Space Basterd Says Hi!!!(Transmet)


Despre Transmetropolitan am vorbit mai mult chiar decât despre Sandman și până la un punct, mi-a plăcut cam la fel de mult. Este o bandă despre politică, jurnalistică și droguri. Are un caracter puternic visceral și pornește cu o rară energică, lovindu-te cu furie și râs în măruntaie, dar și în suflet. Pierde din acea energie pe parcurs, căpătând în schimb încărcătură emoțională, dar pe care nu o eliberează mereu cum trebuie.

Alarmă de Nickleback, sper ca măcar să vă amuze:

Povestea se împletește într-un viitor care oglindește perfect lumea așa cum o vedem acum sau cel puțin cum arăta ea în America sfârșitului anilor 90. E redundant să spun asta, fiind un post-cyberpunk, iar elementul ăsta este practic țesut în ideea de SF, dar rareori se vede așa ceva într-o bandă desenată, când cele franțuzești se duceau din ce în ce mai mult spre suprarealism și absurdism, iar cele englezești preferând comfortul ultraviolenței și parodiile asupra unei oglindiri mai atente și mai sensibile a lumii. Toate astea se regăsesc în Transmet, făcând deliciul seriei, dar lucrul care izbește vine din cât de puternic înrădăcinat în realitate este absurdul unor situații și de cât de verosimil pare excesul , făcând banda mult mai mult decât un exercițiu de imaginație sau o refulare a frustrărilor. Este un manifest în toată regula.

Dintr-un oraș cât o mică țară, din mijlocul Americii, a plecat Spider Jerusalem. El este un ziarist. Vă urăște pe toți, chiar dacă nu vă cunoaște. A semnat un contract pentru patru cărți din care a scris doar două, deși a încasat toți banii. A cumpărat cât de multe droguri a putut și a plecat în munți, pentru a scăpa de poluare și zgomot și culte și trenduri, dar mai mult decât orice altceva, a fugit de rușinea de a nu mai putea găsi adevărul. Acum trebuie să se întoarcă, să pornească de pe stradă și lipsit de fani, cu prietenii înstrăinați, cu inamicii mai puternici decât până acum, trebuie să regăsească adevărul și să îl ofere oamenilor. Doar atât poate să facă.

Spider Jerusalem este un profet postmodernist și nu spun asta criptic. Coboară de pe un munte cu barbă până-n cur după un îndelungat post spiritual pentru a aduce revelația, se încalță cu niște papuci care îl fac să meargă pe apă, intră în templu și distruge tarabele țipând la farisei, iar într-un fel moare și reînvie…de două ori; pe parcursul seriei referințele biblice încep să devină mai rarefiate dar reapar din când în când, iar până la urmă întreaga sa muncă are caracter profetic. După cum am mai spus, din varii motive îmi plac la nebunie operele care se suprapun peste o mitologie, mai ales peste cea creștină. Spider este de asemenea construit după chipul și asemănarea lui Hunter S. Thompson, utilizând aceeași tehnică jurnalistică, Gonzo, și împărtășind cu acesta o serii de principii, dar mai ales vicii.

Iar astfel ajungem la consumul de droguri. Dacă v-a deranjat portretizarea pur recreațională și un pic romantizată a drogurilor din Invisibles, este foarte posibil să vă placă cea din Transmetropolitan. În Transmet drogul nu este folosit pentru a evada din lume, sau pentru a oferi cunoaștere, drogul este folosit pentru a transforma o minte lucidă, în terci. Consumul său evoluează, de la cofeină și amelioratori de inteligență, la amfetamină și barbiturice la ceva aparent similar cu cocaina și heroina.  În Transmet drogul distruge trupul, face sângele să țâșnească prin orificii, provoacă coșmaruri groaznice și imprimă lui Spider o personalitate vitriolică. Adică exact de ceea ce are nevoie. Pentru a găsi adevărul din Oraș, pentru a putea scrie despre Oraș, trebuie să își schingiuiască trupul astfel încât să fie precum cel al Orașului, iar mintea să fie modelată în ceva capabil să o combată pe cea a Orașului. Aici, prin durere și panică, drogul relevă celui fără de frică, durerea și panica. Asemeni imaginilor exagerate, distorsionate și totuși veridice ale benzii, drogul amplifică putredul adevăr și îi conferă lui Spider capacitatea să vorbească despre el.

