Elena prezintă: Dificultatea de a trăi – practici de parenting


Click pe poza ca sa cumperi cartea! Transport gratuit 😉

Caut de multă vreme informaţii concludente despre un subiect foarte controversat, însă insuficient discutat, cel puţin pe internet: când trebuie învăţat copilul cu oliţa? Cum pare un subiect dificil, duduile care îşi tot dau cu părerea pe net nu prea au argumente, femeile lipsite de discernământ care susţin AP-ul se predau pentru că habar nu au şi în Studiul China nu scrie nimic de asta, iar specialiştii în parenting nu pot comenta pentru că nu ţine de domeniul lor. Am găsit printre blogeriţele din România o singură duduiţă fără abilităţi şi compenţe care ne explica scurt: „doar n-o să-mi las copilul să poarte pamperşi până la 5 ani. Îl pun pe oliţă de la 6 luni“, de parcă între 6 luni şi 5 ani nu ar exista nici un punct intermediar.

Pe de altă parte, toate cărţile care tratează psihologia copilului şi dezvoltarea psihologică a copilului îndeosebi nu prididesc în a mai avertiza părinţii cu privire la importanţa alegerii momentului. În mod poate nu surprinzător, toţi spun că un copil este gata să înveţe statul pe oliţă atunci când poate urca şi coborî singur o scară de zugrav, dar asupra acestei informaţii voi mai insista.

De ce este acesta un subiect de psihologie şi de ce trebuie să cerem această informaţie de la specialişti şi nu de la duduile care cred că ştiu ce e mai bine pentru copilul lor? Pentru că atunci când vrem să ne controlăm fizicul avem nevoie de o dezvoltare mentală corespunzătoare, pentru că doar după ce ne vom fi însuşit o grămadă de deprinderi vom fi capabili să ne concentrăm şi să  acţionăm conştient asupra vezicii urinare, de pildă.

Bineînţeles, orice copil poate fi DRESAT astfel încât să folosească oliţă înainte chiar şi de 8 luni, dar preţul, va spune orice psiholog, este imens şi am de gând să explic şi de ce. Diferenţa dintre EDUCAŢIE şi DRESAJ? Speranţa Farca o prezintă cel mai clar: participarea conştientă a copilului, nimic mai mult.

Am vrut să fac o compilaţie, un rezumat din cărţile de psihologia copilului pe care le-am citit: Cum întâmpinăm copilul.., Anii magici, Nevoile esenţiale ale copiilor, Difultatea de a trăi, Când apare copilul, Ce să le spunem copiilor şi încă 2-3, pentru că fiecare are punctată câte o chestie mişto. Din comoditate şi lipsă de timp o să prezint doar o parte extrem de sugestivă din Dificultatea de a trăi, din capitolul (atenţie!) “Copilul de la oraş” (aici femeile se grăbesc pentru că nu sunt copiii primiţi la creşă sau, mai oribil, pentru că al lor copil trebuie să fie primul care renunţă la pamperşi, nu din spirit de competiţie, ci din respect pentru natură).

Sistemul nervos central al micii fiinţe umane nu este complet format decât pe la douăzeci şi patru de luni sau douăzeci şi opt de luni. Continenţa sfincteriană este o achiziţie spontană şi NATURALĂ la toţi copiii al căror sistem nervos central este deja constituit, adică a ajuns la terminaţiile părţii inferioare a măduvei spinale, care comanda senzaţiile diferenţiate ale muşchilor fini din talpa picioarelor, ca şi senzaţiile diferenţiate de plin din rect, din vezică, de control al anusului şi al meatului urinar.

Dovada constituirii definitive şi suficiente a sistemului nervos central este dată de capacitatea de a merge fără probleme, de a alerga cu uşurinţă, de a ţopăi din plăcere, de a se căţăra, de a urca şi coborî pe un scaun de bucătărie – toate acestea pot constitui un test pentru încheierea respectivului proces organic -, iar această încheiere este singura care permite continenţa sfincteriană pe care o comandă chiar copilul.

Întârzierile de limbaj şi cele psihomotorii îşi au originea în forţarea nevoilor alimentare, excremenţiale şi motorii ale celor mici, forţare care se datorează lipsei de experienţă a mamei, ignoranţei, lipsei de interes pentru cercetare („Eu ştiu ce e mai bine pentru copilul meu, eu sunt specialist în nutriţie, parenting, educaţie, psihologia copilului etc.”. Oricine îşi poate da seama că nimeni nu poate avea atâtea competenţe, dar mamele chiar ajung să creadă că se pricep la orice pentru că şi pe vremuri se creşteau copii fără informaţii.) şi mai ales lipsei de respect faţă de copil şi faţă de ritmul de apariţiei a nevoii şi a dorinţei copilului care însoţeşte dezvoltarea senzorială şi psihică.

Deşi vor să lase această impresie “mamele de la oraş”, după cum le numeşte Francoise Dolto, nu sunt preocupate să lase copilului iniţiativa în ceea ce priveşte mâncarea, jocul, îmbrăcarea, manipularea obiectelor etc., impunându-I propriile standare psihomotorii şi de continenţă.

