Spectrul lui Alexander Wolf – când fantomele te năpădesc de-ţi pierzi şirul gândurilor


Click pe poza ca sa cumperi cartea. Transport gratuit 🙂

Spectrul lui Alexander Wolf de Gaito Gazdanov
My rating: 3 of 5 stars

Recenziile la volumașul de față sunt extrem de binevoitoare și pozitive. Acesta a fost și motivul pentru care am vrut să-l citesc. Ei bine, probabil că nu am cultura literară necesară să înțeleg profunzimea pe care atâți cititori o laudă, pentru că pe mine m-a lăsat total dezumflat. Spectrele lui Bulgakov, Nabokov, Dostoievski, Puşkin, Tolstoi, ale mai recenţilor Kurkov, Şîşkin și Sorokin, sunt multe prea bântuitoare și prezente ca să mai acorde vreo șansă unei fantome precum cea a lui Gazdanov.

Romanul e scris bine, se vede stilul rusesc, m-am delectat cu povestirile despre box, cu povestea de dragoste a personajului, ba chiar și cu diferitele chipuri ce apar de-a lungul poveștii, însă nu am reușit să văd, să înțeleg, să mă dumiresc cu privire la acel spectru și la complexitatea povestirii pe care o “acuză” atâția cititori.

La doar 16 ani personajul narator ucide, în timpul războiului civil rus, un om în legitimă apărare. Ani buni mai târziu acesta citeşte o povestire care redă cu lux de amănunte exact acel eveniment care l-a bântuit toată viaţa. Numele scriitorului: Alexander Wolf. Şocat fiind de acurateţea detaliilor, naratorul este convins că acest Wolf este tocmai cel în care a tras şi că acesta, miraculos, a supravieţuit. Astfel începe aventura căutării unei amintiri care i-a bântuit întreaga existenţă.

Parisul, luat la pas, din birt în birt şi din personaj în personaj, care mai de care mai interesant şi excentric, aduce o notă de noir, dar nu acel tip de noir pe care-l ştim de la autori precum Chandler, M. Cain, Hammet, Mendoza sau Camilleri, ci mai degrabă acel noir în care înoată sufletul celui care-şi caută locul în lumea reală, fugărit de amintiri şi decizii care nu-l lasă să-şi croiască o viaţă până când trecutul nu se va concluziona astfel încât prezentul să poată forma viitorul. Hai că am tulburat prea mult apele cu această propoziţie!

Din punctul meu de vedere noir-ul pe care-l găsim la Gazdanov este comparabil cu cel pe care-l găsim la contemporanul Poe şi la existenţialiştii Sartre şi Camus. Dezechilibrul psihic al personajelor confruntate cu fantome ale trecutului care apar brusc în prezent pentru a arăta problemele pe care respetivul le întâmpină în viaţa de zi cu zi este specific personajelor existenţialismului filosofic-mucalit sau filosofic-sumbru. Personajul lui Gazdanov este inteligent, cult şi capabil de a se orienta social, nu este nicidecum tipul alienat şi antisocial specific genului întunecat. Însă spectrul crimei din adolescenţă pluteşte constant asupra vieţii sale, materializându-se o dată cu povestirea lui Wolf. Căutarea acelui americănesc closure, oferă lui Gazdanov şansa de a dezvolta acţiuni în jurul personajului astfel încât personalitatea să fie supusă ochiului critic al cititorului. Coincidenţele care apar constant în viaţa personajului principal sunt suficiente cât să-ţi dea impresia că sorţii se joacă cu sufletul său împingându-l spre un deznodământ sumbru – un alt element folosit de Gazdanov – interesant dar nefinalizat şi nedezvoltat suficient.

Pierdut pe străzile Parisului, prin birturile în care se întâlneşte cu boxeri şi alţi jurnalişti enciclopedici de tipul lui, înfiripând o poveste de dragoste cu Elena Nikolaevna, femeie care-l va conduce înspre un deznodământ spectaculos în genul citatului Poe, nenumitul personaj îl caută pe Wolf în timp ce se caută pe sine – un drum dus-întors marcat de ciclicitatea pe care Gazdanov a impus-o şi construcţiei romanului.

Spoiler!

Da, cum începe, aşa se şi termină romanul – cu uciderea lui Wolf, precedată de (am impresia că un oarecare simbolism s-a inserat aici) moartea rituală a unui boxer vânat de politie, deces care pregăteşte deznodământul poveştii, muribundul rostind premonitoriu „e prea târziu”. Un eveniment introdus forţat pentru a justifica scena de final a cărţii.

Dacă uciderea lui Wolf îi oferă mult căutatul closure personajului, nu ştim. Şi astfel apare şi problema mea cu romanul lui Gazdanov: dezvoltarea semi-complexă a caracterului personajului principal tocmai pentru a trezi curiozitatea detectivistică literară în cititor care începe să urmărească atent modul de a fi al personajului; profil psihologic schiţat cu atenţie pentru a prezenta cât mai complex chinul sufletesc; plus relaţionarea evenimentelor care se întâmplă în prezent cu momentul crimei din adolescenţă – toate acestea se finalizează cu repetarea crimei, doar că la o vârstă adultă şi, de data aceasta, pe timp de pace…

Gata cu spoiler-ul!

Până la urmă, ce vrea să fie acest micro-roman?

Un thriller horror cu accente psihotice marca Poe?Păi, personajele lu Poe îşi găsesc întotdeauna răspunsul în răsturnările fantastice de situaţie…

Dramă existenţialistă cu accente fantastice sau absurde? Atunci de ce absurdul se face simţit doar la sfârşitul romanului, în rest fiind un realism consecvent? Fantasticul este susţinut de jocul acelor coincidenţe care se repetă mult prea des în evoluţia romanului?

Undeva Gazdanov îşi pierde busola şi, implicit, îl face şi pe cititor să se simtă pierdut în lectura romanului său – sau sunt eu de vină? Nu faptul că nu-l pot înregimenta într-un stil sau gen literar mă face să-l consider debusolant şi debusolat pe Gazdanov, ci faptul că pare să nu reuşeaşcă să ducă la bun sfârşit ce şi-a propus să facă cu acest roman – la fel de pierdut şi indecis ca şi personajul principal… Asta a vrut să facă, de fapt? Pe mine m-a pierdut de fan pentru că nu pot aprecia astfel execuţii ale timpului personal pe care-l dedic lecturii. Ah, da, nu am reuşit nicicum să rezonez cu lirismul lui Gazdanov care se insinuează, din punctul meu de vedere, neplăcut şi inutil.

De ce 3 stele: o recomand cu plăcere ca şi lectură simplă de după-amiază, un thriller fantastic uşurel care te prinde şi te poate distra. Însă dacă vrei să sapi mai în profunzime şi chiar vrei să înţelegi şi să analizezi ceea ce citeşti, apar unele probleme care, culmea, lasă impresia de superficialitate. Romanul nu e rău, doar că şi-a propus prea multe pentru cât a realizat în final.

Am mai citit şi alte recenzii dar nu am văzut nicăieri argumente legate de cele observate de mine. Sunt câteva laitmotive care se repetă atât de des încât se prăbuşesc în derizoriu.

Alte recenzii:

La Punkt – Ioan Stanomir

Bookaholic – Eli Bădică

Dilema Veche – Marius Chivu

Bookmag

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s