Curcubeul gravitatiei – Thomas Pynchon


Sunt cred că la a zecea tentativă de a scrie o recenzie la Curcubeul gravitaţiei de Thomas Pynchon şi nu sunt sigur că am să pot nici acum să duc la bun sfârşit această sarcină extrem de dificilă. După cum probabil că unii dintre voi au văzut, am încercat pe măsură ce înaintam cu cititul romanului să-mi las impresiile pe blog. Am renunţat la această idee pentru că am rămas cu impresia că nu spune absolut nimic eventualului cititor, mai ales că îmi doresc, ca şi librar să trezesc interesul pentru o carte bună şi nu să mă laud cu ce am citit. Având în vedere că tot nu mă simt în stare să fac o recenzie ca lumea la roman, m-am gândit ca în acest articol să redau unele fragmente din recenziile începute şi care nu m-au mulţumit în totalitate, evitând astfel publicarea lor.

Aş mai vrea să atrag atenţia asupra faptului că în această semi recenzie fragmentele pe care le-am ales din tentativele de recenzii de până acum sunt introduse complet aleatoriu. Mai concret: am ales fragmentele, le-am băgat într-o urnă şi le-am extras la întâmplare după care le-am publicat.

•••

“realism magic? înclin spre realism narcotic. Sky of Diamonds şi tropism. neurotropism? tropism inversat? tropism inversat. scato-tropism?

sunt 12 pagini superbe! nu ştiu ce substanţă a ingerat Pynchon când a scris aceste rânduri dar au facut o treabă extrem de bună. nu e un delir, dar este delirant. cuvintele nimicesc eventualele imagini ce vor să prindă contur în minte cu ajutorul senzaţiilor amestecate, năucitoare, colcăitoare, născătoare de o ireală excitaţie catatonică. textul pulsează precum un buboi puruios, un coş gigantic, galben, încins cu clasicul colier roşu, dureros şi nevrotic. cravaşeaza raţiunea cu aceste pulsaţii infectate subcutanat, însă nu te aduc la climaxul spargerii pungii infectate ci te lasă undeva înaintea pragului, prostit, pierdut, claustrofob.

pare mult? în cazul de faţă, mult e prea puţin…

Spus”

•••

“Imagineazăi sfârşitul acestui capitol sub forma unui coş din care va ieşi un fum alb sau negru, singurul juriu care va decide dacă Thomas Pynchon şi al lui Curcubeu al gravitaţiei este o carte menită a fi citită din scoarţă în scoarţă fiind tu. La mine fumul alb a inundat apartamentul.”

•••

„pasaje lungi, apăsătoare, plăcute, stranii. scris complex, amestecat, puţin rupt, dar închegat în totalitatea redării imaginii de fond. un fel de comics cu imagini neclare cu dialoguri inexistente dar metafore ce trec dincolo de simplitatea cuvintelor.”

•••

„descrierea biroului lui Slothrop este savuroasă. o pagină şi jumătate de enumerare a lucrurilor adunate de-a lungul timpului pe o masă. ukulelele oare vor să sublinieze un eventual dar care va să vină pentru Pirat din biroul celor doi prieteni din ACHTUNG mai devreme sau mai tarziu?”

•••

„suficient acid paranoidal cât să-l facă pe orice dependent semiputrezit în mormânt să prindă o erecţie. secvenţă statică, lungă, subţire, exact cât trebuie de albă.”

•••

„Personajul lui Pynchon precum şi ceilalţi actori din jurul său se adună într-o nebunească şi dezaxată povestire care poate fi comparată, ca şi avengură şi demenţă, doar cu aventurile celor din Looney Tunes (Slothrop fiind un supra-sexuat şi sexual Bugs Bunny).”

•••

„Ceea ce face Thomas Pynchon în Curcubeul gravitatiei este monstruos, genial, meta-paranoic, supra şi extra-licitat, excitant şi redundant exact cât trebuie încât să provoace climax după climax beletristic în doar două pagini.”

•••

„Thomas Pynchon ţese povestire după povestire, istorioară lângă istorioară, personaj după/lângă personaj, într-un mod ameţitor, caleidoscopic şi halucinant astfel încâ la un moment dat îţi vine să te ridici de nebun în picioare şi să spui: Salut, numele meu este … şi sunt alcoolic, narcoman, etc.”

•••

„Mizanscenele lui Pynchon sunt geniale şi fantastice, morbide şi pornografice, ireale şi excitante. Nimic la Pynchon nu este suficient! Cuvintele în mâinile sale transformă camera într-un vagonet care rulează cu o viteză ameţitoare pe şinele unui roller-coster proiectat de Escher! Dacă William S. Burroughs a inventat nimic nu e real, totul e permis, Thomas Pynchon sigur pune în practica sintagma omului cenuşiu”

•••

„Dacă Curcubeul gravitaţiei ar fi fost un game-board atunci Pynchon i-ar fi depăşit şi pe Teuber şi pe Weder şi pe Vaccarino, pentru că în jocul său, jucătorii fac regulile şi modifică tabla iar resursa principală nu este niciodată în pericol terminare şi oferă intense surprize celui ce ştie să profite de Magia Paranoiei. Aici nimeni nu câştigă şi toată lumea participă condiţionat, condiţia fiind simplul fapt că exişti. Jocul lui Pynchon este jocul lumii întregi, potenţat din plin de supradoze narcotice, condiţionări pavloviene şi paranoia.”

•••

„Chiar acum mă gândesc la Arcimboldo care construia portrete din legume, fructe sau animale şi exact aşa îmi apare şi Curcubeul gravitaţiei în faţa ochilor. O faţă a unui Big Brother, …………. Omul întunecat, animalic, neîncrezător, condiţionat de propriile reguli şi metehne, încapsulat în cele cinci simţuri ale sale, simţuri ce nu încetează a provoca explozii ucigătoare în jurul său.”

•••

Concluzie: dacă aş fi pus să aleg o singură carte pe care să o iau cu mine pe o insulă pustie, aş alege Curcubeul gravitaţiei şi cele două readere.

P.S. O traducere excelentă semnată Rareş Moldovan.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s