Citind/Călătorind cu Ulise – sesiunea 2


Ulise – James Joyce, Editura Univers, 2012, trad. Mircea Ivanescu

Citind Ulise – pag 54-420

Prima parte din acest articol este scrisă cu ceva timp în urmă. A doua parte este scrisă la o terasă din Alba Iulia, sub semnul arșiței și al unei beri reci. A treia este scrisă în Timișoara la sfârșitul unei nopți albe în compania textului delirant din capitolul Boii Soarelui care m-a țintuit în fotoliu. Am călătorit cu Ulise pe traseul Timișoara-Alba Iulia-Brașov și retur, drumul și liniștea singurătății eliberând stihiile care-mi chinuiesc degetele spre pierderea gândurilor întru documente în format WORD.

Actul 1

Am renunțat la note. Pur și simplu mă scot din sărite pentru că îmi frâng ritmul și distrug foarte mult frumusețea scriiturii/traducerii. Joyce trebuie trăit și mai apoi înțeles până-n prăslele. Cam ca și o relație de dragoste: mai întâi pasiunea după care chinul compromiselor.

Intră-n scenă Leopold Bloom. Și infidela sa soție, Molly. Leopold are parte de două scene, până acum, cu adevărat, din punctul meu de vedere, memorabile: când citește ziarul și-și curăță mațele și gândurile legate de moarte, gânduri care apar cu ocazia înmormântării prietenului său Dignam.

Ce mi-a atras atenția în mod special:

–          Relația lui Bloom cu soția infidelă – un amestesc de rușine, acceptare a situației, gelozie, ciudă, nervozitate – totul amestecat dar nimic nelăsat neobservat. Impresia mea este că Joyce ia în derâdere această înțelegere socială care este căsătoria și viața matrimonială;

–          Nu știu dacă monologul lui Bloom legat de măsline nu este cumva o metaforă la infidelitatea soției sale. Bineînțeles că detaliile, dacă e să existe vreo legătură cu un act sexual, sunt de-un erotism aprins – ”Molly le scuipă. Le știe bine gustul, acum… Îți face plăcere să le ții în mână (portocale și lămâi), fructe proaspete, cerate, le strângi în mână, le ridici la nas, le miroși aroma. Chiar așa, grea, dulce, o mireasmă de sălbăticie. Întotdeauna la fel, an după an. ” Sau poate e doar impresia mea;

–          Critica la adresa religiei și a ”obișnuințelor” popești este extrem de savuroasă. Bloom este un mucalit par excellence care nu pregetă în a mușca sutana popii de fiecare dată când are ocazia;

–          Dignam o dată pus în mormânt îi oferă șansa lui Bloom să peroreze filosofic pe marginea morții și a descompunerii. Un șobolan obez care răsare în fața unei cripte naște o serie de observații cinice. De asemenea, în aceste pagini, Joyce alege să pună față în față cruzimea naturii și fanteziile născute de religie legate de moarte și ”pățaniile” corpului uman ars, aruncat în apă sau, mai clasic și deontologic, oferit arvună viermilor pentru fructele/legumele/ierburile ce va să vie, Amin!

 

Getting Joyced:

Pe măsură ce înaintezi în epopeea joyciană, Dublinul se înfiripă din ce în ce mai mult în ochii tăi. Odată o imagine încețoșată. Acum străzile se conturează mai clar, oamenii încep să aibă trăsături, mirosurile încep să-ți dea târcoale, iar capul să-ți zumzăie de gândurile pe care începi să crezi că le gândești.

Umorul lui Joyce te consumă așa cum se consumă fitilul unei bombe: încet, dar sigur, câte o explozie de râs dement care-ți poate face consoarta să-ți tragă cu ceva în cap, copilul să tresară speriat și să înceapă să urle ca din gură de șarpe, proaspăt trezit din frumosul coșmar al nașterii.

Joyce nu este inteligent. Joyce este malefic. El nu folosește cuvinte ca să scrie, ci holograme. Toate danțurile făcute de puricii care-ți aleargă în fața este un joc vrăjitoresc al paparudelor care aduc, încet dar sigur, broboanele de sudoare pe fruntea ta.

Poate că nu am reușit eu să prind toate subtilitățile acestei minți întortocheate așa cum le-au priceput și disecat criticii/prietenii/cititorii/meticuloșii/hipsterii/bontoniștii lui, dar, la momentul acesta de un 23 și-un ghinion întors, nici că-mi pasă. Lectura este precum un mic dejun copios, bogat, în exact aceeași măsură, în calorii și crudități după o noapte cruntă de beție, eventual asezonată cu o partidă de sex din care nu prea mai reușești să reconstruiești imagini pentru că amintirile nopții de amor sunt mult prea înfiorătoare pentru a merita supușenia memoriei.

Actul 2 – pe o terasă din Alba Iulia

Aeolus – În redacție

Chinuitor capitol… O adevărată agonie. Notele volumului sunt inutile. Pur și simplu pierzi controlul textului gândit de Joyce. Sunt atât de multe trimiteri, atât de multe „zăvoare” care au nevoie de chei atât de complicate încât îți vine să-ți iei câmpii.

