Elena prezintă: Conceptul continuum – Jean Liedloff


Basic CMYK

 

Am aşteptat cu nerăbdare să primesc cartea după ce îi citisem recomandările pe fel de fel de site-uri şi bloguri care promovează Attachment Parenting-ul pe care am ajuns să îl văd nu ca cea mai bună formă de parenting, ci ca singura. Ştiam concluziile cărţii şi voiam să găsesc încă o mână bună de argumente pe care să le servesc celor care îmi oferă sfaturi de fiecare dată când mă port (scandalos!) de parcă singurul mod de a-mi linişti copilul ar fi să îi ofer ce îşi doreşte. (Da, am ajuns să nu mai pot tolera sfaturile nesolicitate de la fel de fel de indivizi şi individe, farmaciste şi asistente, pediatri plictisiţi şi neinformaţi, prieteni şi cunoştinţe ale unor cunoştinţe etc. care cred că faptul că ai crescut un copil te califică în a-i indruma pe ceilalţi. Nu, nu e nici pe departe aşa, iar în cele câteva luni de când a venit Vlăduţ am ajuns să cred că cei mai mulţi copii de astăzi sau de-ai generaţiilor trecute au ajuns să supravieţuiască tratamentului la care au fost supuşi de părinţi, şi nu să crească propriu-zis).

Ştiam, deci, că urmează să înţeleg de ce psihologic şi mai ales antropologic, trebuie să îti porţi copilul în braţe (aveam şi nevoie să înţeleg de ce de fiecare dată când ieşeam cu Vladuţ în oraş în cărucior ajungeam să mă întorc cu el în braţe) şi cum se face că un comportament natural şi relaxat poate fi benefic pentru copil atâta vreme cât el stă mereu aproape de mamă. Evident, eram a priori de acord cu toate acestea.

Ei bine, nu am reuşit să găsesc nici cel mai vag argument. Autoarea, din păcate, nu cunoaşte, pe lângă conceptul continuum, nici conceptele de întemeiere logică, de justificare, raţionament, premisă, concluzie sau raţiune.  Cartea ar trebui, cu siguraţă studiată în şcoli, dar la cursurile de logică şi retorică. Nu am găsit până acum nici un autor de manuale suficient de inspirat încât să compună atâtea sofisme şi erori formale, iar Aristotel însuşi nu cred că şi-ar fi dorit mai mult pentru a ilustra toate tipurile de erori logice pe care le gândise. Un profesor bun ar face slalom printre sofisme, arătându-le elevilor: ”deschideti la pagina 20, acolo veţi gasi un non-sequitur, apoi la pagina 41, unde veti vedea cea mai grozavă falsă dilemă pe care am întâlnit-o şi mergeti mai departe, la 52 unde o pseudo-analogie de toată frumuseţea ne poate face să înţelegem cum argumentele pot fi apropape-corecte, adică greşite, iar dacă ajungeţi la pagina 65, veţi vedea cât de brutal este introdusă concluzia direct în premisă şi când veti compara paginile 37 şi 109 veţi găsi chiar şi o minunată contradicţie, dintre cele care rar se mai fac în zilele noastre. Acum singuri! Primul care găseşte 20 de greşeli de argumetare ia nota 10, iar pentru acasă fiecare trebuie să caute încă 50 de erori. Nu copiaţi, sunt suficiente pentru fiecare!”.

Nu o să intru în detaliile fiecărui tip de eroare pentru că am facut deja o astfel de lucrare şi  am realizat că poate fi extrem de plictisitoare pentru cei care nu sunt pasionaţi de logică, dar puteţi reţine că singurele propoziţii întemeiate corect în carte sunt complet nefolositoare pentru a justifica concluziile mari care, din păcate, se mai şi bazează pe asumpţii care nu sunt nici un moment judecate critic. Şi aici aş vrea să ma mai opresc pentru câteva fraze.

