Încă nu destul de apreciați – G. Willow Wilson

Majoritatea creatorilor din banda americană sunt bărbați albi care au crescut citind benzi scrise de americani albi care au crescut citind benzi scrise de evrei emigrați în SUA. Ceea ce înseamnă nu numai că influențele sunt al naibii de consangvinizate, dar și perspectivele asupra anumitor probleme sociale și tipuri de personaje derivă mai mult din stereotip decât din experiență. De aceea e interesant de văzut cum acționează un autor provenit din alt mediu, de altă etnie sau alt sex. Nu de dragul corectitudinii politice, cât de dragul împrospătării genomului artistic.

Iar atunci când în general o persoană ce aparține unei minorități (și mi se pare deosebit de trist că femeile sunt astfel considerate în mediul acesta) ajunge la cârma unei benzi mai mult sau mai puțin importante, aceasta se transformă aproape fără excepție într-o portavoce pentru expunerea într-o manieră mai mult sau mai puțin evidentă ale diferitelor probleme sociale care interesează autorul. Doamna G. Willow Wilson este unul dintre cele mai evidente exemple pentru această atitudine, dar și unul dintre cele fericite pentru că deși are o agendă reușeșete să o strecoare cu finețe în narațiune astfel încât să nu pară momente ale ”vocii mari”, frângând povestea. Ceea ce e un efect deosebit de plăcut, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a benzilor din mainstreamul american sunt mase amorfe apolitice care continuă să trateze din ce în ce mai mult un sistem moral intrinsec lor și din ce în ce mai puțin relevant lumii reale.

Din această capacitate a scenaristei ar trebui să rezulte evident că femeia știe să spună o poveste. Ba chiar aș plusa, zicând că știe de minune să zică o poveste. Air al său și al lui Peker a fost ultima bandă cu adevărat Vertigo de la Vertigo. Spre deosebire de adiții mai recente(sau chiar de evoluțiile celor mai vechi) în librăria editurii, față de Air nu ai cum să ai vreun dubiu că vine din același loc de unde a venit Enigma și Transmetropolitan sau Preacher. Lucrând cu un concept care doar în benzile japoneze despre profesii ar mai putea fi discutat, dar având o formulă narativă mult mai inventivă, punctată de referințe la literatura și filosofia postmodernă, în special Simulacres et Simulation, merită pe deplin descrierea făcută de Neil Gaiman și n-aș fi fost deloc mirat dacă ar fi scris pe copertă că cel ce a compus scenariul e Rushdie sau Pynchon. Aș fi pus cele câteva stângăcii pe semana trecerii într-un mediu artistic nou, sau pe tensiuni editoriale.

În afară de prea repede oprita Air a scris și Cairo, un roman grafic, alături de același Peker, unde reușește să spună o poveste de aventuri extrem de energică pe fondul tensiunilor din orientul apropiat,fără a avea cine știe ce pretenții moralizatoare, și scrie Mystic pentru Marvel. Despre această din urmă trebuie să zic că este singura bandă serializată față de care Lucia nu numai că a arătat interes, dar despre care mă întreabă săptămână de săptămână. De fapt, e singura bandă despre care mă întreabă… A mai scris niște chestii la DC, dar dintre care nu recomand decât Vixen: Return of the Lion, iar asta mai mult pentru arta lui CAFU.

S-a simțit de parcă am dat afară o piatră de rinichi. E evident ce înseamnă asta, nu?