Orice continenţă însuşită înainte de 24 de luni prin dresare se datorează dependenţei de insistenţele şi cuvintele mamei şi se poate dobândi numai cu riscuri. Mai sofisticat spus: orice copil care nu mai face pe el înainte de acest moment înseamnă că este dependent faţă de adultul care perverteşte autonomizarea micii fiinţe uname, plasând-o din teamă sau prin seducţie într-o poziţie de dependenţă, ceea ce prejudiciază în cel mai înalt grad dezvoltarea psihomotorie ulterioară a copilului respectiv.

Pe scurt: dresându-l pe copil să îşi controleze corpul  în afara propriului ritm de dezvoltare aducem atingere demnităţii lui de fiinţă umană (cum ar fi să ni se facă nouă ceva asemănător la 30 de ani?) şi, mai mult, îi producem o rană cronică în însăşi încrederea pe care o are în el şi în respectul pentru propriul corp. Prin educare el trebuie să înveţe să aibă grijă de corpul său şi să îi acorde îngrijirile de care are nevoie, în ritmul care îi este propriu, fără ca acest lucru să îl contrarieze în vreun fel.

Partea care mă interesează cel mai mult este cea care priveşte strict dezvoltarea băieţilor şi problemele care ar putea apărea în urma unei forţări inutile:

La băieţei până 25 sau 30 de luni micţiunea este compatibilă cu erecţia. Simplu: încercând să controlăm continenţa aducem prejudicii dezvoltării sexuale normale a copilului. Diferenţa dintre penisul erectil sexual şi cel micţionar nu va putea fi făcută de către băiat decât după ce constată imposibilitatea de a micţiona în erecţie şi după ce mama îi spune cuvinte adevărate despre acest fenomen anatomic.

Enurezisul dispare la aproximativ trei luni după ce copilul are control sfincterian în timpul zilei, atunci când acest lucru s-a întâmplat în mod spontan. Dimpotrivă, pentru copilul a cărui mamă a suprimat în timpul zilei libera funcţionare şi libera manipulare ocazională a penisului în momentele de erecţie, micţiunea nocturnă este singurul mijloc inconştient de satisfacere a pulsiunilor sau dorinţelor refulate în timpul zilei  pe fondul dependenţei de mamă.

O problemă cu care s-au confuntat medicii în perioada interbelică este foarte sugestivă: ei au constatat că tinerilor căsătoriţi le era imposibil să aibă relaţii de natură sexuală cu soţiilor lor. Asta pentru că în anii ’30 apăruse moda “înfăşatului englezesc”, precursorul scutecelor reutilizabile, care le făcuse pe mame să grăbească învăţatul cu oliţa pentru a scăpa de spălat (ceea ce, surprinzător, se întâmplă şi astăzi: femeile vor să apere natura şi folosesc scutece lavabile, dar, din prea multă lene sau epuizare, se decid să scurteze perioada de spălat, începând cât mai devreme dresajul pentru oliţă), în vreme ce la ţară în anii din urmă, copiii erau îmbrăcaţi cu o cămăşoaie (care mai târziu devenea cămăşuţe) fără nimic pe dedesubt, astfel încât mereu se găsea cineva care să şteargă uşor urmele micilor accidente – nimeni nu se grăbea acolo cu oliţa. Culpabilitatea sexuală resimţită de tineri când aceştia urmau să aibă un act sexual cu o femeie iubită devenea mai acută atunci când aceasta le devenea soţie şi insuportabilă dacă ea purta acelaşi nume ca şi mama.

Françoise Dolto este foarte expresivă atunci când îşi doşte ca cei mici să fie protejaţi de competiţia dintre mame pe tema acelei crunte mândrii pe care o resimt când copilul nu mai face pe el. Contintenţă nu poate fi cerută unui copil decât după ce el va fi învâţat să meargă bine, să-i placă să se caţere, să aibă o îndemânare manuală exersată prin jocuri de îndemânare şi manipulare a obiectelor, înainte de a înţelege perfect limbajul şi de a cunoaşte toate cuvintele care denumesc obiectele curente şi toate verbele care desemnează manipularea lor.

Ar fi minunat dacă fiecare mamă ar citi măcar două-trei cărti despre dezvoltarea psihologică a copilului şi, mai ales, dacă le-ar citi critic. Mai grozav ar fi,, dacă ar putea fiecare să stea de vorbă cu un specialist, nu doar cu un medic pediatru, măcar o dată la 6 luni. Poate că unii psihologie greşesc, dar, cu siguranţă, opiniile lor merită ascultate, chiar şi doar pentru a le critica. Nu ştiu cum ai putea educa un copil, dacă tu însuţi nu eşti dispus să te educi mai întâi.

Şi încă ceva: niciodată, dar niciodată, oliţa nu are ce căuta în dormitor, doamnelor. Nici în bucătărie, nici în sufragerie, nici în hol! Doar în baie, evident. Mare atenţie, nu?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s