Davaiștii – Irvine Welsh – Critică socială în stil punk


Irvine Welsh s-a maturizat și a început să stăpânească meseria de scriitor cu adevărat. Davaiștii este un roman foarte bine scris, foarte bine construit, ale cărui personaje și  vieți, îți rămân tatuate pe suflet.

În Davaiștii, Welsh se întoarce la vechea gașcă din Trainspotting, însă de data asta ne povestește cum au ajuns băieții dependenți, de ce a ajuns Begbie la închisoare și cum erau ei înainte să devină davaiști.

Romanul este sumbru, greoi, apăsător precum o ceață deansă și grețoasă de toamnă. Scoția dificilor ani 80 este tărâmul tinerilor deprimați, speriați, debusolați și plini de ură la adresa sistemului. Rămași fără loc de muncă, neîntrezărind nicio salvare în viitor care să-i facă să lupte și să-și dorească ceva mai mult de la viață, aceștia cad pradă viselor facile, clipelor magice scurte dar intense produse de magica substanță chimică care anulează  problemele prezentului.

Spoiler:

Rent Boy își părăsește prietena din facultate și renunță la școală ca să se dedice heroinei.

Sick Boy ajunge să o facă pe peștele cu o puștoaică de 16 ani, pe care a făcut-o dependentă de dava, ca să facă rost de bani pentru a-și lua dozele.

Spud încă mai visează că o să fie bine și că o să se salveze de acest monstru lichid, însă dependența e grea al naibii și nu poate fi învinsă atât de ușor.

Tineri deziluzionați, plictisiți, fără opțiuni de a avea o viață mai bună, fără servici, incapabili să aibe o relație amoroasă profundă, anoști și abulici – așa sunt personajele din acest roman. Tineri pe care Scoția anilor 80 i-a ignorat total. I-a ignorat atât de bine și i-a izolat perfect încât aceștia, după cum spune unul dintre personaje, și-au căutat un grup, o gașcă din care să facă parte, ca să nu se simtă aiurea și singuri – drogații erau o gașcă foarte accesibilă. Ignorarea viselor și speranțelor i-a împins pe aceștia, în primul rând, către droguri. Dramele familiale, adolescența dificilă, sărăcia și lipsa de educație au participat activ, bineînțeles, la aruncarea în brațele heroinei, însă statul este principalul vinovat. Cel puțin asta reiese din ceea ce scrie Irvine Welsh.

Epidemia de SIDA care a izbucnit în acea perioadă se datorează nu numai incapacității statului de a ține sub control acest flagel, ci și defectării din ce în ce mai acute și profunde a stării psihice a oamenilor. Persoane de diferite vârste și cu diferite ocupații au ajuns să fie declarate bolnave de SIDA pentru că erau heroinomani sau au făcut sex cu consumatori de heroină. O crimă în masă pe care doar statul ar trebui să și-o asume pentru că este principalul vinovat.

Irvine Welsh, spuneam mai sus, a început să stăpânească foarte bine meseria de scriitor. Deși romanul este unul foarte greu de digerat, abundă de momente amuzante, care mai de care mai imbecile. Umorul mai lasă să se întrevadă câte o pată de lumină în lumea întunecată a dependenților de heroină. Dialogurile sunt foarte bine construite și sunt un adevărat festin literar, mai ales datorită transcrierii fonetice a cuvintelor și modului de exprimare specific cartierelor din Edinburgh. Firul narativ este foarte cursiv deși Welsh sare de la un personaj la altul. Evenimentele se succed cu repeziciune și scriitorul nu face niciodată abuz de cuvinte sau descrieri. Totul este redat concis și apăsat.

Davaiștii se citește ușor. E ca și cum ai vedea un film. Acesta este unul dintre marile atuuri ale lui Irvine Welsh. Pe mine m-a ținut treaz o noapte. Ultimele trei sute de pagini au fost de-a dreptul devorate, somnul neîndrăznind să-mi dea târcoale.

Nu îmi este ușor să recomand această carte pentru că este apăsătoare și dificilă. Dramele acestor tineri te cutremură și te înfioară. Chiar după ce pui cartea-n raftul din bibliotecă, încă o să mai simți cum ți se face pielea de găină când te gândești la Rent Boy sau Spud și că este posibil ca astfel de tineri și ale lor drame să fii existat cu adevărat.

Este o carte care merită și trebuie citită în măsura în care poți să faci față avalanșei de sentimente care te vor împresura.

Traducere e foarte bună. Deşi nu am citit romanul în original, am citit alte povestiri de ale lui Welsh în original şi textul în română se potriveşte foarte bine pe stilul scoţianului. Jos pălăria! Felicitări Carmen Toader! Felicitări Polirom!

P.S. – melodiile pe care le-am pus în recenzie sunt niște piese pe care Lebădoiul Alb le avea pe o casetă pe care ascultau la dezintoxicare. Caseta a fost confiscată pentru că nu era ”conformă”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s