Batman e mort, trăiască Batman – partea I


Și se făcea cândva prin anii 90 că Miller începea să-și transforme parodia tributară, sau tributul parodic, la stilul noir într-o altfel de bandă decât cea care era cândva. Începea să fie mai puțin un joc cu panourile, cu umbrele, cu stereotipurile genului ales și mai mult o frecție artistică în care omul își lăsa imaginația să zburbe liberă prin Hell and Back dându-i voie arhetipului musculos și hipersexualizat să se bată cu dinozauri într-un peisaj frumos colorat. Miller vroia să revină la a desena supereroi, fie că își dădea seama sau nu. Iar nu după mult timp i s-a și oferit ocazia când s-a gândit că n-ar fi rău să facă o continuare la Dark Knight Returns. DC, mai mult companie de perpetuat branduri decât altceva, nu puteau fi mai bucuroși când unul dintre cei mai celebri creatori și autorul unueia dintre cele mai de succes benzi s-a hotărât să revină în curtea lor. Puțin știau ce avea să urmeze.

Dark Knight Strikes Back, cum are să fie numită infama continuare este una dintre cele mai urâte, lipsite de sens și de sensibilitate benzi făcute vreodată. Nu pare să aibă pic de respect față de continuitate, de personaje, nu are nici măcar logică internă. Și îmi place mult de tot pentru asta. E o plăcere egoistă, nerafinată și greu de împărtășit, însă înainte de a mă scuză și de a încerca să explic de ce totuși mi se pare că se merită și că Dark Knight Strikes Back este doar un semi-eșec, trebuie să ne aducem aminte ce a fost Dark Knight Returns.

Foarte des este pusă pe același nivel cu Watchmen ca una dintre primele tentative, sau reușite, de a deconstrui supereroii, de a insufla realism și ceva întuneric în lumea lor fantastică și colorată. Ceea ce arată o lipsă de înțelegere a ambelor opere, dar și a mediului. DKR nu e nici pe departe la fel de intelectuală sau de formalistă ca Watchmen, motiv pentru care îmi place mult mai mult. Izvorăște cu mai multă forță din sine, e mai personală. E un priveghi al benzii cu supereroi, e momentul când eroii încetează să se mai conformeze perceptelor susținute atât de mult timp, iar ca atare se sacrifică, lăsând în urmă ceva nou. Ca poveste, asta mi se pare că îi conferă putere, nu violența sau așa-zisa reinterpretare, ci sacrificiul, poate el și metaforic. Asta mi se pare că pune carne pe tușele personajelor și suflet în cuvintele lor.

Dar mai sunt lucruri care fac din DKR mai mult decât o bandă cu supereroi, înafară tonului poveștii. În ea, Miller a avut libertatea să expună opinii. Nu despre practicile companiei concurente, nu despre modul cum au fost tratate anumite personaje ci despre politică și războiul rece și discursurile apocaliptice ale lui Reagan. Iar asta într-o manieră directă, deloc mascată, ceea ce nu cred că s-a făcut în asemenea benzi. Mesaje vagi de natură socială, da, alegorii, poate, propagandă, sigur, dar nu critică, nu satiră. Mai contează că mesajul nu mai are relevanță acum? A spune ceva mi se pare la fel de important. Iar luându-și libertatea asta, Miller și-a acordat în același timp dreptul să spargă tipare stilistice. Să experimenteze, să facă ceea ce vrea, ce simte că trebuie.

Dar aceia au fost anii 80. Continuarea a venit după cincisprezece ani și s-au schimbat multe lucruri între timp. Ceva major chiar în timpul creării benzii.

Partea a doua.

Anunțuri

2 gânduri despre „Batman e mort, trăiască Batman – partea I

  1. Pingback: Batman a murit, trăiască Batman! – partea a doua « Razvan Van Firescu

  2. Pingback: Blog: WEBCOMICS.ro Superhero á la mode d’Alain – Introducere | WEBCOMICS.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s