Pământul de sub tălpile ei – Salman Rushdie


Pământul de sub tălpile ei este, în topul meu personal, a doua carte după Copiii din miez de noapte ca şi calitate şi forţă literară. E grea, şi la propriu şi la figurat, mâncătoare de timp şi spaţiu, dar puternică şi răscolitoare. Nu am să uit niciodată definiţia culturii pe care Rushdie o dă în acest roman: o forfotă de germeni pe o lamelă de sticlă, un experiment de laborator, care se autotintiluzează “societate”. Şi de aici îmi pleacă şi recenzia, mai ales că am citit unele păreri pe diferite situri care vorbesc despre această carte ca şi cum ar fi un roman al muzicii, o istorie a muzicii pop-rock, cu atât mai mult cu cât U2 a făcut şi o piesă care se numeşte The ground beneath her feet cu versuri scrise de Salman Rushdie. Umila mea părere este că piesa nu are nicio legătură cu frumuseţea romanului, cu complexitatea poveştii, cu plăcerea cititorului care dă peste un text complex şi foarte bine scris. Nu contează că Rushdie bea cu Bono şi că fac moshală la Bono în apartament şi că se distrează cine mai ştie cum, pentru că romanul Pământul de sub tălpile ei e mult peste piesă, mult peste relaţia sa cu Bono, mult peste muzică, mult peste orice tratat despre istoria muzicii.

Pământul de sub tălpile ei este romanul unei iubiri închise pe o lamelă şi supusă ochiului voyeurist şi vinovat al cititorului indecent şi devorator de vieţi inventate sau reale.

Vina Apsara, Ormus Cama şi Rai formează un triunghi amoros care are o poveste demnă de a rămâne în istoria menajelor a trois datorită exaltării, durerii, simplităţii, dăruirii cu care se petrec unii pe alţii pe câmpurile zeului Amor. Că VTO cântă iar Rai dansează hipnotizat şi obedient la fel cum o fac mulţi alţi oameni de pe întregul mapamond nu înseamnă absolut deloc, pentru mine cel puţin, o odă închinată muzicii ci, dimpotrivă, este un pamflet, o palmă, un râset sec adresat faţadelor poleite din industria clovneriilor bâţâitoare şi răscolitoare de mase. Nu ponegresc muzica în această recenzie, şi nici Rushdie în romanul amintit, ci doar “cultura” şi rezultatul murdar dar poleit cu aur al ei.

Singurul personaj curat din roman este Rai, deşi se face vinovat de un sumbru secret care i-a adus recunoaştere ca şi fotograf, are puterea să o spună, să o recunoască şi să-şi ceară mântuirea, mântuirea pe care pare să o găsească în braţele Vinei, femeie melodramatică şi melancolică, absurdă şi inteligentă, infantilă şi orgolioasă, îndrăgostită şi crudă, singură dar iubită şi ibovnică.

Ormus Cama este cel pierdut, la fel ca şi Rai, în iadul vocii şi al personalităţii lui Vina, el fiind devorat de iubirea pe care i-o poartă cântăreţei cu atât mai mult cu cât cupa veninului VTO a umplut-o împreună cu ea. Dragostea dintre Vina şi Ormus este o dragoste transcendentă la fel ca şi muzica pe care o cântă, după cum spun fanii, însă ei nu sunt decât nişte muritori, zei fiind văzuţi de oamenii simpli, iar Rai profită de acest lucru, fiind ibovnicul Vinei. Răscolirea aşternuturilor alături de Rai nu înseamnă altceva decât căutarea de tip Luciferică a simplităţii şi frumuseţii omeneşti, iar alungerea, reprimirea, certarea, cerşirea acestei iubiri mirene nu înseamnă altceva decât dorinţa de recâştigare a umanităţii şi alungarea divinului plăsmuit de bacteriile uitate pe lamelă.

Muzica din romanul lui Rushdie îmi dă impresia că este una în genul incantanţiilor şamanice. Atrage, supune, primeşte obedienţă, transformă, cucereşte, repugnă, cere şi clădeşte divinul. Or tot acest backround de music-hall nu face altceva decât să susţină povestea de dragoste a trei oameni pierduţi unul în altul, despărţiţi dar împreună, liberi în încătuşarea lor. Muzica VTO, vocea Vinei şi a lui Ormus sunt precum vocile sirenelor aducătoare de moarte iar Rai este năpăstuitul Ulise, vajnicul erou pierdut în mrejele unei iubiri îndepărtate şi amăgitor de imposibilă.

Nu am divulgat nimic din carte pentru că trebuie să o descopere fiecare pe cont propriu şi acesta este motivul pentru care am vorbit la general despre roman şi am încercat să mă axez pe problema centrală a cărţii lui Salman Rushdie. Recunosc că am fost împins către această abordare şi de acele recenzii pe care le-am găsit pe google şi mi se par extrem de deplasate de conţinutul, mesajul şi înţelesul cărţii, plus că, mai întâi a fost scrisă cartea şi abia apoi a apărut şi piesa.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s