Scott Pilgrim


Mai mult(și detalii) pe link

Acum ceva vreme un băiat de pe That Guy With The Glasses(dotcom) a scris un articol despre cum ar fi viața dacă ea ar fi un joc video. Atât el, cât și legiunile de comentatori au suprapus pe diferite acțiuni meniale stereotipiile jocurilor video: moduri ciudate de a merge, sunete care să anunțe anumite victorii, bani căzând din cer. Toate care după părerea mea denotă o înțelegere superficială atât a jocurilor cât și a vieții reale însăși. Cea mai precisă asemenea descriere a venit, după părerea mea, tocmai de la un om pe care nu l-aș descrie chiar drept gamer. Într-un eseu de-al său, colecționat și în Pururi tânăr înfășurat în pixeli, Mircea Cărtărescu observă că deosebirea principală dintre jocurile video și viața reală, pe lângă artificiile precum licorile care doar atingându-le însănătoșesc dintr-o dată sau conferă diferite puteri, este imuabilitatea și permanența acțiunilor noastre din viața reală, permanență care lipsește dintr-un joc prin simpla comutare a opțiunii de salvare. Dar și Scott Pilgrim se apropie al dracului de mult de cum ar fi viața reală dacă am trăi-o precum un joc.

Și nu zic asta doar din cauză că fiecare dezvoltare în personajul lui Scott este acompaniată de un Level-Up, sau că la înfrângerea foștilor malefici, aceștia explodează lăsând în urmă loot. E ceva un pic mai adânc în întreaga structură a benzii, în modul cum personajele interacționează între ele și în modul cum trec peste conflicte. Jocurile video, ca și manga, ca și mare parte a benzilor desenate…ca mare parte a întregii culturi umane, sunt dominate de violență. O violență mascată sub diferite forme pentru că rareori vine un joc precum Planescape. Însă de multe ori nu o percep ca violență, ca un gest animalic și rușinos, pentru că de multe ori nici nu este așa ceva. Violența din jocuri, din manga și din comics, până la o anumită măsură, este pur și simplu o scurtătură către anumite stări mentale. Are rol de catharsis și reprezintă o metaforă pentru anumite etape în evoluția personajelor. De asemenea violența este mai spectaculoasă și mai ușor de înțeles decât o simplă discuție sau introspecție.

*alertă de chestii stupide. ai grijă să nu ții nimic în gură *


În Super Mario și Zelda violența simbolizează lupta perpetuă pentru găsirea iubirii și a confortului afectiv. Reprezintă întreg tumultul emoțional prin care trecem în relații și pe care de multe ori am prefera să îl putem pur și simplu zdrobi sub picioare și să ajungem odată la castel. Substratul întregii serii Final Fantasy stă în ideea de creștere, de dezvoltare, de înfrângere a unor demoni din trecut și de a păși în final în ceea ce putem numi maturitate. Acumulăm permanent bagaje emoționale, relații, de care uneori trebuie să ne despărțim pentru a putea păși mai departe. Sonic se mulează perfect pe psihicul unui adolescent. Mereu grăbit, gata să fugă spre independență și în conflict cu adulții care parcă vor să îl încetinească, să îi stăvilească potențialul. Aproape orice manga își suprapune conflictele ideologice peste cele fizice, astfel nu se întâlnesc pe câmpul de bătălie doi oameni(zei, semi-demoni, demoni sau ce drac de rase mai populează universurile alea)ci două filozofii, cea mai puternică(și în general optimistă) câștigând. În jocuri și în manga, violența este folosită pentru a exterioriza luptele care se dau înăuntrul ființei umane. Iar despre asta este vorba în Scott Pilgrim și nu este o coincidență că banda abundă în referințe la acele jocuri.

Îl găsim pe Scott confirmând prietenilor și colegilor săi de trupă că se întâlnește cu o fata de șaptestrezece ani, el având 23. Din câte povestește au o relație aproape platonică și este destul de mulțumit de ea, fără să își dea seama că Knives devine obsedată de el. Relația cu această fată nu este întâmplătoare, marcând locul de unde pornește personajul principal. Se întâlnește cu o fată de șaptesprezece ani, pentru că el însuși este un adolescent întârziat. Scott nu are slujbă, trăiește pe spatele prietenului său homosexual, care este de treabă deși vitriolic uneori, cântă într-o trupă de doi lei și se joacă aproape toată ziua pe ce nouă consolă pune mâna. Lucrurile încep să se schimbe, dureros de încet, când se îndrăgostește de Romona, o fată misteriosă care îi călătorește prin vise. Jonglează un pic cu cele două fete pentru că a uitat să de despartă de micuța chinezoaică, relația sa cu Ramona prinde rădăcini, însă află că pentru a fi cu adevărat împreună cu ea, trebuie să îi înfrângă șapte foști iubiți malefici. Iar în final lucrurile aproape că sunt chiar atât de simple. Cu câteva excepții Scott își rezolvă problemele prin violență, învingând rând pe rând fost iubit după fost iubit, apropiindu-se pas cu pas de Ramona. Iar această metodă pare a fi normală în lumea sa. Pentru că este normală și în lumea noastră, violența fiind, după cum am spus, un mod de a masca adevăratele conflicte, conflicte infinit mai abstracte și mai greu de suportat decât o simplă izbitură de pumni.