Cartea este, întreagă, o fabuloasă raţiune insuficientă. Autoarea îşi bazează concluziile pe studiul indienilor din satul Yekuana care par a fi emblematici pentru specia umană întrucât acolo nevoile şi aşteptările nou născuţilor sunt cât se poate de aproapiate celor autentice (deşi nu mi se explică de ce, înţeleg că nu este posibil ca aşteptările de la naştere şi potenţialul speciei umane să  fi evoluat în ultimele două milenii. Pare-se că această perioadă este prea scurtă raportată la întreagă existenţă, dar de ce nu se poate ca toate acestea să fie evoluat într-o perioadă scurtă ca multe altele, nu ni se spune). Mi-e greu să pricep ce fel de cercetare ştiinţifică se face astfel (nici nu se gândeşte autoarea să ia în calcul condiţiile de mediu, de trai, încărcătura genetică sau măcar pe cea mai misterioasă, jungiană. Nimic. Singurul lucru luat în calcul este că indienii îşi ţin copiii în braţe, iar acesta este motivul pentru care modul lor de viaţă este atât de plăcut. Da, este foarte plăcut, recunosc) aşa cum mi-e greu să înţeleg cine ar fi tentat să îşi poarte copilul atâta vreme cât singul argument este că aşa fac indienii dintr-un sat din America de Sud, sat care se pare că a şi fost decimat de o boală căreia nu au putut să-i facă faţă. Parcă îmi vine să rămân în societatea asta nefericită care reuşeşte să îmi ţină copilul în viaţă. “Daţi-mi, daţi-mi strada-ngustă, unde gustă omul viaţa mai din plin, cu trăsuri, femei cochete şi cu fete încălţate cel puţin”, nu?

Autoarea mai aminteşte că a văzut un singur copil cu degetul în gură, dar s-a dovedit că şi acela fusese ţinut într-un spital în primele luni de viaţă pentru că avusese probleme. Hmmmm….adică tot la spital au ajuns şi ei…ce să mai zic? Păi aş vrea să zic ceva, totuşi: în mitologia egipteană zeul Hapocrate atestat în timpul noului regat (1550-1070 î.Hr) este forma juvenilă a lui Horus, zeu copil, reprezentat cu degetul în gură (!). Deci şi egiptenii antici fuseseră pervertiţi…nici nu mai ştiu care sunt aşteptările unui bebeluş, parcă m-am pierdut.

Apogeul nu e aici. Apogeul e în paginile în care autoarea justifică toate problemele omeneşti prin lipsa perioadei în braţe. Fiecare raţionament este o perlă, dar toate împreună fac cel mai halucinant mod de a argumenta discreţionar pe care l-am întâlnit vreodată. Nici o propoziţie nu se leagă de alta, asumpţiile sunt hilare şi concluziile nu decurg de nicăieri. Sinuciderea, homosexualitatea, consumul de droguri, divorţul, celibatul, jocul de golf, workaholismul, lenea, călătoria, înclinaţia spre studiu, arsurile şi câte şi mai câte sunt expresii ale lipsei experienţei esenţiale. Şi poate că sunt, dar modul în care autoarea justifică asta este de-a dreptul depresiv.

Aici profesorul de adineaori va spune: ”Vă voi arăta cum să argumentaţi că privarea de experienţă şuturi în fund la 1 an si 3 luni va duce la homosexualitate. Îmi întemeiez studiul pe un grup de indivizi format din vecinii mei de la apartamentul 15. Cei doi copii din această locaţie au fost trataţi la 1 an şi 3 luni cu uşoare şuturi în fund, iar până la vârsta de 15 ani ei au luat doar premiul întâi, ceea ce demonstrează că experienţa şuturi în fund este de dorit dar şi că face parte din continuumul speciei umane. Cei privaţi de această experienţă vor ajunge la maturitate să simtă nevoia de a primi şuturi în fund şi se vor refugia in primul lucru asemănător, devenind, astfel, homosexuali, detaliile vi le puteţi închipui şi voi. Uşor, nu? Doar un pic de imaginaţie. Acum singuri! Primul care îmi poate argumenta cum nevoia de şuturi în fund poate duce la tendinţa de a pune mâna pe sobă va lua 10. Pentru acasă trebuie să inventaţi o experienţă esenţială a cărei lipsă să explice hemoroizii, descoperirea particulelor subatomice, curlingul, creşterea euro şi tendinţa oamenilor de a cultiva mai mulţi morcovi decât păstârnac.”

Ar mai trebui poate să adaug că tot ce vrea să susţină Jean Liedloff a fost mult mai bine şi mai plăcut argumentat de Françoise Dolto, iar cărţile ei se găsesc cam prin orice librărie, nu trebuie să ţi le comanzi în franceză de pe unu-două site-uri şi că am scris toate acestea ţinându-mi copilul în braţe, aşa cum fac de obicei.

Anunțuri

2 gânduri despre „Elena prezintă: Conceptul continuum – Jean Liedloff

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s