Sin City


Noirul este un gen post-romantic, mai mult decât un stil sau set de clișee. Ce s-ar fi întâmplat dacă Faust nu ar fi auzit cântecele pascale, dacă Esmeraldei nu i s-ar fi făcut milă de Quasimodo, dacă orașul ar fi acaparat încetul cu încetul natura și ar fi suprimat orice expresie a lumii interioare? Sam Spade sau Phillipe Marlowe s-ar fi întâmplat. O generație de idealiști ale căror vise au fost zdrobite încetul cu încetul în pământ până la o pulpă ce s-a scurs prin canalele orașului; alienați care au ajuns să își suprime emoțiile pentru a putea face față existenței lor nihiliste. Iubirea se rezumă la erotism, la libido reprimat, la control și manipulare. Totuși sunt nuanțe de gri în lumea asta. Există onoare și datorie, adevăr, oricât de pervertite ar fi, sunt acolo. Apar mici oaze de libertate, de liniște. Ce se întâmplă însă când cinismul acaparează percepția publică într-o asemenea măsură încât până și lumea râncedă veșnic udată de ploaie a unui noir devine mult prea optimistă? Sin City se întâmplă.

În Sin City nu există griuri. Sin City nu are nimic calm, niciun cavaler Chandlerian, niciun detectiv iubitor de pisici. Sin City este o postapocalipsă din punct de vedere artistic. Totul e mort sau corupt, înclăiat într-o mare uscată de mizerie și dejecții. Ceva e putred în Danemarca…totul e putred în Sin City. Prostituatele au un oraș al lor, preoții le cumpără și le devorează sufletele în orgii de sânge, idoli de piatră sau de plastic dedicați grotescului cresc pe marginile orașului, îngrădindu-l, cuprizându-l într-un corset arzător de teroare. Și orașul îi iubește. Orașul este târâtură care cerșește durere și vrea să fie posedată frenetic, neîncetat.

Ah da! Borfașii pseudointelectuali...cine nu îi iubește?

 

Nu oameni se plimbă pe străzile lui Sin City, ci fiare care domină, consumă, sfârtecă. Sau victime, puține câte mai sunt. Pentru că Sin City fierbe. Străzile orașului sunt pavate cu cei care nu au făcut față anarhiei și violenței. Au răman doar brutele, doar turnătorii, doar mercenarii și bătăușii. Doar polițiștii corupți și fasciști, mafioții și policienii care jonglează cu toți ceilalți. Au supt seva orașului iar acum au ajuns să sară unii la gâtul altora. Iar până la sfârșit, orașul ar trebui să fie în flăcări, iar sângele lor să nu poată fi dus mai departe prin canale. Însă orașul supraviețuiește, mereu o va face.

Poveștile din Sin City poartă multe platitudini, multe stereotipii, multe situații se dezvoltă din senin, iar proza, pentru că e mai multă proză decât dialog, pare conștientă de asta, fiind mult prea stilizată și greoaie pentru a putea fi luat în serios. Mai mult decât a șlefui personaje și anticipa evenimente sau a oferi diferite dimensiuni evenimentelor, textul apare pentru a amplifica atmosfera, pentru a o face cu adevărat mai mare decât viața. Participanții la povești sunt construiți mecanic, artificial, cu aceeași autorionie cu care sunt scrise cuvintele. Fiecare reprezintă un arhetip de erou noir sau de ficțiune criminalistă. Fiecare este o exagerare a câte unei atitudini sau caracteristici specifice protagoniștilor genului. Marv este o brută, este haosul încarnat, un soi de Mike Hammer care nu mai are încredere în poliție și stat. Hartigan este eroul în armură albă a lui Chandler, doar că îmbătrânit și distrus. Miller se pricepe de minune să creioneze asemenea personaje. Dwight refăcut este aspectul șarmant, sexual al eroilor ce l-au inspirat pe Miller. Și tot așa. Trebuie totuși să notez că aceste comparații nu trebuie gândite foarte programatic, intenționat și nici nu se găsesc în toate detaliile. S-au realizat mai mult instinctiv. Miller nu e Moore.

Chiar după tot ce am spus, nu trebuie confundat Sin City cu o operă noir, poate doar parodia uneia, la fel cum Șoimul Maltez nu este Don Juan, poate chiar mai puțin. Lipsește cu desăvârșire din povești acea umanitate, acea criză existențială care conferea dramă poveștilor unui Marlowe. Eroii nu îi sunt vulnerabili, întemnițați în propria lor umanitate, ci mult mai aproape de niște semi-zei, de niște supereroi, escaladând ziduri, zdrobind pereți, încasând zeci de gloanțe, izbind găuri în asfalt fără să pățească nimic. Singurul care se apropie cât de cât de un adevărat asemenea erou ar fi Hartigan, mai ales că este singurul al cărui defect fatal chiar intervine în poveste. Orașul nu este un personaj, nu este acea amantă capricioasă, oricât ar încerca Miiler să îl facă să fie invocându-l neîncetat și  sexualizându-l. Nu este construit și nu crește, nu are tarabe cu ziare și cerșetori care îi pălăvrăgesc pulsul ascuns. În primul rând pentru orașul este desenat după ce a avut Miller poftă să reprezinte.

What was I saying?

 

Desigur, la asta se ajunge până la urmă, pentru că partea de text, de poveste, de încărcătură tematică, asta nu contează pe lângă artă. Iar asta este Sin City: un album artistic, ale cărui desene sunt legate tematic și poate narativ. Clar-obscurul, este exagerat până când pe pagină se găsesc doar tușe puternice de negru, cărămizi brutale de testosteron. Arta benzii te lovește neîncetat atât prin frumusețea ei surprizătoare, dar și prin grotescul pe care îl produce, iar jonglând cu categoriile esteticului Miller asaltează simțurile. Pagina este într-un continuu exercițiu, într-un joc de lumini, umbre, cadre și perspective. Panourile se așează  cu încredere, se compun într-un echilibru ce nu are nevoie de o grilă prestabilită pentru a se putea găsi, iar pe partea asta de Will Eisner nu vei găsi nicăieri un artist mai competent la capitolul aspectului paginii, ca Frank Miller. La fel ca la Ronin, dacă mă îndepărtam de bandă, dacă o priveam de la câțiva metri, găseam în aspectul ei o frumusețe care uneori sfâșie și rupe prin intensitate.

Înainte să închei trebuie să mențuionez că sunt îngrijorat cu privire la originalitatea conceptului și a chiar a benzii ca produs final, pentru că în 1976, Jim Steranko apublicat un roman grafic numit Chandler:Red Tide, desenat într-un stil similar și de asemenea, un tribut pentru literatura și filmul noir. Dacă cineva care a citit respectiva bandă îmi poate spune cum se compară cu Sin City, i-aș fi foarte recunoscător.

În concluzie Sin City este o bandă haotică, mult mai mult o serie de experimente artistice, multe dintre ele spectaculoase, dar care după o vreme devin un pic autoindulgente. Recomand însă The Hard Goodbye și That Yellow Basterd, care se fac vinovate de aproape toate laudele pe care le-am adus benzii și nu câștigă aproape nicio vină.

Anunțuri

2 gânduri despre „Sin City

  1. Pingback: 10 benzi de la Marvel care nu sug epic – 2 « Razvan Van Firescu

  2. Pingback: Blog: WEBCOMICS.ro Superhero á la mode d’Alain – Introducere | WEBCOMICS.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s