Despre benzile desenate și denumirile lor – part 2

Partea întâi, aici

*

În primul rând mă bucur că nu mai urmez un articol grav cu prostiile mele.

Apoi, o să pun mai încolo și niște poze pentru ca face articolul mai ușor de citit.

Prea lene

*

Se înțelege că pe motiv de preferințe personale și din cauza informațiilor la care am acces tratez într-o mult mai mare măsură banda americană comparative cu cea europeană sau asiatică. Îmi pare rău, iar dacă cineva poate să completeze cele spune de mine, este mai mult decât încurajat. Data trecută vroiam să vorbesc despre mai multe lucruri, dar m-a luat valul și am acoperit un segment redus din ceea ce înseamnă bandă desenată. De asemenea cred că și abordarea a suferit o metamorfoză pe la jumătatea articolului, astfel încât ceea ce se vroia a fi un dicționar, s-a transformat în ceea ce se vede. Anume, a devenit o încercare de a explica fundamentele industriei și modul cum se reflectă ele prin termenii folosiți pentru a descrie diversele publicații.

Așa că tema de astăzi este publicarea benzilor și importanța antologiilor.

Banda desenată are o istorie foarte ciudată de reambalare, reeditare, colecționare și creștere pe spatele altei industrii. La fel ca simbioza text-imagine din interiorul panourilor și la nivel publicistic s-a stabilit o relație asemănătoare între primele benzi desenate și alte ziare sau reviste, iar lucrul acesta este valibil și pe plan european. Banda desenată a pornit ca o curiozitate, ca un mod de a atrage câțiva clienți în plus către o publicație, într-o perioadă în care ziarele au devenit accesibile maselor până la suprasaturare încât etica jurnalistică ajunsese să se ducă dracului, simptom al acestui fenomen fiind chiar foaia cu desene amuzante. Cert este însă că acele benzi desenate, unele dintre ele cel puțin, au devenit mai atrăgătoare decât conținutul jurnalistic în sine, astfel încât o serie de minți luminat au început să le colecționeze sub diferite formate și nu mereu cu scopuri comerciale. Când materialul pentru retipărite a început să se împuțineze, s-a început crearea de noi benzi. Încetul cu încetul, pentru a profita de noul format, benzile în sine au suferit o transformare, separându-se de cele din ziare în ceea ce privește subiectul, pasul narațiunii și chiar stilul, primind câteva importante influențe de la cărțile de tip ”pulp” cu care împărțeau rafturile. Lucru valabil și pentru piața europeană, cu ceva mai puțină intenție pur comercială.

Prima modalitate de a publica o revistă de benzi desenate a fost, cred că indiferent de arealul geografic, sub formă de antologie. Chiar și după ce s-a trecut de la a retipări material deja existent, la material original. Iar dacă e să considerăm banda americană cu supereroi drept anomalia ce de fapt este(în ciuda perioadelor când avea mase imense de cititori), antologia este și acum cel mai proeminent și important mod de a oferi publicului asemenea benzi. Trebuie menționat că nu întotdeauna este dedicată exclusiv benzilor desenate, deseori fiind de fapt o revistă care oferă în diferite rapoarte articole și bandă desenată(Mad, actualul Heavy Metal, Judge Dredd Megazine). Această publicație despre care am tot vorbit vine sub diferite forme, apare la diferite intervale, atât de diverse încât nu cred că o clasificare ar fi eficientă, însă aproape mereu funcționează după modelul: ”throw some shit at a wall…”. Poate nu întotdeauna la fel de prozaic.

În general, benzile dintr-o antologie sunt legate tematic, au același demografic țintă și sunt făcute în același spirit, dar touși(după umila mea opinie) o antologie bună încearcă să ofere diversitate, astfel încât ghiveciul acela să nu fie niciodată plictisitor. Tradițional aceste benzi colecționează operele a mai multor autori, dar în alternativa americană au devenit populare și cele realizate de o singură persoană. Cu atât mai mult încât în unele, cum ar fi Breakdowns a lui Spiegleman sau Eightball a lui Clowes, artistul realizează acrobații stilistice de-a dreptul impresionante.

Oricum, antologia reprezintă un mediu prin care se strâng laolaltă numeroși creatori pentru a fi oferiți publicului în forme condensate. Uneori sunt chiar și un câmp de luptă, cum ar fi în cazul celor japoneze când autorii trebuie să se tragă cu dinții pentru a continua să fie publicați în unele dintre ele, forțându-se astfel să crească ca artiști(de fapt, iarăși după umila mea părere, forțându-se să-și mulțumească fanii antisociali). Iar cei care și-au demonstrat astfel valoarea pornesc în a-și retipări benzile, individual și a le oferi unui public mai răspândit. Uneori se repetă procesul de reambalarea și colecționare cu benzi de pe alte continente sau alte perioade, cum ar fi cazul lui Heavy Metal sau Cheval Noir(<3!)

Sunt sigur că aproape toată lumea care citește benzi desenate a auzit de Maus, chiar dacă Raw, antologia în care a apărut, stă în relativă obscuritate Același lucru se întâmplă și cu Ghost World(deși mie mi se pare cea mai slabă) și Eightball, cu Judge Dredd sau Slaine și 2000AD(aici întind un pic coarda), Tintin și Le Petit Vingtième, Blueberry sau Lone Sloane(cred că a apărut și în Metal Hurlant) și Pilote sau Rahan și Pif gadget. Odată ce s-a făcut acest pas, dacă albumele individuale primesc destulă atenție critică și comercială, artiștii optează în general să lucreze exclusiv astfel, ajungându-se la a produce în general un album/roman grafic pe an. Cred că tankōbonurile apar mai des.

Industria a fost mereu fluidă, s-au schimbat formate, numărul paginilor, numărul poveștilor, modul de distrubuire, însă, antologia a fost mereu o constantă. Chiar și webcomicurile abordează ideea asta într-o formă sau alta prin intermediul colectivelor de creatori, precum TX Comics, Agreeable Comics sau Spacedock 7, iar rezultatul este similar. Cele de succes trec în versiunea tipărită, în timp ce acele benzi care nu au reușit să strângă la fel de mulți fani au șansa să învețe de la oameni cu mai multă experiență și talent.

Aproape toți creatorii de benzi încep în astfel de benzi își fac astfel renumele, excepție poate fiind cei asiatici(bănuiesc că tradiția coreeană e similară cu cea japoneză), unde se practică one-shoturile(un singur număr cu o poveste de sine-stătătoare) pentru așa ceva, ceea ce mi se pare al dracului de bizar dacă e adevărat și banda americană cu supereroi, care e din start ciudată din cap până în picioare, unde artiștii și scenariștii sunt racolați printr-o multitudine de mijloace. Fie din ateliere, sau direct de pe băncile universităților, fie tot printr-un soi de antologii (mai mult sau mai puțin ediții speciale pline de umplutură), fie sunt furați din Anglia (iar aceștia își fac ucenicia la 2000AD) ori benzile independente alte omului par interesante pentru cei care se ocupă de așa ceva. Ori nepotism. Ori, pe vremuri, după ce au inundat redacția cu scrisori comentând benzile preferate sau detestate.

Se pare că mereu ajung să vorbesc despre mult mai puține lucruri decât intenționez. Poate va urma.