Superhero á la mode d’Alain – part 2


Rezultate…să le zicem postmoderne

Dacă se aruncă în momentul de față o privire peste banda cu supereroi se va observa divorțul brusc de realitate. Orice încercări de a trata cotidianul apar ca povești despre o lume străină, ca istorisiri purtate din generație în generație, nereușind să reprezinte, sau măcar să oglindească mundanul ori socialul. Ceea ce ținând cont de punctul de plecare este ciudat și logic în același timp acele benzi reușind să dea naștere realității dorite, una care pentru narațiunile oferite este mult mai imediată, mai reală, decât cea materială.

Dar lucrurile nu au pornit de la Superman, ci într-un mod foarte potrivit, de la o pastișă a sa. Captain Marvel* este personajul în care s-a regăsit pentru prima oară supereroul modern. Parte din cauza caracterului său derivativ, parte din cauza naturii poveștilor în care era plasat. Escapismul și dorința de putere încă se regăsesc, dar rafinate, precum și dualismul identității. Familia, mai ales forme netradiționale ale ei, capătă un rol deosebit de important, iar aceasta este tema care stă acum la baza oricărei astfel de povești. Multiplicarea cu variațiuni a protagonistului iarăși găsește aici un precedent în benzile cu supereroi, luând naștere versiuni malefice, mai tinere, mai bătrâne sau chiar feminine ale acestuia. La fel și existența lumilor paralele sau transformările aproape kafkiene suferite de personaje. Toate aceste lucruri și încă pe deasupra au fost exploatate chiar cu un mai mare grad de succes după război la DC, unde nu numai identitatea personajelor, dar realitatea însăși devenea de multe ori fluidă, canonul stabilitat în prealabil era permanent prezentat din alte unghiuri, chiar demontat, iar natura fictivă a poveștilor oferite complet asumată.

Când DC a început să readucă supereroilor popularitatea pierdută după Cel de-al Doilea Război prin cele de mai sus, prin plusarea importanței universului împărțit și printr-o timidă malaxare a genurilor și esteticilor, Marvel s-a alăturat curentului. Doar că fiind în pragul falimentului artiștii, destul de puțini, și scenariștii, practic doar Stan Lee, și-au permis mult mai multe, iar experimentele lor au fost în primă fază deosebit de spectaculoase. Lăsând la o parte introducerea anxietății prin care practic s-a realizat, după cum a descris Alan Moore fenomenul, transformarea unor personaje unidimensionale în unele bidimensionale, introducerea colajului și a elementelor voit psihedelice, modurile prin care Marvel a revoluționat benzile cu supereroi țin puternic de metatextualitate, anticipând povești ce vor veni abia peste 20-30 de ani de la niște Moore sau Morrison. Practic, în primii ani, până să ajungă extrem de populare și oseificate, aproape toate titlurile cu supereroi de la această companie se aflau într-o competiție pentru a demonstra, în substrat sau chiar în text, că sunt mai reale decât celelalte publicații de pe raft, mai ales decât cele ale competitorilor. Iar apoi, când asemenea demonstrații nu-și mai aveau rostul, Marvel, în special sub Roy Thomas, a început să cimenteze mai puternic ca oricând conceptul de univers împărțit, nu numai prin facilitarea a numeroase întâlniri ale personajelor până când acestea au ajuns la ordinea zilei oferind o dimensiune în plus lumii fictive, dar și mergând până la a trasa cronologii autiste delimitând riguros acțiunile supereroilor din diferitele titluri în care apăreau, constant sau ca invitați. Iar această din urmă tendință este poate unul dintre cele mai mari defecte ale benzilor cu supereroi.

În momentul de față acest gen de bandă desenată este destul de opac, din cauza esteticii parțial discutate anterior, din cauza tendinței de a pune totul în ordine, dar și din cauză că rareori substanța unei asemenea povești rezidă efectiv în textul benzii, ci de fapt ea se găsește în relația pe care o are cu altele, în referințele făcute și tributurile aduse, în ritmurile impuse traseelor personajelor și a modurilor prin care acestea se propagă spre cele față de care sunt legate și nu în ultimul rând, în modul cum își valorifică istoria, atât publicistică, cât și narativă. Într-un fel, banda contemporană cu supereroi este asemănătoarea remixului** electronic prin fragmentarea operelor inițiale, democratizarea autorității asupra acestora și libertatea de a integra elemente disparate în întregi complet diferiți. Îi lipsește sentimentul organicului, poate chiar al autenticului, deseori vocea auctorială este bruiată, însă în schimb se oferă un caleidoscop de impresii și povești.

*Ca o curiozitate, când Alan Moore a început era contemporană a benzilor cu supereroi prin Marvel/Miracle Man, baza de la care a pornit a fost o pastișă a lui Captain Marvel.

**Ca să vă faceți o idee cu privire la amploarea pe care o are ”remixul”, aruncați un ochi pe siteul ăsta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s