Capitolul se petrece în redacția unui ziar din Dublin unde se trec în revistă toate mondenitățile și evenimentele istorice care s-au întâmplat și se întâmplă în Irlanda începului de secol XX. O aroganță joyciană care poate arunca cititorul în golul care se deschide o dată cu darea de perete a geamurilor de la balcon…

Nu am savurat acest capitol din simplul motiv că am fost nevoit să stau cu două companioane deschise pe telefon pentru a putea pricepe, cât de cât, ce a vrut Joyce să comunice de fapt. Câte un rânjet de hienă, ici-colo, datorită umorului specific, dar nu suficient ca să mă ajute în savurarea textului așa cum s-a întâmplat până acum.

Lestrygonii – Cum te poate face Joyce să nu mai vrei să mai mergi vreodată la vreun restaurant

Înapoi alături de Bloom!

Discutăm despre modul „canibalic” de înfruptare a comesenilor lui Leopold Bloom. Acum am ocazia să văd lumea care mânăncă într-un restaurant așa cum o vede Leopold. Ei bine, am să mă abțin de la comentarii dar trebuie să vă spun că merită să citești acest capitol după care să dai o tură într-un local unde se mănâncă. Îți va schimba viața.

Un capitol savuros, că tot vorbim despre canibalism, de-a dreptul! Amuzant, scabros, violent, ce să mai, un tur de forță în care avem drept sprijin umărul lui Leopold Bloom. Slavă lui Joyce că l-a readus în scenă! Dacă mai aveam parte de încă o cură de Daedalus…

Scila și Caribda – Despre Shakespeare

Oh, tu Joyce cum agiți sulița folosindu-l pe Daedalus drept aruncător.

Vâj, vâj, vâj, vâjâind cuvintele îmi trec pe lângă urechi, mă feresc cât pot, mă uit la numărul lor, îmi trec liniuțe pe perete ca un prizonier, de la 178 la 211, ufff, ce chin, ce agonie, ce plictis arareori ucis de poezie pură și râs strident.

Scila și Caribda este chiar mai greu decât Aeolus. Este infernal. Am încercat să-l citesc în paralele cu un companion dar s-a dus naibii toată plăcerea textului – care, oricum, pentru un cititor ca mine este minimă. Probabil că în momentul în care ai foarte mult habar de Shakespeare, atunci textul lui Joyce este mult, mult mai suculent.

Înainte de Ulise, se recomandă cu strășnicie lecturarea profundă a operelor lui Shakespeare precum și a biografiei sale – mi-ar fi fost de folos acest mic detaliu, ca să fiu sincer.

Stâncile rătăcitoare – La pas, prin Dublin

19 cărți poștale cu Dublin-ului din 1904. Un ghid turistic fără de care eu nu aș pleca să vizitez Dublin-ul.

Actul 3 – la o pensiune de lângă Predeal, timp de trei dimineți, la cafea, în aerul curat și aspru de munte, cu Ulise îmi dreg mahmureala

Sirenele – La băut cu Daedalus și Bloom

Ritm de halbe, pleoscăituri, râsete, poc-poc bastonul unui orb, inima lui Bloom ține cadența muzicii pe care pașii lui Boylan o compun în drum spre Marion Bloom.

Daedalus se dedă la cântat – ce surpriză! ce surpriză?

Capitolul este mult mai ușor în comparație cu Aeolus sau Scila și Caribda însă sesizabil mai greu decât Stâncile rătăcitoare. „Fuga” pe care se spune că o pune în scenă Joyce cere multă atenție pentru a identifica și observa momentele cheie în care personajele devin interpreți ai propriilor operete.

Ciclopii – Fugi, Bloom, fugi!

Cred că este cel mai antrenant capitol din toată cartea. Discuțiile bețivilor din birtul lui Kiernan în care adastă Bloom sunt pline de viață și amuzante, paginile curgând mai repede ca niciodată.

Alternanța de stil pe care Joyce o practică în capitolul de față, care anticipează simfonia din Boii Soarelui, te prinde într-un fel de dans bahic.

Sfârșit apoteotic cu Bloom fugărit de o cutie de metal și un câine care-l va urmări, fără ca Bloom să prindă de veste, chiar și la întâlnirea cu domnița Gerty.

Nausicaa – La agățat

Cel mai ușurel capitol de până acum însă deosebit de savuros.

Scris într-un stil specific romanelor romantice, înzorzonat pe alocuri până la sufocare, Joyce construiește o Lolită dublineză, formând unul dintre cele mai simple și savuroase capitole.

Neașteptat, surprinzător, dar binevenit după chinurile anterioare. Concluziile lui Bloom din monologul pe care-l susține după despărțirea de Gerty este cireașa de pe tort.

Este pentru prima dată când am impresia că Joyce ar fi putut fi unul dintre cei mai profunzi psihanaliști ai secolului…

Înapoi la Timișoara, aștept pontajul care va să vie în sfânta zi de lucru de 10 ore, așa să-mi ajute ce-o putea și o fi la îndemână, Amin!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s