Arta lui Darick Robertson poartă un rol imens pentru succesul, creșterea și calitatea benzii. Este întunecată și expresivă, miroase a exces și trimite din panouri o depravare haotică care poate fi acceptată doar prin ilar. În același timp, bănuiesc că în multe dintre detaliile delicioase inserate prin fundal și în reclame și-a băgat artistul coada, iar fără ele lumea din Transmet nu ar fi la fel de colorată, de vie, de reală. Panourile au rareori o structură bine definită, chiar dacă uneori sunt încadrate de diferite elemente de design. Și nu văd cum ar putea să fie altfel într-o lume în care muzica este lichidă, un fals profet pe numele de Hristos și-a combinat genele cu cele ale unor extratereștri îndemnând populația să facă la fel, iar președintele se masturbează cu steagulAmericii. Cea mai pregnantă calitate a lui Robertson este însă mimica personajelor sale. Nu am văzut decât în manga personaje cu o gamă de expresii faciale mai subtile și diverse ca în Transmetropolitan, iar acolo sunt utilizate o serie de trucuri și simboluri de care Darick se ferește, sau mai bine zis de care nu are, decât rareori, nevoie. Iar prin faptul că le păstrează integritatea și proporțiile, banda devine și mai puternică, iar personajele cu atât mai mult.

Și chiar dacă nu are decât patru sau cinci personaje care apar relativ des, relațiile dintre ele evoluează, cresc, se răstoarnă. Spider, editorul său, asistenta sa și bodyguardul său devin aproape o familie pe parcursul poveștii, descoperindu-și diferite adâncimi și pasiuni comune. În primul rând cea pentru adevăr și alcool, dar după cum știți: Vodka, Connecting People! Iar cele mai mult sau mai puțin episodice sunt mereu ciudate, bine construite, interesante și cu care se poate empatiza destul de ușor. Problema apare însă de pe la jumătatea benzii când nu prea mai apar personaje noi, cel puțin nu multe care să joace un rol relativ important sau care să aducă ceva nou, lumea care este ea însăși un personaj nu mai lasă la fel de multe spre a fi descoperit, iar relațiile dintre personajele principale s-au sedimentat deja.

Prima jumătate se ocupă cu crearea unei mitologii, în special în jurul lui Spider Jerusalem. Îl înfățișează precum un bastard impulsiv, cu apucături demiurgice și care izbucnește foarte des în rafale de amenințări, iar în ciuda tuturor tâmpeniilor pe care le face, își crează o aură de intangibilitate. Toate astea se schimbă când începe să își piardă memoria, să aibă spasme și coșmaruri, dar totuși încearcă droguri din ce în ce mai puternice, până când este forțat să se rezume la nicotină. Distrugerea unui mit nu este niciodată un lucru plăcut. Nu mai este un bastard invulnerabil, ci un om, un jurnalist care poate fi rănit și distrus, chiar el recunoaște asta când folosește o armă adevărată în locul celei care oferă diaree victimelor. Se piderde din impuls, din energia explozivă a începutului și chiar dacă superficial nu pare la fel de bună, a doua jumătate a benzii duce povestea la concluzia ei logică.

Transmetropolitan este un SF superb, o satiră acidă asupra lumii modernă, o analiză interesantă a politicii, un tribut oferit lui Hunter S. Thompson, una dintre capodoperele lui Warren Ellis, triumful artistic al lui Robertson și o bandă pe care o recomand cu căldură.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s