Banda devine un pic mai adâncă în ultimele două volume (pornind cu sfârșitul celui de-ai patrulea, chiar), Scott începând să se maturizeze, iar consecințele acțiunilor sale ajungând să năvălească asupra sa. Aflăm că Ramona nu a fost chiar o fată cuminte de-a lungul vieții sale, toată problema cu Knives se rezolvă, Scott căpătând o o perspectivă mai puțin superficială asupra vieții sub forma ”iubirii” și a ”înțelegerii”, materializate în arme. Săbii mai precis.

Sunt multe mistere presărate prin bandă, mistere explicate mai bine sau mai prost, în general foarte grăbit. De fapt, totul se întâmplă brusc în banda asta. Foarte puține evenimente sunt anticipate, iar firele naratoriale pe care se concentrează O’Malley părcă sunt aleatorii. Fiecare volum are tema sa, însă trecerea de la o temă la alta îmi pare lipsită de coeziune. Iar asta cred că ar putea fi interpretată drept un comentariu asupra culturii secolului XXI, însă eu tind să atribui asta faptului că domnul O’Malley nu a început ca un scriitor pe atât de bun pe cât era ca artist. E vede că a evoluat ca povestitor, însă baza de pe care a pornint Scott Pilgrim, nu a lăsat povestea și personajele să se dezvolte cu adevărat.

Vorbind despre artă totuși, vorbim despre altceva cu totul. Creatorul benzii înțelege cu adevărat stilul manga și reușește să îl adapteze de minunte. Personajele sale sunt desenate simplu, din doar câteva linii, ușor de identificat tocmai din cauza acestei economii de elemente grafice prin care au fost reduse la o stare esențială. Secvențele de acțiune sunt explozive și extrem de energice din același motiv. Atenția pe care o oferă fundalului și elementelor de decor, ori a lipsei acestora, este iarăși un plus. Experimenează des cu forma panorulilor și a canalelor, folosindu-se uneori de ele în moduri suspect de cinematice și înțelege că nu au pur și simplul rolul de a încadra pozele. Mă întreb dacă nu cumva este Roninul sau Cerebusul generației noastre și nu o înțeleg pentru că am mult mai multe în comun din punct de vedere al preferințelor culturale cu Miller decât cu O’Malley. Comparația vine din faptul că toate benzile analizează cultura populară și modul cum interacționează aceasta cu realitatea, toate sunt creațiile unor artiști excelenți pe cale să devină scriitori foarte buni.

Apărând în șase volume începând din 2004, al șaselea fiind lansat cam cu o săptămână înaintea scrierii articolului acesta, încă din pruncia sa, această bandă a stârnit furori nu numai printre rândurile comunității indie. Atât de mult încât mie mi se pare o bandă over-rated, când o văd plasată alături de A.C.M.E , Black Hole sau Blankets ca una dintre cele mai bune benzi ale deceniului trecut. Ceea ce…nu. Nu cred că se compară din niciun punct de vedere cu benzile menționate mai sus. Nu înseamnă că n-ar fi o bandă foarte bună, însă nu este o capodoperă. Chiar și așa, melanjul de cultură populară, stilul accesibil și personajele cu care ne putem identifica destul de ușor, ar face din banda un asta un gateway durg perfect. Și e amuzantă rău.

P.S: Ajutați-mă vă rog să înțeleg de ce e considerată atât de bună. Vreau și eu să fac parte din lumea voastră!

P.P.S.: Va avea(are de fapt) și film.

Anunțuri

5 gânduri despre „Scott Pilgrim

  1. Daca tot faci un post despre o revista de benzi desenata, si de toate chestile asociate ei (film) probabil ar trebui sa mentionezi si despre joc, si muzica din el ! (nu am citit tot post-ul asa ca nu sunt sigur daca ai zis ceva despre joc)

    • Poate îți datorez un răspuns mai lung, dacă nu ție atunci celorlalți care se vor împiedica de pagina asta(pentru că am dubii că vei reveni).

      Nu știu cât de departe ai ajuns în post, evident textul meu nu ți-a captat atenția, dar destul de devreme remarc faptul că Scott Pilgrim este un studiu al vieții reale trăite precum un joc. Recunosc că am omis unele aspecte ale poveștii, dar le consideram destul de evidente și aș fi lungit o intrare care aparent este prea lungă(și trebuie să spun ceva când apare filmul, nu?). Ca atare, nici dacă aș deține un 360 sau PS3 sau dacă aș avea destul timp și bani încât să îi pot consuma pe un brawler redundant, nu cred că m-aș obosi să vorbesc despre el. Un joc Scott Pilgrim, anulează premiză poveștii, o poveste care nu pot spune că mi-a plăcut în mod deosebit, și ar lipsi-o de substratul ce îi conferă savoare.

      Cât despre muzică, s-ar putea să vorbesc un pic despre când voi vedea filmul.

  2. Pingback: Se fac filme în Toronto? « Razvan Van Firescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s