosul de panseluţe şi de acadele? Nu v-ar atrage la fel de mult/puţin o reclamă: „33 de lecţii de îmbujorare a filosofiei, care îi restituie savoarea şi mirosul ei inocent de acadele, de răsărit de soare şi de panseluţe“. La fel de absurd şi arbitrar.

Potrivit unei preconcepţii, un filozof adevărat trebuie să fie căzut la pat sau deja mort, cu mătreaţă pe umerii tweed-ului şi resturi de la micul dejun în barbă, veşnic având ceva de mormăit în latină. Sau, altfel, un dandy de televiziune cu trei nasturi descheiaţi la cămaşă, cu un zuluf rebel, gata să facă orice ca să seducă rapid câteva profesoare de literatură în prag de pensie. Total greşit

Aoleo!!! Dar cine are această preconcepţie? În plus, dacă ai o dispută personală cu Luc Ferry, Bernard Pivot sau Bernard-Henri Lévy pe care îi invidiezi din străfundurile sufletului, nu o trâmbiţa peste tot. Bănuiesc că nici Alain Guyard şi nici cei care au redactat toată povestea asta nu au mai zărit de mult vreun filosof. Nici nu mă mir, dacă îl caută la şcolile de corecţie şi în mijlocul cartierelor stăpânite de delicvenţi.

O paradă sălbatică, într-un ritm alert, de la Socrate – filozof de bar, la Machiavelli – serial killer –, de la Diogene – distrugător de efigii, la Alexandre Jacob – secera şi ranga, de la Marx – mărunt preparator de  capital măreţ, la Foucault – skinhead de extremă ultrastângă. “

Nu nu este vorba despre un ritm alert. Este o carte atât de plicticoasă dacă te decizi să ignori limbajul vulgar (şi nu văd cum ai avea încotro) încât este de-a dreptul forţat până şi cuvântul „ritm“. Dar, pe de altă parte, sunt de acord cu termenul „sălbatic“ ca desemnând calităţi ale autorului precum necultivat, nedomolit, neobişnuit de violent, cumplit. Nemaivorbind că slalomul acesta plicticos abia dacă atinge câţiva filosofi de interes, pentru că autorul ne vorbeşte despre: Sade (bineînţeles!), Paul Lafargue, Orwell, Georges Sorel, Guy Debord, Jean Dubuffret, Serge Livrozet, Albert Cossery sau Mohamed X. Ne vorbeşte şi el despre ce ştie mai bine, sau cât de cât. Trecerea lui în revistă e cât se poate de şchioapă, fără noimă, nu urmăreşte nici un fir, nu punctează decât pe ici pe colo – Platon, Descartes (de pe copertă), Spinoza, Hobbes, Rosseau, Foucault, Nietzsche, Schopenhauer, Hegel.

În plus, face şi ceva erori de prezentare, de concluzionare şi mai ales de manipulare. De pildă: (despre Socrate) „Sărăntoc jovial şi bigam însurat cu o văduvă de război şi cu o zgripţuroaică, trăind pe spinarea prietenilor, îşi pierdea vremea cu băieţei sub cincisprezece ani şi avea să sfârşească la răcoare, pentru o pedeapsă de treizeci de zile care a culminat cu execuţia lui. Să îndrăznim s-o spunem, deci: filosofia s-a născut în închisoare, iar primele retranscrieri ale dialogurilor socratice nu sunt altceva decât nişte convorbiri la vorbitor.“

Aoleo again! Dar de ce să îndrăznim să facem asta? E asta cumva o concluzie firească? Din faptul că a mers o dată Socrate la Dephi am putea trage concluzia că filosofia s-a născut la Delphi? Şi mai arbitrar: din faptul că Thales a fost la părinţi acasă, în Milet, am putea trage concluzia că filosofia s-a născut la Milet? Etc.

Bănuiala mea e că o astfel de argumentare urmăreşte să justifice o carte de filosofie scrisă pentru deţinuţi şi tinerii din casele de corecţie

Marile figuri ale filozofiei într-un volum ce demonstrează că filozofii sunt mai aproape de mauvais garçons decât de păguboşi, pentru că, aşa cum spunea celebrul Freddy Nietzsche, a filozofa înseamnă a-i face în ciudă prostiei.

Care sunt marile figuri ale filosofiei am arătat mai sus, dar cine credea că filosofii sunt nişte păguboşi? Iar a-l numi pe Nietzsche Freddy nu mi se pare mai comic decât a îl numi Marele Mustăcios Sifilitic, aşa cum face Guyard în carte.

Cineva se aştepta la o carte în care să ia la mişto seriozitatea filosofiei, sau să scrie poveşti comice. Nu o face.

Iată, în schimb, câteva exemple:

„Teatrul este reprezentarea vieţii, a vietii dedublate, şi tocmai asta îl freacă la ficaţi pe Rousseau, că viaţa se dedublează, că are multiple reflexii, că se joacă folosind aparenţele şi prefăcătoriile. Ei bine, Rousseau transferă frica asta căcăcioasă în politică. Statul şi societatea trebuie să fie unul şi acelaşi lucru. Disputa, contestarea – rahat. Jos ironia! Dă-o-n mă-sa de critică!… Ne căcăm pe răzvrătiţii contra autorităţii! Rousseau nu a inventat democraţia, ci a inventat un stat umflat precum târtiţa unui ţărănoi ignorant şi incult înghesuit pe strapontină în timpul unei reprezentaţii de commedia dell’arte“.

„Ai în minte mecla mortală (stilistic vorbind) a lui Foucault din fotografiile de epocă? Cu nădragii à la Beatles mulaţi pe fund, cu helănci până la gât, ochelarii gen Starsky şi Hutch şi capul de skin? Vai, ce se mai pricepe individul!… Ȋntr-o zi e la o agitatiune cu amicul său Deleuze, în linia întâi ca să îşi exprime dezacordul faţă de carcerele din închisori. Aşadar, gardienii ies din camioanele de deţinuţi şi nechează veseli. Foucault observă şirul de copoi care începe să blocheze şi îi spune ceva la caternincă lui Deleuze. După moaca lui amuzată ai crede că îi propune ceva de genul: <Tu îi iei pe ăia cinşpe din dreapta, eu îi fac muci pe ăia douăzeci din stânga>. Dar adevărul e şi mai mişto. Îi zice aşa, într-o doară de faţă cu agentii Securităţii Naţionale <Hei, Gillou,! Îl iei tu pe Freud? Că eu mă ocup de Marx!> Provocarea a dat roade. Deleuze i-a făcut s-o ia în mână pe Freud şi pe toti ramoliţii cărora nu li se mai scoală şi pentru care dorinţa înseamnă lipsă scriind Anti-Oedip. Iar Foucault a caftit viziunea arheo-marxistă a puterii în care ne bălăcim de oareşice vreme“.

Poftă bună!

Anunțuri

2 gânduri despre „O carte de filosofie pentru detinuţi – 33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s